Ramona Băluțescu May 5, 2021

Duminica și în Sărbătorile cu Cruce Roșie din calendar nu avem voie să facem nici un lucru acasă. Femeile nu au voie să spele, să coasă, să măture, bărbații nu au voie să lucreze la câmp sau altceva. În acele zile trebuie să mergem la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, să ne odihnim, să citim cărți duhovnicești, să ne rugăm etc.” Chestia asta o găsesc undeva pe net, într-un ping-pong de replici care afurisesc călcatul pravilei și lucrul duminica. E duminică, e sărbătoare cu roșu în călindar, fiind Paștile ortodocșilor și greco-catolicilor, pe 2021, femeile și bărbații pe care sunt pe cale să-i întâlnesc trudesc din greu, în cele mai dificile domenii aflate sub semnul crucii roșii. In hoc signo vinces (Sub acest semn vei învinge) scrie pe legitimațiile lor cu care se mișcă la ore ciudate, în zile ciudate, oricând este nevoie, prin oraș, spre ogorul lor. Ei sunt cei care ne vindecă. Nu există nimic mai sfânt decât asta, nici o pravilă, nici o mărginire. E seara Paștilor și, în marele meu oraș, uzina aceasta de înviat duduie, pentru a ne ține aici încă un pic. Pentru că aici nu poate exista pauză.

*

Vin pe picioarele mele. E doar că respir greu și parcă am în piept o colivie cu duhuri damnate, ce se răsucesc, în vizuina lor, opunându-se eliberării. Îmi vine să țin colivia cu mâinile, să nu mi-o huluie arătările alea. Prinsă în lupta lor, respirația mea se strecoară anevoie să-mi servească setea alveolară. Nu știu încă numele lucrului pe care îl trăiesc, simt doar că nu e bine.

De fapt se întâmplă așa: sun, după protocolul nost, stabilit de ani, la Mihai Grecu, spun ce am, întreb de e groasă. Atunci când Mișu îmi zice că e groasă, știu că sunt pe crăpate, și că trebuie să ajung urgent la spital. Pentru că s-a mai întâmplat cândva, în sfertul de secol de când ne știm. Îmi spune că e groasă. Așa că ajung la UPU Județean, să vedem de mai putem cârpi ceva. Era una din zilele acelea extrem de ciudate când Mișu nu era la spital (mereu am crezut că omul ăsta doarme și trăiește numai la spital, pentru că, în cele un catralion de ieșiri cu Ambulanța din Timișoara pe care le-am făcut, era mai mereu acolo, când duceam ceva la Județean, și așa am ajuns să ne știm și să ne împrietenim). Dar și oamenii lui au fost super profi, doar că m-a întristat cumva că am ajuns la Urgența 0, mă gândeam că e doar pentru că… Și, atunci când am auzit că avem o traumă nasoală pe drum, am întrebat timid: nu mă mutați pe mine mai încolo, că aud că vă vine ceva grav – și mi s-a răspuns – și dumneavoastră sunteți foarte grav. Și am răsuflat ușurată: nu ocupam locul ăla degeaba. Yeeees!

*

Acum am un alt unghi de a citi ce scrie pe șcătulele și cutiuțele și etichetele anunțătoare din burta aceasta mică a spațiului UPU. Ochii mei sunt mai sus cu măcar o jumătate de metru, am primit doi ani în plus, măcar doi ani, și cine știe câți vor mai urma, acum, etichetele sunt de o altă ”frumusețe și întristare”, ca să-l citez pe Kawabata, aici a rămas că se ademenește viața dar se și moare, e tot un spațiu de luptă, doar că acum sunt doar jurnalist, acum se respiră altfel, măcar dinspre propriii mei plămâni.

Lucrurile sunt diferite. Sigur, ca o saltea cu memorie, cuminte și antrenată, mintea mea îmi spune fără să gândesc prea mult la câți pași în stânga începe fosta copertină, care era doar un acoperiș pentru când se opreau aici salvările. Acum e o încăpere în sine, o împrejmuire, nu prea luminoasă, nu prea ademenitoare, e doar ceva ce a crescut temporar în locul a altceva, trăim vremea Covidului, estetica a rămas o țâră în spate, o să ne ocupăm de asta când ne vom fi eliberat de carcalac. De ne vom fi eliberat.

Noi, mâna asta de oameni din cortul albastru de acum, am avut norocul să ajungem până aici. Alții nu l-au avut. Sigur, unii dintre noi nu se știe de vor fi și a doua zi, sau a treia, cum clienții cortului albastru au diverse motive pentru a fi aici, multe dintre ele învecinate cu boala. Aici se face trierea pentru Unitatea de Primire a Urgențelor a Spitalului Județean Timișoara, cea mai mare unitate medicală din vestul țării. Sunt majoră, sunt vaccinată, am anticorpi, boala deja nu mă mai sperie așa mult, boala aia care dă numele genului timpului pe care îl trăim. Cu specia am treabă. Cu ce există în afară de gen. Cu divizările, subunitățile, cu detaliile. De aceea am venit în seara de Paști aici, să vedem cum duduie locul acesta unde grija nu se oprește niciodată. Carcalacul e ăsta (cum îl numim, conspirativ, de câte ori vorbesc cu Mihai) este cel ce ne-a răsucit viețile, de un an și ceva, boala care ne-a luat prieteni, care dezbină pe cei de lângă noi, întru înțelegere și neînțelegere, întru vaccinare și nevaccinare, și multe alte miasme de ev mediu căruia i se opune știința. Pentru că mereu am pariat pe știință, sunt acum aici, în noaptea în care nu se cade să muncești, ca să vorbesc despre munca acelora care chiar cunosc și determină învieri – singurele reale, singurele cuantificabile. Uneori, poate chiar ca un mister – dar mereu există o explicație pe undeva, pentru tot. Parte din ea, pentru dumneavoastră, aici, acum.

Nu-mi place cortul albastru pentru că nu-l cunosc. Eh, am dreptul la un strop de prejudecată, nu-i așa? Sunasem la Mișu, i-am spus că am ajuns, merg cu capul în pământ ca un cățel pierdut de mă-sa, care nu crede că mai are șansa să dea de ea, trebuie să trec de cortul albastru ca să intru în lumea pe care o știu, în cele două secunde până sunt oprită parcă pășesc ca un Orfeu ce poate strica totul cu nerăbdarea sa, de schimbă privirea. Dar mă oprește Euridice și mă întreabă unde merg. O tânără doctoriță, în stânga mea, îmi retează plutirea oarbă spre plauri cunoscuți, intru între timp și cu nasul în pieptul cuiva, spun doctoriței, oarecum încurcată, că trebuie să dau de medicul Mihai Grecu, și, ca în desenele animate, ridic privirea în sus, în continuarea pieptului care mă placase, să văd ce fras vrea. A, e chiar doctorul Grecu, șeful UPU, venise să mă ridice, scena mi se pare și penibilă și hilară, e timpul să-mi schimb, ca-n James Bond, plăcuțele de înmatriculare cu atenția de dincolo de lumile interioare, să văd și să aud cu o mie de senzori în afara mea, încă una din serile aparte de spital începe.

Râdem bine că nu l-am văzut, nu l-am recunoscut, nu l-am reperat din prima pe Mișu. Ne știm de multă vreme, dar nu ne-am văzut de mai bine de un an, carcalacul ăsta a săpat crevase în tot și în toate, mi-a fost dor de spital, spre care aruncasem buzdugane, în ultimul an, doar cu telefonul, mi-a fost dor de oamenii aceștia care ne țin aici. De meseria mea, prin care le imit respirația, în scurtul timp cât sunt cu ei, ca să încerc să-i înțeleg. Ca să pot să dau și altora despre ei, așa cum sunt ei cu adevărat, întru-n fel pentru care, atunci când ești pacient sau aparținător, nu ai întotdeauna timpul, sau deschiderea, sau liniștea de a înțelege.

*

Oamenii hotărăsc că reanimare 0 scrie pe mine, ascult, cuminte, deocamdată cuminte, devin o perniță de ace, zâmbesc, sunt obișnuită a dona sânge, am 0 negativ, am donat de zeci de ori, explic doamnelor care îmi pândesc venele ca un copoi pus pe o partidă strașnică de vânătoare pe unde se ascunde fugitivul din vasele mele, ele își schimbă arsenalul, încearcă un set întreg de locuri și ace, așa, l-am prins, bănuiesc că lucrul aici e ca o salbă din tot felul de mici victorii ca și aceasta, că sângele meu nu se mai poate da ascuns.

Le-am explicat, fiecăreia dintre cele care m-au luat drept decor pentru baletul de scoatere de sânge al acelor zile: intrați, scociorâți, în mod cert, anatomic, trece oareșce pe-acolo, nu mă deranjează de încercați de mai multe ori. Mda, dar ne deranjează pe noi – replicau. No, nicicum nu-i bine. Zâmbesc. Mie îmi scade tensiunea în UPU. Pentru mine, aici e o altă casă.

Patul meu umblător ocupă locul din dreapta (dreapta de cum de uiți spre lume din el, ca să fiu mai clară) de la reanimare 0, heparina vine ca un pumn de mardeiaș de mahala pentru gâtuitura plămânilor mei – infarct pulmonar, certificat și de tomograful care-mi amușinează molimele. Am dureri, respir greu, un cheag de sânge de la o tromboză adâncă a găsit de cuviință să o ia la plimbare și s-a oprit într-unul din plămânii mei, drept gâlmă ce mă sufocă, așa, cam cât o monedă de 0.5 lei. De chestia asta se moare. Așa că nimeni nu îmi spune încă ”ia patul tău și umblă”, dimpotrivă, mi se indică să zac, trebuie să lucreze lichidele ajutătoare, o să vedem cine e mai șmecher, gâlma sau noi.

Dar doar n-o să zac ca tuta, așteptând să văd cine câștigă pariul. N-am voie să merg dar mâinile tot mi le mișc. Fac niște poze cu tableta, se schimbă lucrurile de lângă mine, lângă patul meu peregrin apare alt pat, un accident al unui motociclist din Ungaria, oamenii își pun problema cum vor discuta cu el, mă ofer, le spun că vorbesc maghiara, cum spuneam, doar n-o să zac prostește dacă pot face ceva, chiar și din poziția de imobilizată pe pat.

Primesc oxigen. Acum îmi vine să râd când mă gândesc ce abur de legendă proastă, de bârfă sub-medicală poate fi în creierul unora care iau de bună tâmpenia că oxigenul te omoară. Îmi aduc aminte de cum era atunci. Firesc. De parcă mâncam cu linguriță de argint o șarlotă din copilărie, numai bună de cât de rece și de dulce era, oxigenul intra în ferfenița mea de plămâni ajutându-mă să merg mai departe. Linguriță de argint nu ca pentru otravă, fraierilor, ci din cauza strălucirii răcoroase, și pentru valoare.

*

Cel care este acum în reanimarea asta, în dreapta nu cum te uiți dinspre pat, ci de puțin mai sus, dinspre intrare (pentru că acum sunt doar jurnalist iar treaba mea e să documentez și să scriu, nu să încerc să rămân în viață și, eventual să și documentez pe lateral) e un bărbat ce a primit oxigen. Nu, nu încearcă nimeni să-l omoare. E exact ca acum doi ani. Medicii normali la cap, nu cei care mai chițcăie aberații, din afara logicii medicale, ajută oamenii să se stabilizeze, aici, îi pun pe o linie de plutire, apoi, ca o bărcuță pe apă, îi trimit, cu liftul, în sus, spre secțiile aferente lor, care vor încerca să îi dreagă. Înger de umăr, pentru mulți, pentru tot acest drum intern, este exact oxigenul. Funie pentru a te lega de viață, ca Ulise, de catarg, auzind totuși, dincolo de câlții din urechile coechipierilor, cântecul de sfârșit de lume, de viață, al sirenelor. Dar bătălia continuă pe etaje. Cel mai degrabă, da, alături de masca aceea de oxigen.

*

Spun: eu plec acasă. Vor să mă interneze, heparina m-a făcut mai bine, știu foarte clar, extrem de clar, cu muchii ascuțite, diamantine, că trebuie să rămân aici, dar am ceva de rezolvat. Dar veți muri – îmi spune Lucian. Trebuie să încerc… Uneori, unele lucruri merită să-ți riști viața. Doctorul știe. Îi explic. Înțelege. Știu că tocmai intru în categoria pacientului necooperant, mă urăsc pentru asta, dar… uneori unele lucruri primează. Mă lasă să plec, după ce semnez că eu sunt porcul și măgarul care nu se lasă tratat și se opune medicilor. Animalele. Ele trebuie să fie bine chiar dacă pe mine m-a apucat joaca de-a infarctul. Nu e o glumă. Avem responsabilități pentru viețile de lângă noi.

Mă ajută Alina să-mi fac treaba. Mă mișc încet, chiar știu ce risc, pregătesc, rezolv, mijlocesc, sunt mulțumită, putem reîncepe joaca de-a a muri. Ajung la spital, iar, după patru ore, cei din UPU deja făceau pariuri că nu o să mai ajung vie, îmi iau loc pe patul umblăreț, promit ca de acum să fiu cuminte, foarte cuminte, știu acum ce înseamnă un pacient pe care să-l înjuri printre dinți, ca medic. Dar știu și ce înseamnă să iei în calcul să riști. Chiar când e vorba de viața ta. Pentru că simt că devii om mai mult, așa, atunci când nu o faci pentru sufletul tău, ci pentru al altora. E bine.

E noapte, lângă locul meu de zăcut vin câțiva rezidenți de an mic, străini, mă întreabă de simptome, vorbesc cu ei engleză, mă face să mă simt un strop mai bine, mereu mi-a plăcut să fac pe ghidul, în locurile pe care le știam, acum spațiul de explicat este chiar carnea mea fachirizată, care s-a pus să dea rateuri și a fost trimisă o vreme pe tușă.

Doar cu spiritul e mai greu, la trimisul pe tușă. Sigur, aș putea să mă ghemuiesc în propria mea sine, și să îmi spun de o sută de mii de ori că voi muri. Dar e inutil – e o informație pe care o știu deja, la modul general, iar la modul particular nu văd de ce aș lăsa-o să mă bântuie, cât mai e ceva interesant de văzut în jur. Cred cu toată fibra că Lucian, șeful de tură din UPU, al lui Mișu, va face, el și oamenii săi, tot ce poate fi posibil să nu mor. Așa că de ce să-mi bat capul cu asta? Mă uit în jur cu aviditatea jurnalistului care documentează ceva neobișnuit. Doar că tableta asta blestemată face poze destul de proaste. Poate ar fi trebuit să-mi aduc Nikonul. Ce jurnalist, specializat pe medicină, și-ar mai fi documentat moartea până în apropierea ei? Sau, he, he, învierea, punerea pe picioare. Om vedea. Deocamdată, oxigenul mă străbate, e prietenul meu, simt cum putem merge încă un pas mai departe, împreună.

*

Mă uit în jur cu aviditatea jurnalistului care documentează ceva neobișnuit. Doar că telefonul ăsta blestemat, cu care fac poze destul de bune, o să primească un prezervativ găurit peste, ca să intrăm în zona roșie a Covidului, și va fi, iar, destul de greu. Poate ar fi trebuit să-mi aduc Nikonul. Dar e bine și așa – nu aș fi vrut să mă chinui o săptămână cu dezinfectatul. E mai bine așa.

Acum, spre deosebire de timpul din urmă cu doi ani, intru chiar și în burta burții, în încăperea cu medicamente, și ace, și îmbrăcăminte sterilă. Primesc ceea ce va fi acum costumația de bal, rochia Cenușăresei itinerante devine crinolină de spital, sterilă, primesc, nu foarte îmbufnată, toate aceste straturi de ceapă înspre a mă feri.

Ce mare lucru e conștientizarea faptului că m-am vaccinat! Am aproape trei luni de la rapel, corpul meu mustește de anticorpi, am mâncat pizza cu mâna la Auchan, am participat la Maratonul Vaccinării de la Timișoara nu ca primitor de ser ci ca vorbitor despre ser, îmi verific anticorpii, lunar, în cardul unui studiu pe care l-am propus Spitalului Municipal de aici și din care fac parte, am mai fost în saloane Covid, dar atunci pășeam ca un genist lângă o bombă care ticăie zeflemitor, acum e altfel, e cu totul altfel, ca într-un banc mai vechi, simt că vaccinul îmi dă puterea să-mi suflec mâinile deja sigilate în mănuși și în valuri de material steril, și să întreb ”Unde-i covidul, să-l… (beep)?!”.

Acum pot să mă concentrez pe ce e de văzut, pe ce e de întrebat, pe ce e de extins, ca empatie, în afara corpului meu, și de îmbrățișat nevoia altora, teama altora. Nu că nu aș fi făcut asta și până acum, dar e altceva când ești vaccinat, nu mai trebuie să te gândești mereu, ca în bancul ăla, că… dar care e diferența dintre cunilingus și Mossad – un pas greșit și ești în rahat. Acum am voie să pășesc mai lejer. Și râd altfel. Mai cu toată gura.

Dacă e un lucru pe care l-am învățat în spitale, e că în preajma morții, în adierea asta care te atinge și pe tine, când trece – și trece, pentru că E FIRESC – se râde. Nu de pacient, nu de problemele lui, ci eventual cu el, sau între cei care se luptă pentru viața lui. Pentru că nervii sunt întinși și se uită la tine cu încordare, ca la un apropiat pizzicato, pentru că un singur lucru pe care nu l-ai gândit bine, sau la timp, îți poate trimite pacientul la stadiul de materie neînsuflețită, și atunci respiri altfel, te miști altfel, uneori ai cu o mie de kilograme în plus, și par să te lumineze o mie de alți sori, pe lângă cel firesc, când ești aproape să greșești, și se va vedea, și nimic nu va mai fi la fel. Și atunci, uneori, râzi. Râzi ca și cum exact atunci și exact acolo este ultima șansă de a mai face asta vreodată, ca și cum de râsul ăsta al tău ar depinde propulsarea întregii tale vieți spre mai departe, ca și cum aici se află calea, adevărul și viața. Doar aici. Acum.

*

Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,

Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine (…)”

*

Pășim, glumind de niște chestii ale noastre, din locul de înfășurare ( și care mi-a fost și mie, acum doi ani, spațiu de readucere pe linia de plutire) spre zona Covid. Ne oprim pe un coridor pe care am mai trecut de zeci de ori, câteva secunde, să fac o poză cu noi, cum suntem capitonați de toate cele – mi-a lipsit să fiu parte din tot ce e aici. Și mergem mai departe, călcând firesc- nu îmi mai pare o poartă de intrare în bolgii subpământești, nu mă mai tem pentru viața mea pentru că fac asta. Vaccinarea m-a făcut să ajung parte din tagma celor feriți.

Din furnicarul, nu foarte mare, nu foarte zumzăitor al zonei de UPU non-Covid ajungem în zona Covid. Zona Roșie, cum s-ar zice. ”E o tăcere de-nceput de leat” – zice poetul. Cam așa e și aici, după ce vii din micul furnicar din vecini. Nu sunt aici decât două persoane. De fapt una la consult și una, înainte de Styx-ul despărțitor, în așteptare. Nu, nu e o zonă a morții, doar așa a rămas legenda. E o zonă a începerii ajutorului. Și pentru cei cu Covid.

Sunt multe paturi care stau, cuminți, în așteptare. Call me mad dar ochiul meu prinde și ikebana culorilor, pur și simplu îmi place cum se amestecă albastrul cu roșul, cu galbenul și cu albul de aici. E liniștitor. E dătător de speranță. Și… despre oamenii ăștia spune lumea că vor să te omoare… Și alte bu-hu-hu-uri…

Aici, în jurul nostru, în aerul prin care trecem făcând imperceptibile vârtejuri, cu corpul, ca în Noaptea înstelată a lui van Gogh, este Covidul. În elementul lui, în aerul expirat de pacientul care are de câteva zile informația că e bolnav, că are virusul, i-a fost câta rău, a venit aici, este pipăit și prețăluit de aparate reci și de oameni calzi, în curând va pleca acasă, lăsând, în spate, dâra respirației lui, de care acum nu ne mai este frică.

Am gâtul expus. Sigur, am mască bună, am vizieră, am tot ce impune, acum și aici, protocolul pentru această zonă roșie. Știu, însă, că sărutarea unui astfel de vârtej al lui van Gogh îmi va lipi carcalacul pe gât. Ca marca pe scrisoare. Dar nu mă tem. Iar – vaccinul meu face să fiu încrezătoare. Atâta doar că, de te vei găsi în tramvaiul cu care, eventual, o să mă întorc acasă de la spital, după câteva ore, și te vei simți atras irezistibil de fața mea de femeie gânditoare, puțin bătrâioară dar uneori simpatică, și care tocmai a ieșit din solara taină a salvărilor de vieți, ai face bine să nu te repezi să mă săruți pe gât. Nu știi niciodată de unde vine cel de lângă tine. Așa că poartă mască. E mai bine pentru toți.

Mă uit în jur. Sigur, nu mă așteptam să danseze conga, cineva, aici, și însuși lucrul că nu e lume se datorează faptului că medicii noștri își fac datoria, zi și noapte, în zone roșii sau curcubelate, în zile comune sau în zile cu roșu în calendar. Se datorează științei, se datorează vaccinului. Dar și cei mai puțin duși pe la școală, sau mai degrabă-crezători în legende porcești (aici cu sensul de nap porcesc, deși aș fi tentată să extind aria) vor avea un loc aici. Și cei care urlă la întâlnirile KKK adaptate României, arzând măști și cerând libertăți jignitoare pentru mersul lucrurilor, au loc aici, și cei care spun că virusul nu există, și cei care ne învață că medicii ne omoară, prin taxiuri sordide, și manichuiresele care știu ele mai bine cum e cu Ordinea Mondială, și tot, și chiar și cei ce nu vor oxigen… vor găsi aici… oxigen… și pe cineva ce își va stoarce încă un strop de răbdare… să explice… că aici e viața.

*

Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat,

care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti (…)”

*

Nu găsesc, azi, aici, în zi de Paști, de fapt în seară de Paști, disperarea morții. Oamenii de aici sunt senini, se simt muuuult mai bine decât cei din jumătatea cealaltă a mărului sperieturilor noastre, din Urgențele de spital. E totul calm, mai degrabă pustiu, am timp să privesc felul în care s-a despărțit marele spațiu al UPU vechi, am pozat pereții temporari, am privit cizmele albe, care amintesc că între noi se căznește să ne apuce cu excrescențele lui blestematul ăla de virus, care încă omoară, care încă face porcării, dar care pentru noi, cei ne-pacienți de aici a devenit ceva din spate.

Doctorița de gardă ne vorbește despre cei doi solicitanți de acum, nimic îngrijorător, nimic care să primejduiască viața. E bine. Ceva nu merge la scula de lângă noi, printer cu frasul-mai-stie ce, că arată mare cât o zi de post, Mișu face câteva mișcări magice, se pare că a învățat să resusciteze și țuțe tehnice, nu doar oameni.

Merg în burta laterală în care este consultat pacientul prim. Îi spun că o să fac o fotografie, că nu îi prind fața, că documentez un material despre cum e acum aici. Totul e ok, totul se face cu calm, cu timp, în jumătatea aceasta de UPU, azi, norocul dansează vals cu propriul somn, cu propria așteptare. Totul, cumpănit. Ar trebui să zâmbesc. Încă un mit demontat. De fapt, nimeni nu ignoră pe cei ne-Covid. Partea cealaltă e mult mai vizată, acum. Dar nu zâmbesc. Îmi pare rău că nu am fost alături de prietenii mei atunci când era mai rău, aici. Atunci când nu se știa ce știm acum. Când era mult mai stresant tot, înotând, toți, prin panică, precum printr-o mare cu mine plutitoare. Am discutat cu Mișu despre asta, s-a tot amânat. E acum. Când aici e liniște.

Dar încă se moare de Covid. Dincolo de dialogul cu Mișu, pe care îl transcriu imediat, moartea e o prezență liniștită și constantă în ATI, sus, la etajul doi, unde voi ajunge tot în seara asta. Binele încă nu e o cuminecare pentru toți. În funcție de noroc, de cât s-a înțeles, din cât s-a putut. Medicii fac munca lor pentru a ne trage pe toți în barca de salvare dar unii, ca la un alt Titanic, au avut alte alegeri… Care se plătesc scump. Cu alte cruci. Nu roșii.

*

– Așadar ați împărțit golul acela central, pe care îl știam, în două – adică orice se întâmpla până acuma, se întâmplă în paralel, dat fiind că ai, teoretic, Covid și non-Covid. Cum faci să poți împărți oamenii în Covid și non? Că omul poate avea carcalacul, chiar dacă îți vine cu test făcut alaltăieri.

– Foarte adevărat, și au fost situații în care au existat pacienți care s-au dovedit a fi pozitivi…

– După triere, da?

– După ce l-am luat, l-am văzut, s-a internat, s-a pus în salonul galben de pe secție, că fiecare secție avea niște saloane din acestea, tampon…

– Avea?

– Au, dar acuma parcă e un pic mai lejer.

– Deci treaba e dacă omul vine și trebuie să rămână în spital – tu îl vezi. Oricum nu îl ții patru ore. Îl repartizezi în salon, și, dacă îți vine rezultatul – teoretic un rezultat PCR Real Time ia patru ore – dar probabil mai adună recoltări să nu pună tot la… Deci oamenii aceea de la lab comunică cu voi și îți spun…

– Discutăm despre ce se întâmplă acum sau despre ce s-a întâmplat acum un an?

– Hai să discutăm despre ce se întâmplă acum, că sunt sigură că s-au schimbat multe chestii.

– Acuma practic se preiau probe până la ora 15:00, care sunt gata la ora 20.00, deci cam asta e. Ce se recoltează după ora 15:00 se lucrează a doua zi dimineața.

– Deci tu îl ții pe om, îți faci manevrele, îl trimiți pe secție și afli a doua zi, și atunci te pui și dai cu luminița, sau nu mai contează? Dacă omul ăla ți-a venit pe gaura non-Covid, și a fost confirmat cu boala, ce se va întâmpla acolo? Se nebulizează, sau…

– Se nebulizează oricum periodic.

– Ce înseamnă periodic? Că nu poți după fiecare pacient. Sau?

– Cei care sunt pe zona asta de urgență non-critică, care stau pe scaun, toți stau cu masca pe figură. Ideea este să reușești să păstrezi o distanță între ei ca și cum ar fi…

– Adică ai considerat că au.

– Că au.

– Întrebare, la tine e ca la biserică, sau cum ar trebui să fie? Se ia cineva de ei dacă țin masca numai pe gură?

– Se ia.

– No, haleluia! Că la ultimele studii s-a constatat că și nasul comunică cu plămânii…

– (Râdem) Da, e adevărat.

– Deci voi chiar în zona de non-Covid, în acea jumătate, tratați lumea ca și cum…

– Da.

– Dar măsurile astea ajung, după constatările tale?

– Nu am avut accidente epidemiologice.

– Bine, voi sunteți toți vaccinați.

– Am vreo 130 de vaccinați din cam 170 câți suntem de toți.

– De ce?…

– O parte din ei nu au chiar o perioadă de o lună de…

– De la boală…

– Da, de când au făcut boala…

– Stai puțin, dar e ilogic. Voi ați început vaccinarea în 27 decembrie 2020. Asta înseamnă că nu s-au vaccinat atunci…

– Au fost în concediu, au fost în de-astea. Deci nu…

-A, deci… chestii…

– Da, dar probabil că undeva la vreo 30 de oameni nu vor să se vaccineze, din varii motive. Am, de exemplu, o persoană care a făcut boala, și-a făcut anticorpii, are anticorpi…

– Ț-șpe.

– Ț-șpe mii de anticorpi. Ea a spus că apreciază, în baza cunoștințelor ei, că nu are nevoie de vaccin acuma, își face lunar anticorpii și, când vede că începe să îi scadă nivelul de anticorpi, o să se vaccineze. Whatever. Nu am pus presiune, nu am pus aia în coaste.

– Cazul ăsta mi se pare ok. Dar cazul în care oamenii nu au anticorpi, dar trebuie totuși să lucreze cu bolnavii? Ei pot fi nu doar sub riscul de a lua boala, dar și de a o da…

– Repet, nu am dreptul. Nu am voie. Nu e corect să le pun sub nici o formă chestia aia-n în coaste.

– Am înțeles, dar voi nu sunteți stresați că aveți colegi care nu s-au vaccinat, și poate nu doar că iau boala, ci o și dau, dacă vin cu chestia?

– Uite, am avut, de exemplu, situația unor colegi de la Arad, care, tot așa, au fost au făcut boala undeva prin septembrie-octombrie, au rămas cu anticorpi, și-au dozat anticorpii – prin martie, soțiile la doi dintre ei au făcut boala, a trebuit să rămână în carantină că au a avut mai mult de 90 de zile de la testul pozitiv, au rămas cu soțiile, și anume în carantină. Dacă erau vaccinați, în mod evident, puteau să zburde liniștiți pe afară. Așa, a trebuit să rămână, și eu a trebuit să înlocuiesc pe elicopter, când trebuia să fie de gardă, unul, două ture, și unul, o tură. Sunt avantaje, sunt dezavantaje, fiecare o judecă după cum apreciază.

– Am înțeles. Nu e obligatoriu…

– Totuși, înseamnă peste 70% din personal, către 80%. Eu zic că este bine.

– Nu e un exemplu bun…

– Sută la sută avea Partidul Comunist.

– Ce ai zice de un 98%, măcar?

– Acuma dacă tu ai impresia că numai 2% nu au Harvard-ul… să mă ierți. Pentru că, din păcate, ca să faci muncă necalificată nu trebuie să ai. Dacă tu preferi să asculți o părere pe Facebook, decât părerea unui medic cu care lucrezi zi de zi, spune multe despre capacitatea ta…

– Am înțeles acuma. Poate ar fi cazul să te întreb și dacă ai o statistică pe nivele de muncă…

– Uite până aici (își arată gâtul) sunt cu statisticile, și cu raportările, și cu tabelele, și dă-mi și cât de ăia, și cât de ăia, și către pompieri, și către DSP, și către Minister…

– Adică exact lucrurile care mă fac, în ultimul an și, de câte ori te sun, să te întreb, ca primă replică, dacă te plictisești – așa e?

– Îhâm. (Râdem) Și, dacă se poate, dacă termin ieri, alaltăieri, e grozav!

– Care e teama ta cea mai masivă acuma? O contaminare masivă, o creștere majoră a numărului de cazuri? Să ajungi, cum mi-ai spus despre acum o vreme, că aveai senzația că mai e un pic și se va muri în stradă? În stradă însemnând în fața intrării de la UPU. Care ar fi temerea ta majoră, dacă ar fi să faci o clasificare?

– Nu mă aștept să fie o creștere iminentă și rapidă a numărului de îmbolnăviri, nici măcar acuma, după Paști. Pentru că noi suntem pe un trend descendent. La fel ca și cel ascendent, care are nevoie să îl pui în bot ca să intre pe platou, exact la fel este și cu trendul descendent – el deocamdată continuă.

– Da, dar se va opri măcar, la o săptămână după Paști. Bine, nu spun că va urma un val grozav în sus. Dar să trecem de ideea cu Paștile, poftim – începe ideea cu marea, cu concediile. Adică exact ca anul trecut. Crezi că nu mai e posibil un val spre vară, în sus, major?

– Depinde de partea de vaccinare. Și, până la urmă, asta este teama mea – să nu reușești să atingi o valoare cumulată măcar cu cei care au trecut prin boală.

– Studiile de seroprevalență nu au rezultate rele pentru Timiș.

– Păi eu asta îți spun. Ai undeva la 160.000 de persoane deja vaccinate. Dacă te duci către 250.000 de persoane vaccinate, până la sfârșitul lui mai, de exemplu, la care mai adaug măcar vreo 10% care să fi trecut prin boală, din populația Timișului, te apropii undeva pe la 40 – 50 la sută, și și dacă vine încă un val…

– Da, dar să nu uităm că mai ai încă un vector. Se spune că anticorpii țin vreo șase luni. Încă nu știm.

– Păi eu cred că țin mai mult de șase luni.

– O să vedem, ăsta e studiul pe care l-am propus Municipalului, o să vedem ce se întâmplă, pentru că există o curbă descendentă certă.

– Da, dar discutăm de niște oameni care au luat contact cu boala, care nu mai au imunitate umorală, dar au acolo populația celulară deja constituită, de limfocite B, care se transformă repede în plasmocite și secretă mai repede anticorpi…

– Adică e un alt scenariu.

– Exact – nu se mai duce carcalacul ca în brânză.

– Și să mai spunem și asta, că dacă omul se află în locul acela, în curba descendentă, unde deja poate face boala, nu o va face la fel, dar în același timp nu o va face la fel nici cel vaccinat, față de cel care a avut boala, și asta va fi iar interesant de văzut cum curge.

– Da. Asta va fi interesant de văzut, și pe asta iar nu pot face decât presupuneri. Deci teama mea este partea asta legată de vaccinare.

– Deci asta spui tu acuma că ar fi îngrijorător. Pentru că nu știm care va fi ritmul vaccinării – pentru că ai văzut la început era…

– Era normal să fie așa, 30% din oameni au vrut cu tot dinadinsul, s-au bătut, ziceau pick me!, pick me!

– Spune-mi mie… Că m-aș fi dus și pe jos până la Oradea, dacă nu prindeam aici…

– Oamenii ăștia s-au cam terminat. Acuma se vaccinează cei care, nu neapărat din rațiuni medicale, din convingere, din dorința de a fi un cetățean al cetății…

– …din zeii casei, larii și penații…

– Da. dar poate că își dorește să plece la greci, unde… Sau poate că, eu știu?, îi e frică, totuși, să nu îl țină în carantină dacă se duce pe te miri unde.

– Sau poate i-a murit cineva, între timp, și a mai găsit curaj.

– Important e cât e calupul ăsta de nehotărâți care va vira pe partea de vaccinare – pentru că, dintre nehotărâți, evident o parte vor migra către asta.

– Cred că a fost un experiment interesant și foarte bine venit Maratonul Vaccinării, pentru că nu ai mai depins de rahatul ăla de platformă. Nici nu știu cu ce cuvinte să o mai înjur, că a fost proastă de nu e adevărat. Cei care au vrut, au putut veni, deci de acuma vorbim de cei care erau la rapel, de cei care nu știu exact de ce n-au folosit șansa maratonului, dar aici deja oricine a vrut, putea să vină, putea să vină noaptea, dacă ținea neapărat, se bifa – nu e așa?

– Așa e.

– Deci mie mi se pare o șansă grozavă, și am văzut că a fost și replicat repede în țară, ceea ce cred că va ajuta și alte locuri.

– E maratonul, și drive-through.

– Nu știu, la drive-ul ăla, cum reușești să-i urmărești…

– De ce să nu?

– Păi nu trebuie să vezi dacă nu vine cu roțile în sus, un sfert de oră?

– Stă în parcare.

– Stă în parcare? Aia e întrebarea. Ai parcarea închisă, astfel încât să nu plece de nebun? Sau nu îi dai hârtia până a trecut un sfert de oră?

– Eu le-aș da să semneze un consimțământ informat, în care să își asume…

– ”Dacă te mănâncă în cur, du-te”. Dar…

– …dar eu îți spun să stai aici…

– Mie asta nu îmi place la ideea de drive-through.

– Pe de altă parte, câte reacții alergice sau reacții adverse periculoase s-au înregistrat…

– La maraton, în prima zi, deloc, în a doua zi, în schimb, au leșinat două persoane, din câte știu eu.

– Oare leșinul să fi fost datorat vaccinului, sau de injecții, în general, pentru că…

– Se poate, dar nu erau bărbați, femeile nu sunt așa stresate la injecții. Ideea este că dacă ăsta e protocolul, ar trebui, totuși, să fie respectat.

– Sunt de acord cu tine. Dar, pe principiul că e spital, nu e pușcărie…

– Bun, ok, deci asta este problema ta legată de Covid. Dar problema pe care ai putea să o vezi ca legată de UPU tău care ar fi? Adică ce te-ar speria acuma, și ai dori să nu se întâmple, dar există totuși o vagă posibilitate să se întâmple? Deci nu vorbim de asteroizi, vorbim de lucruri câta întâmplabile.

– Acuma, dacă vrei să facem o analiză a riscurilor, putem să facem, că poți să o iei de la partea de finanțare a UPU a activității medicale ,și să te duci până la apariția a te miri ce…

– …tulpină nouă?

– …tulpină nouă, sau a unui accident cu victime multiple în condiții de epidemie.

– Da! Asta este o chestie, deci dacă ție îți sare în aer o fabrică, și ai 50 de oameni care trebuie să îți intre în UPU, sigur, tu poți mișca puțin, și folosind celelalte spitale, dar tu ai un plan pentru situația asta? Ce fras faci cu Covizii, cu ne-Covizii? Descurcat la fața locului?

– Păi nu ai un alt plan. Este planul alb al spitalului. Să îi preia pe secții, să îi preia în altă parte, în UPU să fac doar triajul pacienților, să meargă direct la sală, să meargă pe aparatele de anestezie, să aducă pompierii spitalul mobil, dacă nu e nevoie de el la locul accidentului. Deci soluții există.

– De cine ține spitalul mobil? E cel de la Stadionul CFR?

– Ăla ține de Spitalul Militar, dar e modular, nu e mobil.

– A, scuze. Și există și mobil?

– Adică un cort care se umflă.

– Există undeva chestia asta, în Timiș, care se poate folosi?

– Da, există două PNA-uri, așa se cheamă ele, unul de tip 1, care este mai micuț, pentru doar… nu știu… opt victime încap în el, și unul mare, în care încap 24 de victime.

– Deci există ceva și pentru situații de genul ăsta.

– Există, ai variante.

– Te întreb pentru că suntem într-o țară în care, dacă pică o doamnă de la balcon, în Constanța, se spune că pompierii nu au avut nu știu ce chestie…

– …care nu se folosește, dar… mă rog. Asta este o chestie jurnalistică.

– Asta ajunge la public, și atunci te întrebi de ce nu există, și atunci este firesc să te întrebe lumea… ok, este ceva ce nu ai?

– Sunt departamente de pompieri, în alte țări, în care nici nu se recomandă folosirea ei, pentru că este totuși periculoasă – adică perna aia de aer, despre care s-a tot vorbit, nu este o chestie pe care o iei și o muți dintr-o parte în alta.

– Nici nu o poți pune oriunde.

– Ai nevoie de o zonă plată, trebuie să bagi aer în ea, durează până în se umflă și dacă omul se duce 3 metri mai încolo, nu folosește la nimic că tu ai umflat-o aici. Deci nu despre asta e discuția.

– Dar era o justificare a întrebării cu ce ai, ce nu ai – este ceva ce ți-ai dori, și nu ai, din chestiile care apar și ajută în timpul Covidului, e nevoie de alte dotări în UPU, sau nu de aici începe diversificarea?

– Problema mea nu e urgența, problema mea este sistemul de sănătate din spatele urgenței, să poată prelua. Pentru că noi suntem interfața. Că problema s-a pus în 20-25 martie, – în intervalul ăsta nu am mai avut unde să trimitem pacienții pentru internare, motiv pentru care ei au început să staționeze în UPU. Și au început să staționeze pacienți cu necesar mare de oxigen, pe care nu puteai să îi pui la tub pentru că tuburile alea se golesc uite așa, imediat, dacă le dai drumul cu debite foarte mari se duc dracului, nu poți să ții foarte mult pacientul pe ele, dar și dacă nu am oxigen de perete să îi pun la năsuc, în principiu…

– …nu e bine!

– …nu am loc pentru pacient. Nu era discuția nici că… Mai puteam pune scaune, mai tărgi, dar aveam pacienți cu necesar mare de oxigen. Am avut pacientă intubată care a stat patru zile în UPU. Pentru că onor familia n-a dorit să meargă în altă zonă a țării, unde se găsise loc pe terapie.

– Și asta pentru că la ATI, unde de fapt trebuia să ajungă, nu era loc…

– Am transferat la Oradea pacienți, am transferat la Mureș pacienți. Deci am împrăștiat din ei.

– Cum ai transferat pacientul la Mureș, cu elicopterul sau cum?

– Cu elicopterul. La Oradea, de exemplu, am transferat unul terestru, unul aerian, deci…

– …deci v-ați dat peste cap să acoperiți…

– Să eliberăm Urgența în așa fel încât să putem să preluăm de afară, pentru că practic noi ne făceam singuri de lucru, că e foarte simplu să spui nu mai am locuri, asta e, ne pare rău…

– …închidem ușa – numai că se va muri în fața ușii…

– Din păcate, nu e ca la club, să uiți să pui portarul să spună că nu aici.

– Deci ăsta a fost vârful, în martie, anul ăsta.

– Da.

– Situația cea mai nasoală era când afară era pe la 9 la mie rata de infectare, în Timișoara, nu?

– Spre nouă, opt, virgulă – era deja după două săptămâni de carantină, dar ea, carantina, a început în 8.

– Spune-mi de efectul Flavia Groșan. Și la voi se întâmplă că pacienții refuză oxigenul? Ai avut?

– Am avut atunci când era la modă, când era pe sticlă, situații în care… Mă agățase, în cortul albastru, un cetățean, spunându-mi că uite, a vorbit la telefon cu soția, care era aici, și că mă roagă… dacă a spus că i s-a pus mască cu oxigen… și m-a rugat, dacă se poate, să nu îi dăm oxigen…

– Deci nu au fost foarte multe cazuri.

– Nu.

– Așadar la noi nu a prins așa de mult cretinitatea asta.

– Nu, dar e halucinant faptul că prinde așa ceva.

– Prinde pentru că oamenii au nevoie de eroi ușor digerabili.

– Mă depășește deja partea asta de psihologie a maselor.

– Ce e nevoie aici? Turele, oamenii, plecări – veniri, nu știu – ai tot ce îți trebuie? E ok la voi?

– Sigur că o să vină acuma o perioadă când eu cred că o să apară o demobilizare, adică stai deja de un an de zile în tensiune… Speranța mea este ca demobilizarea asta să nu fie prea brutală și prea…

– …la toată lumea deodată.

– …deodată. Că așa poți să suplinești…

– V-ați făcut testele alea psihologice de burn-out, și nu știu ce, a venit cineva să vă întrebe…?

– Noi am făcut, în 2018 – 2019, o evaluare, pe Urgență. Când nu era Covid. Am făcut un soi de evaluare undeva în aprilie sau mai, anul trecut.

– Când era.

– Când era Covid, și acum ar cam trebui să vedem pe unde suntem, după valul 3, și ultimul. Sper eu.

– Din personalul cu care lucrezi tu a murit cineva, a făcut cineva boala grav? Adică n-a murit, că aș fi știut.

– Am avut două persoane care au făcut o formă medie spre severă, dar cam atât.

– Și a fost panică mare la început?

– Da, pentru că nu știai cu ce te confrunți, nu știai cum se ia, cât de contagios e, ce trebuie să faci, totuși, se ia de pe masă, se ia de pe cățel?

– Deci acuma sunteți probabil doar cu ceva în plus, dar nu cu mult, față de o zi normală de lucru de acum doi ani, nu? Bănuiesc că la voi se lucrează la fel. Atâta doar că protocolul e puțin diversificat din cauza…

– Păi ai văzut, în zona curată echipamentul este de mască chirurgicală și atâta, distanțarea, mănușile, igiena mâinilor, lucrurile astea care sunt banale, până la urmă, iar dincolo i-ai văzut cum arătau echipați.

– Dar, vreau să zic, la voi în UPU nu este acum, când știm mai multe despre boală, și voi sunteți cei mai mulți vaccinați, nu cred că este o foarte mare schimbare față de trecut, nu?

– Ba este, față de acum doi ani – pentru segmentul ăsta de pacienți, cu Covid, de regulă încerci să relaționezi cu alte spitale ca să… Începi să îi cauți loc, lucru care nu era acum doi ani. Noi acum doi ani, în principiu, ce aveam de Parohia spitalului nostru, era pentru spitalul ăsta, de regulă cu secțiile stabiliserăm o formă de colaborare care, cu tot dragul, vreau să spun că e una dintre cele mai funcționale colaborări.

– Deci chiar mergea.

– Da. Era vorba și de încredere, și de…

– Adică vă știați, erați din același ring de dans.

– Exact. În momentul în care ai început să comunici cu alte spitale, tendința în general este de a se arici…

– ”Încă unul? Iarăși?”

– Da. ”Tot la mine? Să mai caute și la Municipal, să mai caute și la Infecțioase 1, și la Infecțioase 2, și la Pneumo, dar Militarul ce face, mie degeaba mi-l trimiți pe ăsta că nu am loc decât la etajul 2” – ăsta a fost păcatul cel mai mare al perioadei ăsteia. Lipsa asta de comunicare, și și de asumare. Era un PCR pe patru județe, așteptai 24-48 de ore să îți vină rezultatul cu un PCR decontat, când aveai nevoie de două teste negative ca să poți să îl declari vindecat – lucrurile astea trebuie privite în evoluție, în dinamică, trebuie să vezi care a fost presiunea în martie – aprilie anul trecut, cât a fost presiunea în octombrie – noiembrie, care a fost presiunea acuma…

– Ce ați avut azi, de Paști? Indigestii, minuni?

– Astăzi, pe tura de zi, am avut undeva în jur de 50 de prezentări.

– Pentru o zi de Paști e puțin?

– Dacă ne raportăm la 2019, care este ultimul an…

– …normal…

– …normal, așa, da. Dintre ei au fost opt cu Covid, care s-au rezolvat toți – acuma, la predarea turei, la șapte și jumătate, rămăseseră doi în așteptarea ambulanței, și venise unul la șapte și unul la șapte și ceva. Deci cam asta e.

– Dar din cei opt cu Covid erau aici pentru simptome specifice Covid sau Covidul era bonus, adică i-ați prins voi…

– Nu, nu, nu, de regulă acuma ne vin direct pozitivi, s-a schimbat tipul de pacient, nu îl prind eu, acuma, el de regulă este pozitiv, medic de familie, ambulanță, izolat la domiciliu, trec șapte zile, începe să sufle greu, motiv pentru care sună la ambulanță și ni-l aduce aici.

– Există cumva ceva ce s-a schimbat în specificitatea bolii, sau în momentul ajungerii? Adică nu că ți-ar fi murit ție în UPU persoane cu Covid. Adică persoanele încă ajung în momente foarte grave, sau ajung mai repede, cu Covid fiind?

– Nu e o regulă.

– Să o întreb altfel: oamenii încă nu s-au obișnuit cu chestia că asta e buba, și, dacă au chestiile astea, e bine să vină mai repede? Nu ai sesizat vreo schimbare?

Citește și:  Ați vrut campanie de vaccinare? Așa se face, ca la Maratonul timișorean!

– Nu, nu am sesizat o variație din asta. Singurul lucru este că oamenii au început să se testeze singuri acasă, ei știu că sunt pozitivi, vin pozitivi fiind…

– …spun…

– …spun, deci nu e chiar așa…

– Nu mai e Bau-Bau-ul de la început, știm despre ce e vorba.

– Ai o problemă dacă s-au testat singuri și nu au spus, nu s-au autodenunțat.

– Da.

– Tu afli despre asta de-abia când încep să se simtă rău. Cel mai tare cred că îi sperie febra.

– Febra? Nu incapacitatea de a respira?

– E mai greu de sesizat. La un moment dat ai happy hypoxia, în care ei nu realizează cât de rău respiră.

– Am înțeles.

– De aia zic, vin pentru dureri musculare, pentru temperatură înaltă, care nu cedează, sunt care vin într-adevăr cu dispnee, sunt care îți vin cu complicații trombo-embolice.

– Ce știe ambulanțierul, dacă e solicitare? Cu simptome de genul ăsta știi unde ar mai fi loc, se negociază înainte de a pleca de la domiciliul pacientului, se negociază dacă să vină aici sau să meargă la alt spital? Bine, asta știu, că ambulanțele sunt împărțite în două și… dar te întreb… Infecțioasele cum stau cu chestia asta? Adică dacă e în partea asta de oraș, pacientul, unde îl duce ambulanțierul?

– Nu ia pacient critic.

– De ce? Cum adică nu ia pacient critic?

– La Infecțioase, direct.

– A, păi spune așa. Că întrebam de ambulanță.

– Pacienții critici îți vin la Municipal sau la Județean.

– Aha, deci îi stabilizați voi.

– Ei vin aici pentru că aici se pot investiga, pentru că aici se pot stabiliza, Spitalul de Boli Infecțioase, din păcate, și după un an și aproape jumătate de pandemie nu poate fi un spital de urgență. Că… din construcție, că… din structura de personal, că… din prezența sau nu a celorlalte specialități, gantz egal.

– Ei au linie de gardă…

– Au de boli infecțioase, dar știi tu că un pacient care este pozitiv și dispneic nu este cu embolie pulmonară? Sau un pacient care este pozitiv și cu durere toracică nu e infarct sau disecție de aortă?

– Deci îți pui problema pe patologie diversă.

– Exact.

– Care e mai probabil să fie văzută aici.

– Și atunci pacientul critic se aduce într-o structură de primiri urgențe, care e la noi, la Municipal, la Militar.

– Militarii au UPU?

– CPU.

– Nu știu ce e aia.

– Compartiment de primire urgențe. E un nivel imediat mai….

– …am înțeles: un UPU mai mic.

– Un UPU mai mic, așa, și… pentru pediatrie, la UPU lui Țurcanu – acestea sunt unitățile în care poate fi dus un pacient critic, care au personal propriu, care poate să îl preia și să gestioneze. După care vezi dacă e, de exemplu, cu accident vascular cerebral – dacă e cu ceva strict din cauza Covidului, ai pus mâna pe telefon și ai sunat la Babeș, unde, hopefully, găsești un loc pentru el.

– Negociezi. Este un lucru de care tot dau din exterior, că… mă, frate, acuma numai Covid există. Nu știu cum a fost la voi, în timp – au existat momente în care voi înșivă, în UPU Județean, ați încercat să îndepărtați sau să amânați celelalte afecțiuni cu care veneau oamenii, ca să tratați Covid? De unde problema asta? Sigur că oamenii care aveau alte afecțiuni tindeau ei înșiși să nu vină la spital în timpul Covidului, până nu erau vaccinați.

– Aia este perioada stării de Urgență, când, într-adevăr, a scăzut dramatic…

– …orice altceva…

– Da. La toate, numărul de prezentări a scăzut. După care… Uite… Acuma, ce am spus: din 50 de oameni, câți au venit pe tura de zi, opt au fost Covid, 42 au fost non-Covid.

– Dar situația asta de când e, că nu cred că de imediat după starea de urgență?

– Încă o dată, noi discutăm despre oamenii care vin în Urgența spitalului, nu discutăm despre pacienții cronici, care vin ca să se interneze, să își facă analize.

– Asta am întrebat, cum se vede dinspre tine.

– Dinspre mine… Urgența a lucrat tot timpul, pentru toată lumea, indiferent…

– Deci nu a fost vreo trenare, amânare, chestii – cine a venit…

– Nu. Urgența e urgență. Nu s-a pus nici măcar o dată problema ca urgențele de orice fel să fie amânate.

– La trimisul pe secție ați avut probleme cu colegii, atunci când ați fi vrut să trimiteți non-Covid? Să vă spună… bă, lasă-mă, dracu, în pace, că suntem stresați cu…

– Nu de stresați era discuția, ci de câte locuri au, pentru că dacă faci un salon de suspecți sau zonă tampon, din patru paturi, cât aveai acolo, acolo poți să pui unul. Ai pus trei saloane de suspecți, s-a dus…

– Deci aici au fost probleme, că de la voi nu mai puteau pleca în sus pe secții.

– Urgențele reale, nu. Urgențele reale… niciodată, niciodată nu a fost vreo problemă cu urgențele reale. Cu găsirea locurilor pentru urgențele reale. Nu discutăm aici de pacienții cronici, nu discutăm, prin natura urgenței, de celelalte lucruri care se tot vehiculează… că partea de oncologie… Probabil că și acolo există niște întârzieri, nu știu. Dar dacă aveam, de exemplu, un pacient oncologic care făcea complicație, intra în comă, sau făcea o hemoragie, sau făceau un edem pulmonar, Ok era preluat, nu am avut problema asta, a pacienților care aveau urgențe reale.

*

Mă sună profesorul Dorel Săndesc, șeful ATI de la Județeanul timișorean, avusese o dumă cu telefonul, ne-am auzit mai târziu decât trebuia, folosisem timpul pentru ATI, unde voiam să ajung, ca stație terminus, discutând mai mult în UPU, mă întreabă unde sunt – ok, se pare că nu o să plec la ora la care credeam, din spital. Dar e bine și așa. Îmi spune că a vorbit cu oamenii lui, pentru mine, mă așteaptă la etajul II, mă vor duce, îmi vor explica.

E drept, la UPU s-au schimbat unele lucruri, compartimentarea, trierea, costumația, lucrurile evoluează după cum se mișcă situația, au fost multe necunoscute, au mai rămas câteva, totuși acum știm mult mai mult decât acum un an, Mișu îmi arată, la ieșirea din zona roșie o cădiță unde la început, când nu prea știai ce face carcalacul, oamenii se decontaminau. Acum știm mai mult, suntem mult mai feriți.

Ne dezbrăcăm în burta burții reanimării, îmi las doar telefonul prezervativizat, și sus o să intru în zonă roșie, îmi scot cu ușurare mănușile care mă deranjau cel mai tare și care-mi transformau pielea mâinilor în carne macerată, îmi iau inelul, am uitat să nu iau efecte din astea secundare, mulțumesc pentru explicații și pentru tot, uite că acum când scriu nu mai știu dacă l-am îmbrățișat pe Mișu, sau i-am strâns mâna sau doar l-am salutat de la distanța pe care ne-a băgat-o legea în sânge – încă avem de compensat. Noi toți, ca specie. Doar să ajungem mai aproape de momentul când se va fi sfârșit…

Vine cineva cu mine să mă predea liftierului, ajung la etajul II, da, am urcat cu lift două etaje, știu că pare greu de crezut dar și jurnaliștii care se dau prin spitale au probleme de sănătate pe care nu au timp să le rezolve, genunchii mei par din material radioactiv și emană durere, scânteietor, dar acum nu e timp pentru durere, e de scris. Și de dat cu liftul două etaje – măcar atât.

Am amintiri la etajul ăsta. Și ca pacient, și ca jurnalist, și ca om. Mă preia doctorul Corina Dumbuleu, care conduce această gardă la Anestezie – Terapie Intensivă, facem câțiva pași împreună până mă va preda colegelor ei, zâmbesc câtorva uși, câtorva flash-back-uri. Am trecut și cu patul, pe aici, și cu scaunul cu rotile. Numai cu patinele cu rotile n-am trecut. Se spune că este un loc al morții. Citesc tot mai des că numai la ATI să nu ajungi, că te omoară ăștia. Că nimeni n-a mai scăpat de aici, că îți dau ăștia oxigen să te termine… E așa de trist, câte tâmpenii pot inventa oamenii…

Din păcate, nu putem să murim, transformându-ne în frunze sau în păsări călătoare. Nu putem să descreștem, devenind tot mai mici, până la o anume pierdere nedureroasă în propria sine. Suntem la mâna sorții, și tragem cu dinții, să fie cât mai mult, pe partea noastră, din ghemul acela ce ne desparte de locul cu lumină, locul cu verdeață din legendă – probabil o altă hipoxie a fericitului.

ATI-ul nu e primordial un loc de murit – e un loc de luptă. Gândește-te la o tranșee din care nu mai rămâne aproape nimeni. Și la cel care se întoarce din luptă, chiar trăgându-și piciorul, învingător. Până la urmă, nu rămâne nimeni, din leatul tău – tu, cel care ai făcut ceva, pentru care s-a făcut ceva să mai stai puțin, ești un luptător. Veteranilor cu decorații pe piept nu li se reproșează, în ziua în care se aniversează luptele lor, că sunt prea puțini – dimpotrivă, cu cât sunt mai puțini, cu atâta sunt mai prețuiți. Pentru că ei au câștigat. Aici nu e un loc unde se fac pacte cu moartea, ci unde se pregătesc câți mai mulți veterani.

*

Am spus că voi fi cuminte, după cele câteva ore de foșgăluit cu heparina făcând origami prin mine, cu cheagul ăla blestemat de la mine din plămâni, pe-acasă, pentru a rezolva ființe și lucruri. M-am întors, am mai stat la UPU, până a considerat doctorul Lucian Țandără că m-a stabilizat, m-a dat în sus. Mă trimite la alt Lucian, la II, la ATI Coronarieni. Mno, dacă-i musai, cu plăcere… Am oxigenul, am laptopul, am cana cu UVT și câteva cărți – povestea poate începe, sus.

E ciudat să treci cu pat cu tot prin locuri care ți-au fost de capă și spadă și învățătură (chiar de minte), înainte. Lucrez de multă vreme și prin Județean. Dar azi sunt aici ca să nu mor. Ajung în nava-mamă a acestei mici flote de supraveghere a vaselor de sânge, o să am nevoie de oxigen, și să nu mă mișc, că în rest vor face ei, cu acele lor, cu zemurile lor, cu cling-cling-ul acesta super-tehnologizat ce mă înconjoară. Îmi place locul. Îl întreb pe doctorul Lucian Vasiluță, care e de gardă în noaptea asta: și tu chiar vrei să nu îmi mișc picioarele nici măcar în pat. Îmi spune: știu că e ciudat să ceri asta unui om care a venit pe picioare înapoi la spital, cu infarct pulmonar, dar da, te rog să miști cât mai puțin. În zilele următoare tot aud asta, că sunt încă în pericol de moarte, îmi spune și doctorul Adrian Apostol, ca să mă încurajeze, cam până în a câta zi mor pacienți cu așa ceva. Da, să trăiți, o să fiu cât mai cuminte, promit.

Nu știu cum să o spun fără să sune ciudat: mie îmi place în spitale. Iar timpul cât am stat la ATI Coronarieni, la etajul II al Județeanului timișorean, a fost pentru mine o vacanță, un timp la spa. O perioadă în care am putut să mă odihnesc fără să am conștiința că fac o măgărie, pentru că nu lucrez, pentru că nu scriu: aveam bilet de voie.

Îmi aduc aminte de prima noapte, apoi și de celelalte. Nu mi-a fost niciodată frică. M-am simțit vegheată de oameni care știu ce fac. Acolo, atunci, la început, cu medicul lângă mine, toată noaptea, cu atmosfera aceea marțienească, cu monitoare, care, toate, aveau un deget înfipt în carnea mea, în respirația mea, m-am simțit liniștită și ocrotită. Îmi aduc aminte cu drag de lumina aceea verzui albăstrie, apoi, în salonul de puțin mai încolo, albăstrui-violet. Parcă mă întorsesem într-un lichid amniotic ce te ferește de orice rău. Eram acasă.

Dar seara aceea am sunat-o pe sora mea să îi spun că, dacă mor, să mă ardă, de-i e mai ușor. Nu mi-a răspuns. No, lasă că se descurcă ea, de are acum treabă. Doar că, de o vreme încoace, eu mereu am spus că, pe post de monument funerar, vreau ceva ca o coloană de porumbei de bronz, pe care am văzut-o într-un cimitir de lângă Veneția, în insula Mazzorbo, acolo unde-și îngroapă cei din Burano rudele. M-a fascinat acel monument. L-am pozat în mai multe dăți, este ceva ce cred că mi s-ar potrivi perfect. Ca idee. Dar… ca realizare… e mai bine să fim practici. Toți murim. În mari încercări e bine să te gândești și la moarte. Și să-ți aranjezi lucrurile. Așa e firesc.

*

Într-o zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui smulgeau spice de grâu, le frecau cu mâinile şi le mâncau.

Unii dintre farisei le-au zis: „Pentru ce faceţi ce nu este îngăduit să faceţi în ziua Sabatului?”

Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el?

Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?”

Şi le zicea: „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”

În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învăţa pe norod. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată.

Cărturarii şi fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască.

Dar El le ştia gândurile şi a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare.

Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?”

Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.”

*

Am o medie de vreo opt înțepături și scociorâri, pentru zilele de început, pentru fiecare tură de a mi se găsi vasele. Stau și zâmbesc. Am ajuns, în ani, să nu mă deranjeze, cum deja am mai spus. Știam că ajut, cu sângele meu cu Rh negativ, și mă obișnuisem de la cei de la Transfuzii. Dar acum trebuie nu doar să mi se scoată sânge, ci și să mi se bage diverse chestii pe vase, mai ales că uneori am dureri mari.

Sunt patul 3 din salonul 202. OK, după prima noapte, când am stat sub observație, în ”nava mumă”. Au urmat multe zile și nopți de nervi veniți doar din faptul că nu-mi dădeau voie să mă mișc (nici în pat), până am primit ciorapii cu compresie. Paciente ce veneau și plecau, femei în vârstă pe care, din momentul în care am avut voie să mă dau jos din pat, le-am mai putut ajuta, cu una, cu alta, și sunt extrem de drăguțe cu mine. Una din ele a fost mutată de curând de lângă noi, în alt salon, puțin mai încolo, și a plâns când a plecat. Dar mai trec eu pe la ea, cât nu stau pe oxigen.

Mă vizitează prietenii, unii colaboratori, doctori pe care îi știu din spital, a urcat și Mișu Grecu, aha, bine că mi-am luat cu mine din cărți, îi fac cadou una, îl trag în chip cum stă cu ea în mână, e ciudat să faci poze din patul de bolnav dar e un unghi interesant. Mâncarea e de trei ori pe zi, două feluri, ceea ce nu am acasă, că nu am niciodată timp, e bună, mereu mă întreb, cu pofta unui copil aflat în tabără, ce o să fie data viitoare. Am tot ce îmi trebuie, vin cu chestiuțe și prietenii, am primit sare, mâncarea e cam nesărată dar eu am voie sare, a trecut și consulul Spaniei, am primit și niște lichide pentru frigider, iubesc lichidele reci, avem aer condiționat, avem frigider, nu avem televizor – nici nu mi-as putea dori mai mult – boierie!

Trece și Geta, colega mea, exact când mă prinde o tură de dureri, plămânii dau semne că vor să participe și ei la discuție, zâmbesc stins, de sub masca de oxigen, Geta are chef să facă poze, îi arăt degetul – uite că e, totuși, bine că sunt poze.

*

Apăi nu știu cât a dat profesorul cu bumerangul, să spună de mine, pentru că, în încăperea în care ajung, exact pe coridorul pe care boleam, cu plămânii varză (mânz, viezure, zarzăr) acum doi ani, trebuie să semnez chestii cum că nu fac și nu dreg, printre care și că nu pozez. Ispita tramvaielor care, în sfânta zi de duminică de Paști se retrag, totuși, de la ora 10 seara, îmi apare ca un spectru îmbietor, de desen animat. Zic: păi, dacă nu pot să pozez, eu plec! Sunați-l pe profesor, vă rog. (Și mă rog lui Darwin, în sinea mea: Dodo, te rog, nu răspunde!, nu răspunde!). E doar o glumă, Dodo, profesorul, știe cât mi-am dorit să fac treaba asta, de Paști, în spital, îmi spusese, cu o zi înainte, ”proiectul îmi place și e și pe stilul tău”, știe ce scriu, știu ce lucrează, și cum ne întrepătrundem, de o vreme, muncile, interesele, duelurile, știe că va ieși ceva fain. Și la Maratonul Vaccinării, pe care l-a gândit și l-a coordonat, a ieșit.

Revine doctorița, da, s-a discutat și despre pozat, am voie să și pozez, doar să… daaaaa, știu, să pun bandă peste ochi, sigur că o fac, în aceeași noapte mă ciondănesc puțin cu profesorul, el n-a pus bandă, da, mă, dar i-am întrebat – da, și ce crezi că eu nu-i întrebam?… Simt că mă înfoi ca un păun supărat când vrea să-mi îngusteze cineva felia jurnalistică.

Bun, sunt trimisă la echipat, vor să mă vâre în pinguin (costumul ăla pentru virus nașpa), explic că și în UPU am fost în zonă roșie Covid și nu am fost în pinguin, ci în varianta mai light, aici așa trăbă, mi se zice, băga-mi-aș picioarele în pinguin, o să ia o veșnicie, îmi spun, visul cu întorsul legănat cu tramvaiul se duce tot mai în aia mă-sii, ok, asta e, o să mă deghizez în pinguin, până la urmă, fiecare casă cu regulile ei…

Mă dez-logodesc iar de stările anterioare, îmi pun inelul cu smaralde lângă o caserolă cu sarmale, da, și aici sunt Paști, îmi bag piciorul 1 în pinguin (că tot spuneam), îmi bag piciorul 2, trag orătania de tot pe mine, botoșeii, mănușile, mă întreabă de am mai locuit vreun pinguin, le spun că da, le aduc aminte chiar și de găselnița celor de la infecțioase ca, după primul strat de mănuși, mâneca pinguinului să fie găurită, să-mi scot degetul opozabil pe-acolo și să vină încă o pereche de mănuși. Cei din jurul meu sar – a, și noi facem asta, și primesc cep la mânecă. Mă întreb de ce n-au făcut-o de la început. Egal. Măcar acum n-o să stau ore în pinguin.

Îmi dau părul nu-știu-cum, după cum mi se spune, schimb masca, mi se spune că să pun masca nouă cu metalul în sus, explic pe ton de glumă că am și eu un an de pandemie în spate, pun masca, mi se trage gluga, vine viziera, în alt an aș fi putut primi un premiu baban, pentru așa ceva, la un concurs de Halloween.

Ne oprim la ușa ce, teoretic, desparte două lumi. Flutură pe ea tot felul de bilețele, de buletine de analize. Îmi pare puțin bizar, dar ce nu e bizar acum?… Îl întreb pe doctorul Raluca Cherecheș, ce e Vergiliul meu de străbătut pe aici, de bilete, îmi explică ceva cu accesul la analize, ok, o lăsăm așa, să o luăm de la început, cu reportofon cu tot.

*

– Ce este aici, unde suntem?

– Acum ne aflăm în zona tampon, zona galbenă, adică zona în care ajung pacienții nou internați pe terapie intensivă, care nu au testul Covid adică nu au nici un rezultat pozitiv, nici rezultat negativ, încă.

– Aici pe coridor este doar zonă tampon, sau avem și ceea ce s-ar chema zonă roșie?

– În momentul de față, din cauză că sunt foarte mulți pacienți cu Covid și nu sunt locuri să îi trimitem imediat ce avem rezultatul pozitiv, avem și pacienți pozitivi.

– Și cum sunt împărțiți?

– Avem și saloane în care sunt și pacienți care considerăm că ar fi cu Covid, sau au un test rapid pozitiv – sunt poziționați într-un salon doar pacienți pozitivi. Dacă credem că pacienții nu sunt pozitivi, sau au test rapid de negativ, îi grupăm în așa fel încât să fie separat, în saloane de pacienți negativi.

– Aici de exemplu ce avem?

– Aici nu avem nimic, aici nu este al nostru.

– Nu s-au mutat coronarienii sus?

– Nu aparține de noi.

– Ar trebui sa fie cineva care să știe.

*

Ne oprim din interviu, întreb de garda de terapie coronarieni, nu e foarte clar ce se întâmplă în saloanele acelea două, de fapt sunt exact la ușa fostului meu salon, voiam să intru în el. (Și îi spusesem profesorului că asta vreau să fac…) Doctorița îmi explică despre zona aceea de coronarieni că sunt izolați față de partea lor de ATI pentru că sunt negativi, cel mai probabil. Dar aici nu sunt circuite pentru așa ceva – spun… Asta e, Covidul a dus la multe ciudățenii în care tot felul de lucruri firești nu se mai respectă… Mergem mai departe, într-un salon care sigur ține de ATI-ul normal (hm, de fapt ce mai e normal?…), aici e un pacient pozitiv, inconștient, pe ventilație mecanica, cu afectare a plămânilor de 80 la sută. E RĂU. Cel mai degrabă va muri, înțeleg…

Ce senzație ciudată. Morituri te salutant (Cei ce vor muri te salută). Salutul din arenele romane. Dar aici bătălia aproape că s-a pierdut. Și ai vrea să poți face oareșce, ceva, să smulgi pe omul acela, care e așa aproape de a se duce, să-l scuturi și să-l trezești și să-l ții aici. Despre asta e la ATI. Despre a se face tot posibilul. Despre asta e ce se întâmplă la Anestezie – Terapie Intensivă. Chiar dacă uneori nu se poate câștiga. Trebuie mereu încercat.

Ies cu sfială de aici. Vorbim mai încet, deși pacientul nu ne mai putea auzi, spunem lucrurile mai moale, mai cu niște curbe. Doctorița e tânără iar eu nu sunt doctor. Încă nu avem plumbul sorții în cuvinte, ca să ne obișnuim, resemnat, cu a fi târziu. De aici o să mai plece, în curând, un suflet răpus de Covid. Noi suntem vaccinații. Noi ne-am făcut norocul. El… oare… de ce nu?…

Mergem mai departe, în toate saloanele și încăperile de aici am amintiri, cumva mi-e puțin rușine că eu sunt acum cea ne-bolnavă. Mă întristează. Pe un principiu al vaselor comunicante, de s-ar putea, aș da acum ceva din non-boala mea celor de aici… Dar probabil deja se întâmplă asta. Prin strădania medicilor, asistenților și infirmierilor. Prin munca lor, chiar și de acum, din seara duminicii de Paști.

*

Nu mă deranjează sunetele, piuiturile, opintelile mecanice. Știu să-mi urmăresc valorile, știu de unde ar trebui să încep să mă îngrijorez. Am un buton pe care să apăs dacă am nevoie de ceva, dacă am vreo problemă. Problema, în fapt, e că butonul e la dracu’ în praznic, la trei pași, pe care eu nu aș avea voie, teoretic, să-i fac, în caz că am nevoie de ceva.

E ok, de când cu ciorapii de compresie, mă pot da jos din pat. Chiar și când colegele de salon vor ceva. Dar acum e noapte, mi-am păstrat patul puțin ridicat, e bine așa, îmi place moleșeala asta, pe fundul acvariului cu lumină violet, între somn și veghe, ca și cum aș face, încă, piruete între viață și moarte, și sfârșitul ar putea fi decis de cum s-a terminat totul, de cum s-a aplaudat.

*

Și aici este deja noapte, dar lucrurile sunt mai degrabă spre verde și alb, nu spre albastrul acela violet. Dar e tot un zvon de aparate care urnesc și măsoară, parcă auzi ciorovăindu-se îngeri buni și îngeri damnați. E ciudat cât de mult se trăiește prin aceste sunete, atunci când nu ai altceva de făcut decât să aștepți. Posibilii șerpi de aer, posibilii șerpi de flacără parcă urcă pe mâna ta și fantezia ta este singurul lucru prin care poți să îi alungi sau întovărășești.

Nu se întâmplă nimic în salonul acesta unde intrăm. Un bărbat a cărei vârstă nu aș ști să o apreciez, puțin speriat, puțin obosit, adică mai degrabă terminat de toată așteptarea asta prin care trece, stă în fund, pe ceva de stat, lângă aparate, cu aparate, prin aparate. Și cu toate astea pare că nu se întâmplă nimic. Un nimic ca un balon de clown, dodoloț, din care, prin câteva mișcări bine știute, poți scoate orice: un cățel voinic, un cățel lovit…

Aici soarta pare că a pus pariul pe a se câștiga. A se rămâne cu noi. Poate bărbatul din fața mea încă nu știe asta întrutotul, încă suferă, dar doctorii o știu. El va fi bine. Rog să avem un scurt dialog. Acceptă. Nu vorbește ușor, e și el pe oxigen. Îmi aduc aminte că nu mi-aș fi închipuit, în ruptul capului, să refuz oxigenul acela cât am fost internată aici – datorită lui rămâneam.

*

– Nu v-a fost frică de treaba cu oxigenul?

– Păi nu am avut de ales, trebuia să vin.

– De cât timp sunteți aici?

– De aproape două săptămâni.

– Ați avut vreun moment în care ați fost inconștient?

– Nu, nu.

– Cu toate legendele astea care se aud, că oamenii refuză oxigen pentru că vor medicii să-i omoare… ce credeți despre asta? Cum vi se pare că există zvonurile astea?

– Nu știu – fiecare gândește în felul lui. Nu pot să oblig omul să zică… injectează-te, sau chestii de genul ăsta, du-te la doctor că o să fie rău – el speră să fie bine ce se va întâmpla.

– Da dar mie mi se pare aberant ca cineva să creadă că medicii vor să-l omoare, nu?

– Cum să te omoare medicii, când ei or făcut o școală pentru ca să îți salveze viața? Se comportă extraordinar, eu nu am avut probleme cu personalul de aici.

– Păi vedeți, asta cred că e de spus, exact ce spuneți dumneavoastră trebuie să ajungă și dincolo, la oamenii care doar își închipuie despre ce e aici – de aia am venit să vorbesc cu dumneavoastră. Cum a fost ziua de Paști în spital? Mâncarea a fost diferită?

– Da, pentru noi, ca o zi normală, doar că… na… sfintele sărbători sunt pentru toată lumea…

– Ce ați avut astăzi de mâncare?

– Nu știu, la prânz o fost… dimineața un sandwich cu cașcaval, și un iaurt, și un ou, la amiaz, supă de ceva… cartofi, pasat, așa, și sarmale cu mămăligă.

– Ați primit sarmale!

– Da.

– Păi înseamnă că ați mâncat puțin mai bine decât mine!

– Mâncarea e foarte bună.

– Și eu am fost internată acum doi ani în partea asta de coridor, și a fost absolut OK mâncarea. Cum o să plecați după experiența asta? O să faceți la un moment dat vaccinul?

– Păi da, trăbă neapărat, să se păstreze trei luni… sau… știu eu?…

– Două.

– Da.

– Dar cum de nu ați făcut până acuma vaccinul?

– Eu îs de vârsta a treia, dar tot o zis doctorul de familie că și alții.. Nu ne-o programat, că trebuia să ne programeze pe la Oravița, pe nu știu pe unde…

– N-ați încercat singur să vă programați?

– Când am încercat, acuma o venit…

– …problema?…

– Da. M-a programat soția la lucru, că ea lucrează în cadrul CFR-ului, și, după, s-o întâmplat ce s-o întâmplat.

– Și soția e bolnavă?

– Nu. O stat la izolare 14 zile și o început lucrul.

– Apăi să fie bine! O să plecați cu bine de aici!

*

Dar în patul de lângă, despărțit de zona unde am avut noi dialogul, și unde m-am aruncat și pe jos, în ciuda protestelor genunchilor, pentru a încerca niște poze, e o altă persoană, care nu va mai pleca de aici cu bine… Trebuie că e ciudat ca sunetele tehnice ale monitorului tău să se alerge cu sunetele tehnice ale monitorului celuilalt, de lângă tine, pe care nu îl știi, pe care nu îl poți vedea, apoi cândva să fie o alarmă ascuțită, apoi să se oprească totul, pe jumătatea aceea de salon, despărțită de tine de un paravan, ca partea neagră a Lunii, de tot ce încă ne luminează, nopțile, pe noi…

*

Cândva mă vindecă ăștia, și vor să mă dea afară. Ok, desigur, nu exact cu vorbele astea, dar vine vremea să plec. Adică adio trei mese pe zi, adio socializare, cu pacientele celelalte și cu medicii și asistenții, excursia de plăcere se termină, nu mai sunt în situația de a da colțul din cauza plămânilor, e timpul să o tai. Cumva e trist – îmi plăcea viața asta de protejată a micului sultanat coronarian.

Plec undeva înainte de prânz, îmi pare rău că nu o să știu ce e azi de mâncare, dar ar fi urât din partea mea să stau încă puțin numai pentru asta. Totuși, în dimineața asta mi-am spus că nu pot dispărea așa din spital, m-am strecurat și i-am pus pastă de dinți profesorului pe clanță, în partea de jos – știu că și-a băgat mâna în ea când a venit și a vrut să deschidă ușa. Ciudat, nu se aude nimic dinspre cabinetul lui.

Îmi iau lista de medicamente pentru următoarele zile, mulțumesc, îmbrățișez lumea, intru și la profesor. De fapt nu fusesem pe căpăria lui, eram doar vecini. Îl întreb: chiar nu te-ai prins că eu am fost? Râdem, așa cum se râde doar în spital. Mă prezintă aparținătorilor pe care îi avea acolo ca pe un exemplu de caz vindecat. Ultra-vindecat, chiar, după faza cu pasta de dinți.

Plec. Din ATI se și iese. Viu.

*

– Doamnă doctor Raluca Cherecheș, de cât timp lucrați la ATI?

– De patru ani, sunt medic rezident de terapie intensivă.

– Cum faceți să nu plângeți?

– Păi… câteodată plâng…

– Da… Dar câteodată e dăunător – atunci când aveți treabă cum reușiți să…

– Nu știu, poate și din cauza adrenalinei – cel mai probabil din cauza asta, pentru că avem foarte multă treabă, și atunci nu ne concentrăm pe chestia fizică a noastră, ca să zic așa.

– Aveți psiholog, la ATI – este o cerință, ar trebui să existe în mai toate spitalele mari, să ființeze și pentru aparținători, și pentru cei internați- cei care pot vorbi – dar și pentru medici. Ați trecut vreodată printr-o discuție cu psihologul, atunci când vă era greu?

– Nu, înainte, adică în anii trecuți, doamna psiholog chiar a făcut câteva întâlniri cu noi pentru ca să vadă ce ne apasă, ce dorim mai mult, tot timpul ne aștepta să vorbim cu ea. Dar acum, în ultimul timp, nu am vorbit eu personal cu doamna psiholog.

– Știu că la Covid există situații în care pacienții par că se simt o idee mai bine, dar medicul știe că vor muri. Pacienții sunt conștienți, vorbesc, speră că sunt pe un trend pozitiv, dar medicul știe că va muri acel pacient. Ați fost în situația să vorbiți cu un astfel de pacient? Cum se întâmplă lucrurile – i se ascunde că, de fapt, nu e bine, sau?…

– Nu pot să zic că i se ascunde pacientului așa ceva, adică cumva pacienții știu care le este starea, în primul rând.

– Nu de cazul ăsta vorbesc.

– Vă dați seama că nu puteam să îi spunem unui pacient care e conștient, că urmează să moară.

– Da, dar în același timp sunt lucruri care trebuie aranjate…

– Este foarte important psihicul pacientului. Atâta timp cât el este foarte pozitiv. Am observat la mulți pacienți care își doresc să trăiască și sunt foarte pozitivi – au și rezultate mai bune.

– Profesorul Săndesc vorbea la un moment dat de cei care cred că vor scăpa, dar e acel bine de dinaintea morții. Încerc să înțeleg cum reușiți să lucrați cu așa ceva, pentru că îmi închipui că este foarte, foarte greu. Să discuți cu un om și să știi că el de fapt va muri…

– Într-adevăr este greu, nu pot să zic că nu este greu. Nu ne gândim niciodată, sau nu pot să zic că ne gândim neapărat că acel pacient va muri, dar poate știm că merge prost. Cumva, tot timpul sperăm că putem să scoatem ceva, să fie mai bine. Pentru că dacă nu ne-am gândit că va fi bine, atunci cumva nu are rost să…

– Chiar și când e rău, ca ultimele clipe să fie confortabile…

– Exact.

– Adică până la urmă este ATI. Dacă undeva se moare, n-o să se moară la stomatologie. Iarăși, profesorul spunea o chestie. Trebuie să comparăm procentul de oameni pe care îi salvezi, față de celelalte țări din Europa, și să dacă, să zicem, 20% salvezi, aia nu înseamnă că îi omorj pe ceilalți 80%. Ci trebuie să te gândești la cei pe care îi salvezi pentru că… La un moment dat murim, da?

– Absolut.

-Este normal ca ATI-ul să fie un spațiu în care se și moare. Dar atâta vreme cât…

– Mai ales că sunt cazurile cele mai grave – este specialitatea care se ocupă de cazurile cele mai grave. Cu foarte mare probabilitate să moară. Este un succes pentru noi atunci când vedem un om care pleacă de pe terapie, bucuria cumva umple și golurile acelea pe care le avem atunci când avem nenumărați alții care au murit… Un om care pleacă de pe terapie ne dă o bucurie mare.

– E o vorbă evreiască, nu e așa?, că cine salvează un om, salvează lumea. Până la urmă, așa e și aici. Mi-ați spus de unul dintre pacienți că probabil urmează să fie detubat, nu?

– Da. Parametrii ne arată că merge din ce în ce mai bine. Ideea e că necesită timp, sunt pași pe care trebuie să îi urmăm. Dar avem speranțe. Încă este într-o stare gravă dar parametrii îmi arată că se îndreaptă cumva spre bine.

– Sunteți foarte tânără, ați intrat într-o specialitate grea, ați dat cu nasul într-o situație în care să ajungi ca oamenii de afară să spună că la ATI doctorii omoară oameni. Cum procedați cu chestia asta? Unde o așezați? Mai aveți răbdare pentru lucrurile astea?

– Sincer, nu. Chiar nu. Într-adevăr, am văzut și eu, și am auzit multe comentarii, mai ales acum, cu internetul, cu toate rețelele de socializare, dar încerc să nu le mai bag în seamă pentru că degeaba încerci. Adică cred că este bine și cumva să încercăm să spunem adevărul.

– Mai aveți răbdare să explicați?…

– Nu mai am răbdare. Adică încerc, atunci când sunt față în față cu cineva care îmi spune chestiile astea. Vă dați seama. Dar când văd mulțimea de pe rețelele de socializare… nu mai ai răbdare…

– A trebuit să duceți muncă de convingere cu rudele, pentru vaccinare?

– Da, a trebuit.

– Și ați câștigat?

– Cu prieteni, cu rude, da, am câștigat, cu majoritatea. Să zicem că mai am cunoștințe care încă sunt de altă părere, dar sper din tot sufletul să reconsidere cumva…

– În al patrulea an de rezidențiat sunteți prima dată când lucrați de sărbători, sau ați mai avut situația?

– Cred că am lucrat aproape de fiecare sărbătoare. La fel ca și mulți alți colegi de-ai mei.

– Vă simțiți cumva ciudat să fiți în spital de Paști, să nu fiți cu familia, vă puneți problema că… Acuma sigur, religiozitatea fiecăruia e o problemă personală, dar cei care trebuie să lucrați și duminica vă puneți vreodată problema că sunt norme religioase care condamnă chestia asta?

– Nu. Până acum am tot avut gărzi, și chiar dacă se întâmplă să fie în sâmbete, duminici, de sărbători, până la urmă asta este profesia pe care ne-am ales-o, și atunci de la început știam că asta urmează. Cumva suntem împăcați cu gândul ăsta. Adică este normal, poate, ca de sărbători, când se adună familia, să ai puțin gândul spre ei, dar în principiu am fost cam tot timpul liniștiți cu asta.

– Există regula asta nouă, care s-a dat, că aparținătorii pot să viziteze chiar în ATI pacienții – ați avut în ultimele zile, fiind și sărbători pascale, pe cineva să vină aici?

– Am avut, într-adevăr, acum se intră mult mai simplu, adică față de anii trecuți. Eu personal nu am avut. Acum, de sărbători – astăzi, de exemplu. Că astăzi am intrat în gardă. Dar mai avem aparținători care vin să își vadă rudele, cu bilete de acces.

– Preot apare pe aici?

– Să știți că înainte venea foarte des preotul la noi – foarte foarte des. Acum, ca și aparținătorii – cu bilet de acces.

– l-ați văzut vreodată, de când cu Covidul?

– Da, l-am văzut.

– Și vine la persoane conștiente, sau rugat de familie?

– Cel pe care l-am văzut eu a fost rugat de familie, la o persoană inconștientă.

– Cum este, în situația Covidului, deci cu toate simptomele aferente, cum este un pacient când nu este cooperant? Ce se întâmplă?

– Este destul de greu de lucrat cu ei.

– Da, dar ce fac?

– În primul rând că-și rup toate firele de monitorizare de pe ei:

– Deci vor să plece?

– Da.

– Sau vor să facă rău?

– Depinde – am avut și pacienți care nu știu dacă voiau neapărat să facă rău – Probabil că nu își dau seama. Dar într-adevăr au mai dat câte o palmă, în agitația…

– Personalului medical?

– Da, în agitația în care se aflau, am mai avut câte o palmă.

– Dar să nu vrea să își ia medicamentele atunci când trebuie să le înghită ei sau… Ați avut cazuri să refuze oxigen? Că tot vorbeam despre asta.

– Eu personal, nu, Dar am auzit că au fost pacienți care au refuzat să ia tratament, care au refuzat să ia oxigen.

– Dar oxigenul refuzat era când era în trend cazul Flavia Groșan, sau independent?

– Da, atunci. Să știți că am avut o pacientă căreia, cum ați spus, i-a fost frică de acest oxigen, dar odată ce am convins-o că îi va face bine, și a trăit pe pielea ei asta, și a fost mult mai bine, mi-a mulțumit. A fost convinsă pe pielea ei că a fost mai bine.

– Și a plecat bine de aici?

– Da, doamna aceea a fost mai multe zile internată, dar a plecat acasă bine.

– Cum a fost când a fost cel mai greu? Cum a fost cel mai rău, din unghiul dumneavoastră? Care era cel mai deranjant lucru? Teama, lipsa de odihnă, faptul că încă nu știați ce se întâmplă și cum e cu virusul ăsta, sau ce?

– Da, toate astea pe care le-ați expus. A fost, în primul rând, teama de necunoscut, pentru că încă sunt destul de multe necunoscute, și încă vor apărea. Apoi oboseala, într-adevăr. Și oboseala dar și psihic a fost greu, pentru că erau extrem de mulți pacienți cu aceeași patologie, care mergeau toți foarte prost, adică este o boală groaznică…

– Adică ”o simplă gripă”, cum spun cei de afară…

– Nicidecum. Chiar nu pot să compari! Eu până acum, până la această pandemie, nu mă gândeam că pot exista atâția pacienți să fie cu insuficiență respiratorie, să îi vezi pe toți depreciindu-se, dintr-o singură boală. Și toți deodată, să fie o secție plină de pacienți cu aceeași boală – și sunt secții foarte multe acuma la noi în oraș, în țară, în lume.

– Și totuși, oamenii nu înțeleg.

– De asta cumva nu pot să înțeleg… Deși pot să înțeleg, pentru că lucrez aici, și văd zilnic asta, și de aceea sunt conștientă de ce se întâmplă. Dar de asta nu înțeleg cum lumea nu conștientizează încă, nu vrea să creadă. Și să știți că nici nouă, la început, parcă nu ne venea să credem că există așa ceva, că se va întâmpla. Dar odată ce am trăit… și am trăit din plin în ultimele luni…

– Dar asta înseamnă că este o falie între spital și oraș. Cum se poate rezolva falia asta, ce credeți că nu se face destul, sau bine, ca oamenii simpli să înțeleagă? Pentru că și eu o văd pe rețelele de socializare… Oamenii vin cu niște argumente puerile, de cretini. Bun, ce ar trebui făcut altfel, oare?

– Sincer, noi nu cred că am avea puterea să aducem convingeri asupra populației, în schimb cred că pacienții care au trecut prin spital ar putea să își expună ei trăirile de aici. Și sunt convinsă că majoritatea au fost mulțumiți de cum au fost îngrijiți de personal, care este foarte drăguț, și glumește cu pacienții în așa fel încât să le ridice cumva moralul. Ideea e că dacă ar expune lumii întregi…

– Dar un pacient nu poate să expună decât rudelor și celor din jurul lui. Probabil că aici intervine presa, care, din păcate, și ea este de mai multe feluri…

– Dar să știți că acuma probabil lumea va spune că am chemat presa să spună intenționat chestia asta.

– Eu lucrez de 30 de ani în presă, mie nu îmi spune nimeni ce să fac.

– Nu cred că cineva a făcut asta, dar, în mintea oamenilor…

– Da, teoria conspirației…

– Sunt tot felul de idei de genul ăsta…

*

Foarte multe ”puncte-puncte”, de regret, de frază neîncheiată, în dialogul cu tânăra doctoriță de la ATI. O fată amabilă, frumoasă, cu niște ochi verzi care aproape că ar putea vindeca singuri, fără prafuri și hapuri, pacienții de aici. Poate că va reuși să-și domine și pe mai încolo sensibilitatea legată de oamenii pe care încearcă să-i smulgă morții, dar va ști ea, oare, să așeze și valul aberant de insulte care vine, ciclic, dinspre cei care nu înțeleg, dinspre idioții de lângă noi, care nu se mai deșteaptă, care lovesc mâna care îi ajută?… Ce se va întâmpla cu medicii noștri, din cele mai grele locuri cu Covid, pe mai departe?…

*

Legenda spune că prin anul 1498 domnitorul (N.n: Ștefan cel Mare) însoțit de alaiul său s-a întâlnit cu un țăran fără o mână (șoimanul Burcel care luptase alături de domnitor la Războieni) care ara de zor o movilă de pământ, în zi de duminică. Țăranul a fost întrebat de domnitor de ce muncește în zi de duminică, la care el a răspuns că nu are pământ și că, pentru a-și hrăni familia, trebuie să muncească din greu la fratele său care îi împrumută un plug și un bou doar duminica pentru a-și ara micul său ogor. Conform legendei, domnitorul Ștefan cel Mare i-a dat lui Burcel șase pungi cu galbeni pentru ca să-și cumpere boi și plug.” (Wikipedia)

*

Aud câte-n lună și în stele despre oamenii ăștia, pe care îi admir și îi respect, medicii. Sigur că sunt și printre ei cioturi și uscături, dar… câți drepți trebuie să fie într-o cetate, ca să nu distrugi cetatea?… Cunosc și eu medici aberanți, medici care nu ar mai trebui să fie lăsați să profeseze. Dar cunosc mult mai mulți din cei care sfințesc locul, care fac ca toată povestea asta, cu viața noastră, să meargă mai departe, și în timp de Covid, lucrând și duminicile, și sărbătorile, și zilele când le nasc nevestele sau le mor părinții, pentru că asta e ce și-au ales în fișa postului: a salva.

*

Este vara lui 2019, am trecut, iar, pe lângă moarte, de data asta nu a fost glonț dar bine tot nu a fost, reînvăț să merg, pășesc cu foarte mare atenție pe zebra din fața Județeanului, spre stația de tramvai, am de mers la editură, înainte de a ajunge acasă, viața normală a reînceput.

Înainte de a ieși din spital am cârmit, de la lifturi, de pe calea spre ușile mari de intrare, auzisem că e ziua lui Lucian, care fusese de gardă când am intrat în spital, în urmă cu două săptămâni, aleg să ies prin UPU, îl îmbrățișez pe Lucian, îl felicit de ziua lui și îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru mine. Îmi spune, puțin încurcat, că oamenii nu prea trec, atunci când se vindecă, și pe la ei… Abia acum îmi dau lacrimile… Ce fel de națiune de animale bolnave la suflet om fi, oare, de uităm să mulțumim celor care sunt atâta de des la începutul lui a ne pune din nou pe picioare, celor care ne vindecă, celor care ne pun printre veterani?…

*

Este primăvara lui 2021, între timp a venit peste noi Covidul, multe sunt cum nu le-am fi putut închipui niciodată, unii dintre prietenii noștri nu mai sunt deloc, știu să merg, dar dor foarte tare genunchii, aceeași zebră, e mult prea târziu pentru ultimul tramvai, mă așez pe banca din stația de autobuz de lângă McDonald’s, nu e nici dracu pe stradă, respir adânc, mă socotesc.

N-am ciocnit nici un ou, azi, n-am mâncat nici măcar o prăjitură, nu stau în asta, eu nu țin nici o sărbătoare, oricum, unul din medicii cu care mă împrietenisem mai demult în Județean mă chemase să ne vedem, să-mi dea niște ouă și pască de la părinți, mă dor prea tare picioarele pentru așa ceva, dar e fain să vezi că, din locurile unde muncești, de o faci onest, se nasc prietenii. Iese socoteala bine.

Mă uit la Județean, luminițele, știu, pe etaje, ce ticăie dincolo de ele, ce afecțiuni, ce medici, ce intrigi, ce izbânzi și ce nelămuriri leagă acest conglomerat, e duminica Paștilor, orașul pare amorțit, doar aici, la mâna mea stângă, o armată de oameni în alb se străduiește să facă loc, zi de zi, unei suite de învieri. În ciuda icoanelor presărate prin ATI, ale lui Săndesc, astea sunt singurele învieri în care cred.

De câteva zile am renunțat la medicamentele anticoagulante, după aproape doi ani, peste puțin timp voi putea reîncepe să donez sânge, sunt vaccinată, am anticorpi, o să mă bucur să fac partea mea, în ajutorul celor care m-au reînvățat să respir. Mă gândesc la întrebarea frumoasă a celui în care nu cred: ”Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?”

Prețuiți-vă vindecătorii, după ce învățați să-i recunoașteți pe cei adevărați. E o mare neomenie să nu-i vedem pe aceștia ca pe cei dintâi dintre noi, și să îi pierdem…

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*