Am să-ți povestesc lucruri ce ne vor părea cândva de un truism plictisitor. Sper. Azi am fost la Auchanul din cartier (bine, din sfertul meu de oraș, de preferi) și am făcut o groază de lucruri… altfel…
Am luat un coș fără să mă uit lung la doamna care tocmai îl lăsase acolo, întrebându-mă ce hram poartă.
Am ridicat o cutie cu porumb boabe și am dus-o spre ochi, fără o mie de precauții – au schimbat ăștia eticheta la porumbul pe care obișnuiam să îl iau, acum e mult mai colorată.
Am cumpărat salată. Prima oară după mult, mult timp. Știi, de aia clasică – ți-aș spune denumirea latinească, dar pentru tine asta nu înseamnă prea mult. Din aia simplă, fragedă, desfăcută frumos, neambalată, luată direct de urechile verzi și aruncată în cărucior. Fără pungă, că am oroare de tona de plăsticării pe care le folosim. Nu mai luasem de aproape un an – mereu îmi părea că, în pliurile ei, oricât aș spăla-o, mai rămâne ceva, că nu am făcut treaba bine. Și chiar salată nu mă vedeam spălând cu săpun. Roșii – da, recunosc că am spălat. Și mere. Și altele. Dar salata era prea mult. Așa că am renunțat la ea. Până azi.
Am luat și lapte cu ciocolată. Cutie mică, din aia cu paiul atașat. Și l-am desprins (paiul), și l-am apucat simplu, cu două degete, și l-am înfipt în spațiul ce era mai ușor de străpuns, și am băut cu sete. Fără să îmi fac prea multe calcule matematice despre cum am scos paiul din țiplă, și cum l-am apucat cu buzele. Iar cutia n-am mai scos-o, ca până acum, din spatele rândului mic de cutii care o eclipsau – am luat-o pe prima care s-a ivit.
Am plătit cash. Am pescuit hârtia din portofel, am apucat-o fără precauțiuni inutile, am primit restul, l-am plasat, alături de surate, în același portofel
Am plecat, împingând viguros coșul mare. Era târziu, peste două minute se închidea magazinul. Mi-am potrivit mai bine metalul din susul măștii KN95 pe nas, am ieșit reglementar, adică pe acolo unde scria „ieșire”, am împins coșul până la intrândul cu coșuri. M-am oprit. Am răsuflat.
Și aici începe adevăratul moment aparte al serii: am deschis un pachet, am apucat o felie de pizza, mi-am scos masca. Pizza din aia golănească, referitor la care nu poți merge la nici un chelner, să-i bați obrazul, de nu e bună, făcută la tavă în supermarket, și luată la oha, la felie – adică ți-o asumi. Dar eu mi-am mai asumat ceva. Cu masca trasă jos de pe figură, am apucat felia de pizza cu toate degetele și am mușcat. Apoi am lăsat-o jos, proptind-o fără să aleg mult locul, deasupra pungilor cu alte produse.
Am savurat-o încet-încet, cu plăcere. Nu doar gustul brânzeturilor amestecate, cu adierea de măsline și cu un sfârc de gogoșari. Ci mai degrabă felul în care o puteam ține cu mâna, fără mirosul unei tone de dezinfectant, fără trei prezervative trase pe fiecare deget, fără să îmi pun problema că, în timpul ăsta, cu masca sub bărbie fiind, pala de vânt îmi poate aduce respirația altcuiva în bot, a cuiva bolnav.
Nu a durat mult, câteva minute, două-trei, mi-am repartizat judicios cumpărăturile, pe pungi, mi-am ridicat bine masca, să-mi acopere și gura și nasul, și am plecat spre autobuz.
Este prima dată când am făcut o mulțime din lucrurile acestea. De un an. Stau în Timișoara, în zona roșie a țării, am respectat și respect cu sfințenie măsurile sanitare decise de guvernanți. Dar azi, în parcarea unui magazin, am mâncat, pentru prima dată, după o droaie de timp, pizza cu mâna. De ce? Pentru că sunt la 10 zile după rapel, pentru că am anticorpi deja de dinainte de a doua doză de vaccin, pentru că sunt ferită. La mine vaccinul a funcționat. Și știam asta cu câteva zile înainte de a face doza a doua. Dar am făcut-o, m-am ferit în continuare, post masca și respect distanțarea fizică. Azi, însă, mi-a venit dorul de a mânca pizza cu mâna. După care am revenit la mască, pe care o voi purta, în continuare, corect, și peste nas și peste gură, deși eu nu o să mă mai îmbolnăvesc, decât, eventual, de începe să bântuie vreo tulpină nouă, masiv, și aici.
Dar port masca pentru că tu poți să te îmbolnăvești. Și pentru că e firesc să îți fie teamă de vezi pe cineva fără mască, și să nu îți pice bine, cum mă simțeam și eu până de curând, în asemenea situații. Iar eu nu vreau să îți fie teamă din cauza mea. Aceste măsuri sunt pentru toată lumea, iar eu îți respect îngrijorarea, și nu vreau să îți dau prilej de stress. O să respect purtatul măștii și distanțarea, până când acestea vor fi regulile cetății și ale momentului. Voi fornăi în continuare, și mi se vor aburi ochelarii, și îmi va fi puțintel mai greu, chiar dacă eu personal sunt în zona safe a Covidului, pentru că e bine așa. Masca asta m-a apărat până acum, și vreau ca, în continuare, să fiu un exemplu pentru tine.
Dar ieri, în vizita pe care am făcut-o seara la Oradea, am stat cu interlocutorul meu fără mască, la el în birou. A fost un moment bizar, când ni le-am dat jos, ca și cum ne-am fi dezbrăcat de niște ciudățenii care ne încorsetaseră. Dar pe care le purtaserăm amândoi, reglementar. Ne-am dat jos măștile după ce am statuat: avem rapelul făcut, amândoi, eu am anticorpi de câteva ori mai mult decât ar trebui ca să nu mă îmbolnăvesc. A fost prima dată când mi-am dat jos masca, altundeva decât acasă, fără teamă. Noi suntem liberi. Am trecut de vaccin.
Ceea ce îți recomand și ție. Vaccinul ajută. Fă-l. Știu că rahatul ăla de platformă de programare merge ca porcul. Dar încearcă. Ajută-te cu medicul de familie, eventual. Ai încredere. Că e Pfizer, că e Moderna, că e Astra Zeneca. Pariază pe știință. Hai lângă noi.
Mi-a lipsit să pot mânca pizza cu mâinile, ca mai demult. Să pot să nu spăl cutia cu lapte, să nu dezinfectez cu patimă sticla de dezinfectant. Zâmbesc mai des. Mă bucur mai lesne. În curând voi merge iar prin spitale, să scriu. Îmi lipsește să intru în spitale, în siguranță. Când am fost în zona de Covid a Spitalului de Infecțioase de aici, m-am temut să nu fie ceva cu închisul costumului, cu dezinfectarea de după. Acum zâmbesc liniștit. O să merg iar acolo. Acum, viața mea e liniștită, o vreme. Am anticorpi.
Ramona Băluțescu
