Anton Kovacs December 17, 2019

 

La început talciocul a fost în piața Ocsko Tereza, pe unde este acum Colegiul Tehnic Regele Ferdinand I. De acolo provine și numele de “Ocsko”, numele de “talciok” provenind din rusă, “tolciok”.
La începutul anilor ’80 talciocul era pe strada Mureș, vis-a-vis de locul unde era poligonul auto, undeva între actuala stradă a Panselelor și Miloia. După aceea a apărut un fel de talcioc semiclandestin în intrândul acela care era în Piața Iosefin, porțiunea neacoperită cu mese. Asta a ținut într-o formă redusă până s-a amenajat actuala piață.
Și cândva în anii ’80, oricum după 1983, s-a înființat pe terenul dintre Complexul Sericicol și CAP Mehala marele talcioc din Mehala, care a funcționat în epoca ceaușistă până în 10 decembrie 1989.

 

În toată perioada anilor ’80, în fiecare duminică dimineață, o mulțime de oameni se înghesuiau în mijloacele de transport în comun și mergeau la talcioc, nu neapărat pentru a cumpăra sau a vinde ceva, ci așa cum merg și acum oamenii la mall, se uitau, socializau, poate mai și cumpărau ceva…

Veneau și alții, din alte orașe, care cumpărau în cantități mai mari decât timișorenii, și casete cu Lepa Brena, și cafea sau bluejeans, și Eurocrem sau alte ciocolate pe care le aduceau sârbii care făceau mic trafic.

Cu toate că era a doua duminică fără talcioc, acesta fiind desființat de Ilie Matei, prim secretar PCR până în urmă cu câteva zile, și în duminica de 17 decembrie 1989 tramvaiul care mergea spre Piața Maria era ticsit.

Dar, odată ajunși în stația de lângă actualul parc Carmen Sylva, ușile au rămas deschise, a coborât și vatmanul și ne-a spus să coborâm deoarece tramvaiul nu va mai opri în Piața Maria.

 

– Dar de unde știți dumneavoastră că noi toți mergem în Maria? l-a întrebat prietenul meu Tibi Molnar. Vatmanul s-a uitat la el și nu a răspuns.

– Eu știu de unde știți, dar tare mi-ar plăcea să-mi spuneți dumneavoastră.

 

În jurul nostru se adunase un grup de oameni, unii râdeau.

 

– Dar nu ne spuneți ce se întâmplă în Piață Maria? insistă Tibi.

 

Până la urmă l-am lăsat în pace pe bietul om și ne-am dus în treaba noastră, să vedem ce se întâmplă la biserica lui Tőkés.

Primul lucru pe care l-am observat a fost că pe strada Treboniu Laurean erau niște scutieri.

Nu mai văzusem niciodată așa ceva, de aceea ne-am oprit puțin să-i admirăm, de departe, pe oamenii ăia cu căști pe cap și scuturi mari din tablă.

Pe Bd. 6 Martie, actualul “16 Decembrie”, pe partea cu biserica, nu se circula. Nu era pe acea latură a străzii nici măcar un om. Nici pe Timotei Cipariu nu era nimeni.

În dreptul străzii respective erau parcate două autobuze în care erau alți scutieri cu căștile pe cap.

Vis-a-vis însă, pe partea cu farmacia, erau o mulțime de oameni, marea majoritate îmbrăcați corect, la fel cum se îmbrăcau oamenii când ieșeau la plimbare în anii 60.

Probabil și ei se gândiseră la fel cum ne-am gândit Tibi Molnar și cu mine, acolo va fi plin de miliție și securitate, dacă mergem în blugi și geacă suntem victime sigure, dar dacă o să ne vadă îmbrăcați în costum o să se mai gândească puțin înainte de a se lega de noi.

Știam că seara trecută au avut loc niște incidente așa că ne așteptam să găsim niște protestatari, un grup de oameni, ceva.

Nimic, mulți oameni, aproape la fel de mulți ca la o defilare, care pur și simplu se plimbau, unii mergeau spre piața  Küttel, alții veneau din acea direcție.

Și o mulțime de vitrine sparte.

Am pornit și noi în pas de plimbare spre piața Küttel.

 

În curtea depozitului unde lucram în acea perioadă exista și un mic atelier în care lucra electricianul de serviciu, un domn care era aproape de vârsta pensionării.
Treaba lui era să intervină și să rezolve problema când se întâmpla ceva, se ardea o siguranță sau un bec, lucruri de genul ăsta.
Treaba mea era să eliberez materiale celor care le solicitau, să receptionez materialele care soseau și să fac birocrația corespunzătoare.
Amândoi aveam destul de mult timp liber.
Fiind pasionat de electronică și implicit de tot ce avea legătură cu curentul electric, a fost ceva natural ca unul din primii oameni pe care i-am cunoscut acolo să fie electricianul.
Cu timpul ne-am împrietenit, în măsura în care pot să fie prieteni un tânăr de 30 de ani cu un bărbat în vârstă de 60-65 de ani.
Când aveam timp povesteam tot felul de chestii din diverse domenii.
Și la un moment dat am discutat despre ce se va întâmpla când Ceaușescu va muri. Nu ne gândeam la o revoluție, ci că o să moară așa, ca orice om, de boală sau de bătrânețe
Una din concluziile la care am ajuns a fost că autoritățile vor trebui să ascundă pentru un timp decesul și să se pregătească, să ne ia încet-încet, deoarece la o asemenea veste mulțimea va exploda, va exista o perioadă de câteva zile în care oamenii se vor răzbuna pe anii de foamete și frig, se vor devasta magazinele, vitrinele librăriilor în care la loc de cinste erau “Operele complete” și imensa aberație numită “Omagiu” vor fi sparte și cărților respective li se va da foc.

 

Ajunși la librăria din Piața Küttel am văzut vitrina spartă și cărțile aruncate în stradă.

Mi s-a părut cât se poate de normal, prevăzusem că se va întâmpla acest lucru în urmă cu 2-3 ani.

 

 

Magazinul de electrice era și el devastat.

Părerea mea a fost că era vorba despre răzbunarea celor care se uitau prin vitrină la combinele muzicale minunate care costau 12000 de lei și pe care știau că nu și le vor permite niciodată.

Sau de răzbunarea oamenilor împotriva sistemului, ceva de genul “m-ai ținut tu regim de ticăloși în stradă de la 3 noaptea pentru lapte și când am ajuns la rând laptele se terminase, ia să-ți tai și eu cu lama tapițeria de pe scaunul troleibuzului și să-ți sparg vitrina, ca să nu rămân de fraier”.

Părerea lui Tibi Molnar, un om care avea o experiență de viață mult mai mare decât a mea, era că “o fi și cum spui, dar gândește-te că gestionarii magazinelor sparte trebuie să fie tare bucuroși la ora asta. Și cine poate să știe dacă ăia care au spart chiar au furat ceva sau nu”.

Dar mai există o posibilitate:

Imaginați-vă că suntem în 1989 și dorim să atragem atenția celor “de afară”.

Cum am putea face asta?

Radioul și televiziunea erau cenzurate, în presă nu scriau decât apropiații regimului, scrisorile către exterior erau și ele cenzurate.

Dar dacă spărgeai o vitrină, sau dădeai foc la ceva, lucruri de genul ăsta, puteai să atragi atenția celor din exteriorul țării.

Era ceva asemănător ca atunci când ești pe o insulă și faci un foc pentru ca vapoarele care trec în apropiere să vadă fumul.

Mulți spuneau că totuși, cum să distrugi bunurile alea care sunt ale noastre, ale tuturor.

De fapt povestea cu bunurile noastre ale tuturor era o prostie.

Omul de rând nu simțea că magnetofonul Rostov din raftul magazinului este și al lui, al lui devenea numai după ce își dădea leafa pe șase sau opt luni pentru magnetofonul ăla, dar până atunci acesta aparținea statului, adică era al dușmanului care nu îi dădea căldură, nu îi dădea curent și când îl dădea acesta era foarte scump, iar zahăr îi dădea numai 1 Kg/lună.

Și orice rău pe care îl faci dușmanului este un bine pe care ți-l faci ție, așa că spargerea unui magazin de stat în acele zile ar fi putut fi considerată perfect justificată.

Eu nu am spart personal nici o vitrină dar, în ultimii 30 de ani m-am gândit de nenumărate ori la aceste lucruri și niciodată nu mi s-a părut că cei care au distrus magazinele în acele zile au făcut ceva reprobabil.

Am mers până la cinematograful Melodia după care ne-am întors în Piață Maria. O mulțime de vitrine sparte, dar la multe din ele lucrau deja oamenii care înlăturau semnele a ceea ce s-a întâmplat în noaptea trecută.

Undeva în dreptul farmaciei îl văd pe un maior de miliție, în uniformă, care avea să ajungă o celebritate în zilele următoare, după revoluție când a fost judecat i-am aflat și numele, iar la un moment dat, când era unul din gărzile de corp a MRU-ului i-am făcut și o poză. Să-i spunem maiorul V.

Cât despre avocat, din cercul meu de cunoștințe nu făceau parte prea mulți avocați, judecători, procurori, milițieni sau securiști, dar pe ăsta îl cunoșteam deoarece era soțul unei, să spunem, colege.

Îi spun lui Tibi Molnar, hai să încercăm să traversăm pe lângă ăștia, să vedem ce se întâmplă, dacă ne întreabă unde mergem spunem că vrem să ne uităm la vitrina magazinului de vânătoare (acesta era chiar vis-a-vis de noi, pe partea “interzisă” a bulevardului.

Zis și făcut, de parcă era cel mai normal lucru de pe lume încercăm să coborâm de pe trotuar, eu eram cu un pas în fața lui Tibi, când maiorul V mă apucă de cot și îmi spune “vezi, poate vrei să pățești ca ăia de azi noapte” și mă trage înapoi.

Avocatul râdea.

Văzusem ce era de văzut, dar nu îi găsisem pe revoluționari.

 

Ce nu știam era că revoluționarii erau chiar în jurul nostru (bine, mai puțin toți milițienii în civili, securiști și colaboratorii din rândul autorităților, mă refer la toți reprezentanții puterii legislative care au fost în toți acei ani de partea răului).

Revoluția asta nu a fost o revoluție “clasică”, de genul “în data de x ne întâlnim, ne punem gradele pe umăr, facem niște baricade și luptăm împotriva tiranului”, ci a fost o mișcare cu o evoluție organică, mergem, vedem ce se întâmplă, ne plimbăm pe trotuar, că nu o să ne împuște pentru că ne plimbăm pe acolo, dacă nu se întâmpla nimic venim acasă la 1 când e caldă supa cu găluște, dar dacă s-a ivit ocazia am lăsat supa să se răcească și am mai și strigat câte ceva împotriva sistemului.
De aceea această mișcare nici nu a putut fi oprită, autoritățile nu găseau o conducere sau ceva coerent împotriva căruia să ia măsuri.
Ulterior am aflat că unii ar fi vrut să fie șefi, atunci când pericolul imediat trecuse, că la un moment dat se făceau și se desfăceau guverne în clădirea Operei, dar adevărul este că nu a existat o conducere a revoluției, cel puțin la Timișoara.
A fost Tokes, l-au luat de acolo și l-au dus altundeva, oamenii și-au schimbat motivul protestului, au vrut pasapoarte și televizor, după aceea au vrut jos Ceaușescu.
Și povestea a continuat și în zilele următoare, țineți minte că în 22 seara se vorbea despre întinarea valorilor comunismului și despre necesitatea înlăturării lui Ceaușescu, nu a mai fost Ceaușescu au fost securiștii, nu au mai fost securiștii (de fapt securiștii au rămas tot timpul) a fost comunismul. După câteva zile apăruseră țărăniștii și liberalii, nici mama revoluțiilor mondiale nu și-ar fi închipuit în 22 decembrie 1989 că vor mai apare vreodată partidele istorice pe scena politică.

 

În canalul Bega, în partea stângă când mergi spre centru, se vedea ceva furtun de pompieri, inițial am crezut că noaptea trecută cineva aruncase acolo o mașină de pompieri, exact așa arăta, de parcă sub apă ar fi fost o mașină de pompieri iar furtunul se ridicase la suprafață ca o geamandură, dar nu era decât furtunul acela.

Ne-am dus la Catedrală, ni se părea logic ca mulțimea răsculată să se adăpostească în biserică sau chiar ca preoții să iasă cu crucile în mână în fruntea mulțimii și să o conducă spre dreptate și adevăr.

Aiurea, uitasem că era vorba despre o biserică a cărei deviză este “să dăm Cezarului ce e al Cezarului”.

În schimb, în fața primăriei priveliștea era promițătoare, acolo așteptau două mașini de pompieri argintii. Dar nimic altceva, nu milițieni, nu soldați, nu scutieri, nu demonstranți

În centru se dădea salam.

Atât la magazinul de mezeluri de lângă galeria Helios cât și la Alimentara de la colțul care dădea spre “Telefoane” erau cozi și oamenii ieșeau din magazin cu rude întregi de salam în mână. Nu neapărat o rudă, am văzut oameni care cărau un braț de salamuri, așa cum îți cari lemnele tăiate din magazia de lemne în casă.

Dacă dobitocii ar fi dat liber la salam cu două zile înainte, probabil că ar fi prins anul nou fără revoluție.

Mergem mai departe și în Piața Libertății ne întâlnim cu o coloană de soldați care mărșăluiau cântând ceva cu Ardealul.

Încă nu ne întâlnisem cu cei care făceau revoluție, hai mai departe către Comitetul Județean de Partid, actuala prefectură.

Și acolo era liniște deplină, chiar în momentul când am ajuns în dreptul intrării (noi eram vis-a-vis) de la intrarea principală ieșea Ilie Matei, fostul prim secretar, iar un milițian, singurul care era în fața clădirii, a luat poziția de drepți și l-a salutat. Ilie Matei s-a urcat într-un ARO 10 alb și a plecat.

Ne-am dus la barul din partea din spate a hotelului Continental, pe acolo bântuiau tot felul de personaje ciudate, ne-am luat o cafea și am tras cu urechea, poate aflăm unde e revoluția, să o vedem și noi.

Nu am aflat nimic, dar mie mi-a venit ideea să mergem pe strada Trandafirilor, cea care mărginește latura din nord a parcului Rozelor, știam că acolo locuiește prim secretarul, și să vedem, poate revoluționarii se duseseră acolo.

Am ajuns acolo intrând prin parc.

Stăteam pe aleea parcului din dreptul casei, și ne uitam cum nu mișcă nici măcar o muscă, nu era nici un om pe stradă, nu era nici o mișcare.

În dreptul nostru erau niște brazi sau tuia, ceva, imenși, care îmi plăceau pentru că erau goi pe dinăuntru, ca un iglu. Cred că sunt și acum acolo copacii ăia.

 

Unul din copacii goi pe dinăuntru din Parcul Rozelor

 

Și la un moment dat, din interiorul unuia din copaci auzim o voce electronică, “vezi că acum ar trebui să fie undeva lângă tine”.

Ne-am speriat amândoi, credeam că e vorba despre noi.

Am șters-o repede din parc și am urcat pe pod.

Și acolo i-am văzut, o coloană destul de mare, venea dinspre Continental.

La coborârea de pe pod chiar trecea un troleibuz prin dreptul nostru, cineva din coloană a tras troleele de pe linie, troleibuzul s-a oprit în mijlocul intersecției de la Termal și o parte din călători s-au alăturat și ei coloanei.

 

Niciodată nu mi-a plăcut să fiu încolonat într-un grup, mișcare sau organizație.
Am fost pionier pentru că pe atunci era o mândrie să fii pionier, era ca un fel de premiu că ai fost cuminte și ai note bune la școală. Am fost UTC-ist pentru că așa trebuia, la un moment dat în clasa a VIII-a profesoara de matematică a citit niște nume dintr-o listă și a spus că în ziua următoare vom fi făcuți UTC-iști. Ne-a dat și un carnețel mic, alb, din care să citim niște chestii.
Dar în rest nu m-am băgat în nici un fel de grupări și de coloane, o astfel de activitate presupune o anumită disciplină, trebuie să mergi la ședințe, să faci ce ți se spune, pe când eu întotdeauna am fost un tip neconformist căruia nu îi place să îi facă cineva programul sau să-i spună ce să facă.

 

În coloana aceea oamenii mergeau încet, așa ca la 23 August, și strigau candențat “vrem pâine”, “pașapoarte”, “libertate”, lucruri din astea. Eu nu aveam nervi să mă târâi pe lângă ei, așa că i-am spus lui Tibi Molnar să mergem puțin pe lângă coloană astfel încât să putem să mergem fie înaintea ei, fie în coloană, în stânga sau în dreapta, ca să putem vedea cât mai multe lucruri interesante. Strigam și noi ce strigau și ceilalți, dar nu mergeam în rând cu ei.

De la Termal coloana a luat-o pe strada care acum se numește “Aleea FC Ripensia”, printre căminele studențești.

La ferestrele căminelor erau o mulțime de tineri.

S-a spus ulterior că ei au vrut să iasă, dar au fost încuiați în interior. Că parcă era și greu să sară de la ferestrele de la parter. Unii din ei ieșiseră, stăteau lângă intrările acelea de la capătul clădirilor.

Cei din coloană strigau “studenți veniți cu noi”, ăia de la ferestre râdeau ca proștii.

Foarte puțini studenți s-au alăturat coloanei pe tot traseul acesteia prin zona campusului studențesc.

Coloana de protestatari și-a continuat drumul până la linia de tramvai de pe actuala stradă 1 Decembrie, după care a luat-o la dreapta iar la intersectia cu strada Cluj s-a îndreptat din nou spre centrul orașului.

Oamenii din vilele acelea care mărgineau străzile prin care treceau demonstranții se uitau la noi. Eu acolo, pe strada 1 Decembrie am auzit prima oară strigându-se “jos comunismul” și “jos Ceaușescu”, era o chestie, una era să strigi vrem pâine, program la TV sau pașapoarte, dar să strigi jos comunismul și jos Ceaușescu presupunea deja trecerea la altă etapă.

Citește și:  Șaormerița

Când am ajuns în dreptul Liceului de Muzică o fată slăbută, blondă, probabil studentă, care se afla chiar în fața coloanei, între puștanii ăia mici, a început să cânte “Deșteaptă-te Române”. Îl mai auzisem de nenumărate ori, dar a fost prima oară că am auzit pe cineva cântând asta în acele zile și de atunci, fie că e cântat când există un motiv de bucurie, fie că e cântat la necaz, când îl aud îmi dau lacrimile și o văd în fața ochilor pe fata aia blonduță.

 

Foto: Constantin Duma

 

Se vedea după îmbrăcăminte că oamenii din coloană făceau parte din tot felul de categorii.

Așa cum am spus, în față erau niște puștani de 10-12 ani, pe cap aveau căciuli cu moț, unii fumau. În general cred că se distrau tare bine, râdeau, cântau și strigau cel mai tare, unul din ei mergea cu spatele înainte și îi dirija pe cei din coloană.

În coloană erau și bărbați și femei, tineri și bătrâni. Oameni îmbrăcați în costum și cu pantofii lustruiți, dar și oameni cu cizme de cauciuc în picioare. Unii care arătau ca niște bișnițari de valută din față de la Conti și alții care arătau ca niște profesori universitari.

 

Când spun puștani nu vă gândiți la copiii din plastic de acum, care merg la școală de la 5 ani, după orele de școală se duc la after school, după aia se mai duc și la “Frau” să facă două ore de germană și în sfârsit când ajung acasă trebuie să-și facă lecțiile și să își repete exercițiul de vioară, iar în adolescență, la care ajung când au vreo 25-30 de ani, se bărbieresc pe picioare, poartă pantofi fără ciorapi ca să li se vadă gleznele și pantaloni până la genunchi, inclusiv iarna, ca să li se vadă picioarele epilate cu grijă.

Copiii ăia care erau acolo au fost crescuți pe vremea când școala ținea 4 ore/zi, după care se descurcau. Așa că mama lor când pleca dimineața la 5 la serviciu își scula copilul, îi atârna cheia yale legată cu o sfoară de gât și îl învăța, uite mamă cheia, pâine mai ai de ieri, în frigider ai sarmale, când ți-e foame le scoți, le lași să se încălzească puțin și mănânci. Când pleci încui și să nu lași pe nimeni să intre în casă.

Pentru că părinții lor erau veniți de departe, copiii ăștia nu aveau o bunică care să aibă grijă de ei, cum au avut cei din generația mea.
Plecau dimineața și veneau seara, nu avea nimeni treaba lor.
În poza de sus, dacă vă uitați atent îi vedeți, unii în fața coloanei, alții pe cele două laturi, alții în coloană. Nu le spunea nimeni unde să stea, se duceau unde doreau. În inconștiența lor au fost mai curajoșii decât marea majoritate a adulților.

 

Nera, cățelușa care iubea copiii mai mult decât îi iubeau mulți din părinții lor

 

Nimeni nu avea nici steaguri nici vreun fel de pancarte, pozele cu steaguri și pancarte sunt făcute mult mai târziu, în 20 și după aceea.

Pe podul Michelangelo ne-am desprins din nou de coloană și am luat-o printre vilele din acea zonă, vile locuite în general de oameni apropiați regimului. În curți vedeam oameni speriați.

Când am ajuns la colțul de la Policlinica 3 (și BNR) și am luat colțul, am văzut și cealaltă tabără.

Exact în dreptul intrării la redacția Drapelul Roșu (acum Renașterea bănățeană) aștepta o formațiune de militari.

În primul rând erau scutieri, oameni mai în vârstă decât soldații “normali”. Aveau pe cap căști pe care era inscripționat “Miliția” și aveau scuturi din tablă vopsite cu alb.

Următorul rând era format din militari în termen cu petlițe albastre, erau de la trupele de miliție-securitate, strămoșii jandarmilor.

Urmau unul sau două rânduri de militari cu petlițe verzi, probabil de la grăniceri.

Iar în final erau vreo 3-4 rânduri cu soldați cu petlițe negre, ăștia ar fi putut fi de oriunde.

Toți militarii ăștia erau înarmați cu cozi de târnăcop, cunoșteam bine modelul, aveam și eu așa ceva în gestiune.

Rândurile nu erau lipite, între ele circulau ofițeri în uniformă, dar tot între rânduri mai circulau și civili, în general bărbați care nu mai erau chiar niște tinerei.

Atunci percepția mea a fost că de fapt oamenii ăia în civil sunt șefii acolo.

În spatele militarilor erau parcate trei mașini de pompieri, pe banda dinspre Drapelul Roșu era o mașină roșie, iar pe banda alăturată prefecturii erau două mașini argintii.

Iar în spatele mașinii roșii de pompieri, chiar în dreptul chioșcului de ziare de acolo, era un camion DAC, cu prelată, care probabil fusese folosit pentru aducerea soldaților.

La un moment dat a apărut și coloana de demonstranți care s-a oprit puțin mai în josul străzii, la vreo 50 de metri de bariera formată din militari, lângă alimentara de vis-a-vis de Poșta Mare.

S-a făcut o liniște deplină, nimeni nu mai striga nimic, toți așteptau să se întâmple ceva.

Pe trotuar, în dreptul militarilor ne adunaserăm câteva persoane. Unii din noi încercau să-l tragă pe diavol de mustăți, când civilii ăia se îndepărtau (oamenii ăia se tot plimbau între rândurile de soldați) le spuneam încet celor de lângă trotuar “uite, acolo e tată’tu, ce faci, îl bați?”, chestii din astea.

Când veneau civilii spre noi ne îndepărtam câțiva metri în josul sau în susul străzii, așa că poziția noastră se schimba puțin din minut în minut, ba eram lângă mașina de pompieri, ba lângă camion, ba în spațiul liber dintre cele două tabere.

Ne uitam spre geamurile acoperite cu rulouri ale celor de la Drapelul Roșu și ne întrebam dacă nu ne filmează sau fotografiază cei de acolo.

De fapt de mirare ar fi fost să nu o fi făcut, nimeni nu își imagina că cei care lucrează la un ziar, orice ziar românesc din perioada comunistă, ar fi niște adepți a valorilor democratice și a libertății.

Și atunci a început:

Bariera formată din militari s-a desfăcut în mijloc și mașinile de pompieri au pornit spre demonstranți.

Una din mașinile argintii a încercat să-i stropească cu un jet de apă (mașina era prevăzută cu un tun de apă pe acoperiș), dar din țeava tunului a ieșit un jet fără presiune, ca un pipi de bărbat cu probleme la prostată.

În timpul ăsta masina roșie a accelerat și a încercat să intre în mulțime.

În acea vreme pe marginea dinspre prefectură a drumului erau plantați niște trandafiri, iar ca spalieri fuseseră folosite niște bucăți de fier beton cu diametrul de vreo 12-14 mm.

Unii din protestatari au luat câte un fier din acela în mână și au început să dea prima dată în mașina de pompieri care încercase să între în oameni și după aceea și în celelalte.

Ăsta cu mașina roșie a dat înapoi și astfel portiera mașinii a ajuns în acel moment la 2m de mine. Avea parbrizul spart.

 

Captură din documentarul 1989 Decembrie Roșu

 

Am văzut că un bărbat a sărit pe scara mașinii, cred că a deschis portiera și în următoarea secundă, ca într-un film al lui Quentin Tarantino am văzut țâșnind sângele din fața șoferului. Nu mi-am dat seama cu ce l-a lovit, cu pumnul sau cu un fier, dar lovitura a fost extrem de puternică, pur și simplu au sărit stropi de sânge din nasul ăluia.

Soferul a fost tras jos din mașină după care a fugit. În fugă cineva i-a luat chipiul de pe cap.

Uitându-mă la șoferul ăla de pe mașina de pompieri nu am observat când au fugit ceilalți militari, dar la un minut-două de la începerea conflictului aceștia nu mai erau acolo.

Un copil s-a urcat în mașina de pompieri, avea pe cap chipiul ăluia care fugise, și se juca cu butoanele, se aprindeau ba farurile, ba semnalizatoarele, la un moment dat a pornit sirena.

Un alt puștan s-a urcat pe mașină și cu un fier dădea în sirenă, probabil ca să o facă să se oprească.

Un militar în termen care rămăsese uitat de către colegii săi care fugiseră a încercat să se urce în camionul parcat acolo.

Oamenii au început să țipe, “nu-l lăsați că se duce să aducă și alții”, cineva i-a dat un pumn în spate, altcineva a spus să-l lase că nu e vina lui și i-a spus să o șteargă de acolo că o să-l bată oamenii. El a răspuns că are camionul pe inventar, moment în care cineva mai hotărât i-a zis “lasă că avem noi grijă de el”, după care a aprins un ziar pe care îl avea în mână și l-a aruncat pe prelata camionului.

După nici un minut camionul ardea.

 

Captură din documentarul 1989 Decembrie Roșu

 

Am taversat drumul, spre partea de la prefectură.

Pe o ieșire laterală ieșeau oameni care erau tare grăbiți să plece de acolo. “Uite șobolanii cum fug”, spuneau oamenii care nu mai erau încolonați, ci se răspândiseră pe tot spațiul din fața clădirii.

Chiar atunci când am ajuns în dreptul uneia din mașinile de pompieri argintii cineva a făcut un sul dintr-un ziar. I-a dat foc și l-a introdus în gaura rezervorului, flacăra era în afară și ardea frumos.

L-am întrebat pe Tibi Molnar, care era șofer:

– Oare nu explodează mașina aia dacă i-a dat ăla foc la rezervor?

– Nuuu, ca să explodeze ar trebui să existe un raport foarte precis între cantitatea de motorină și aerul în rezervor, nu explodează mașinile chiar ca în filme.

– Măi, dacă o fi raportul ăla exact cum trebuie, ia hai noi mai încolo (cred că eram la 2 metri de mașina aia).

Nu am parcurs încă 2-3 metri și în spatele nostru s-a auzit o bubuitură puternică. Raportul motorină/oxigen fusese cel corect.

 

Captură din documentarul 1989 Decembrie Roșu

 

Când am ajuns în fața intrării principale a prefecturii mai multe persoane spărseseră ușa, sau aceasta poate nici nu a fost încuiată, au pătruns în clădire și au ieșit la balcon.

Alții aruncau cu bulgări de pământ încercând să nimerească stema PCR care era în dreapta intrării (stânga mea care priveam din față). Mai nimereau și câte un geam. Până la urmă au reușit să doboare stema comunistă care a căzut pe asfalt și s-a spart, era din ipsos.

Un om, la una din ferestrele balconului, se chinuia să scoată pe acolo un portret imens al lui Ceaușescu, cel  care atunci când era vreo sărbătoare era montat în balconul Operei.

Ferestrele acelea sunt foarte înalte, dar portretul era și mai înalt, așa că omul ăla nu reușea să-l scoată pe geam. Nu s-a gândit nici un moment să îl întoarcă “în format landscape”. De fapt în acel haos cred că nu era loc de logică, ci numai pentru sentimente și instincte.

Până la urmă a rupt rama aceea din șipcă care susținea pânza pictată și l-a aruncat pe Ceaușescu în stradă.

Mă uitam la omul acela care se chinuia cu tabloul când, cu coada ochiului îl văd pe Tibi Molnar că fuge de lângă mine. Dar nu fuge cum se fuge la 58 de ani, cât avea el pe atunci, ci a țâșnit ca pasărea aia din desene animate, care face “beep beep”

Din spate veneau alți oameni care treceau în fugă pe lângă mine.

Când mă uit văd un soldat care fugea direct spre mine cu baioneta la armă.  Mie mi s-a părut că era la 2m, el probabil era la 5-6m, dar nu mai mult

În fracțiunea de secundă cât a durat până am luat-o și eu la fugă am văzut că era un tinerel, sigur militar în termen, cu petlițe negre.

Sunt sigur că dacă nu plecam din acel loc, baioneta s-ar fi înfipt în mine, omul ăla nu ar fi putut să se oprească pe distanța aceea scurtă.

Am fugit, la fel ca toți ceilalți, în direcția din care nu veneau soldații, spre Parcul Pionierilor. Dar, interesant cum îmi funcționa creierul în acele momente în care am parcurs în fugă în jur de numai 100 de metri, m-am gândit că dacă intru în parc locul ăla e ca un sac, scăparea ar fi fost numai în apropierea polului Michelangelo, dar pe atunci acolo era un gard. Până sar gardul mă prind cei care fug după mine.

De aceea am schimbat direcția fugind pe lângă parc, prin partea dreaptă a acestuia, pe o străduță care acum se numește “Martir Leontina Bânciu”.

Și am intrat pe prima poartă deschisă.

Intrând în curte am constatat că nu eram singurul care s-a ascuns în acea curte.

După colțul casei, pândind, l-am găsit pe Tibi Molnar. În curte mai era încă un bărbat, care și el gâfâia și se uita speriat la noi.

Ca acesta să nu ne înțeleagă ce vorbim am început să ne facem planurile în limba germană, mai stăm puțin până când vedem că  nu mai trece nimeni, după care ieșim din curte și mergem în josul străduței până când ieșim pe strada paralelă, cea pe care era vila lui Ceaușescu.

Spre surpriza noastră domnul care se ascundea și el acolo intră în vorbă cu noi, într-o germană perfectă. Ne spune să nu ne fie frică de el, că el este cetățean străin, că urmează să plece din România în aceeași după amiază și că povestește el acolo unde ajunge tot ce s-a întâmplat. Discuția a continuat în stilul bănățean, când în română când în germană.

După câteva minute, când am observat că s-a făcut liniște, am ieșit, conform planului făcut, pe CD Loga, ne-am despărțit de noua noastră cunoștință după care, încet încet, am luat-o spre casă, spre Calea Girocului.

În dreptul Liceului de Muzică am început în sfârșit să vorbim între noi, dar amândoi eram mai speriați decât fuseserăm vreodată, cu toate că eram deja departe de locul incidentelor ne mai uitam din când în când în urmă să vedem dacă nu vine armata și securitatea după noi.

Când am ajuns în Calea Girocului toată strada era plină de oameni, de parcă se pregăteau de defilare. Oameni pe trotuare, dar o mulțime de oameni erau și pe carosabil.

Nu strigau, nu scandau, vorbeau între ei și păreau destul de agitați.

Am ajuns acasă, Tibi care locuia în scara vecină s-a dus și el acasă și am stabilit că trece el mai târziu pe la noi.

 

Am mâncat, eram destul de obosit, așa că la un moment dat am adormit în fotoliu.

Când m-am trezit era aproape întuneric.

Am auzit un zgomot puternic de motor și când m-am uitat pe fereastră am văzut că pe strada Lidia treceau niște tancuri.

După câteva minute a apărut și Tibi Molnar și ne-am gândit să ieșim puțin în stradă să vedem ce se întâmplă. Amândoi eram încă destul de speriați.

Am ajuns la complexul comercial care se află pe strada Naturii, am văzut librăria devastată, cărțile lui Ceaușescu erau aruncate în stradă. Vis-a-vis, la alimentara, niște oameni ieșeau prin vitrina spartă cu niște sticle de șampanie sau vin spumos în mână. Altceva nici nu ar fi găsit să fure de acolo, în toate alimentările din oraș nu găseai decât vin spumos și conserve de sfeclă decolorate de cât au stat pe raft.

Magazinul de electrice fusese și el spart, probabil cu câteva minute în urmă.

– Ce faci …, în întreb râzând pe puștanul de vreo 12 ani care locuia în vecini, ți-ai cumpărat boxe noi? Și el și fratele său mai mic cu un an-doi cărau câte o boxă cu înălțimea de vreo jumătate de metru.
– Da, dar dacă vă plac vi le dau dumneavoastră, eu pot să îmi iau altele.

Și la un moment dat au început împușcăturile.

Nu chiar acolo pe Naturii, dar foarte aproape, pe Calea Girocului.

Pentru că era deja întuneric vedeam trasoarele cum trec peste stradă.

Am fugit acasă la mine unde a rămas și Tibi până după miezul nopții.

Și au împușcat, unele mai tari, altele mai încete, unele mai dese, altele numai câte un foc, unele cu trasoare care treceau peste blocul meu și cădeau în Pădurice, altele fără lumină. Nu se mai termina.

Târziu în noapte stăteam în pat în poziție fetală, plângeam și mă rugam “fă Doamne să se termine odată”.

Ultima împușcătură s-a auzit exact când radioul cu ceas de pe noptieră arăta ora 04.00.

 

Notă:
În nota de la articolul de ieri  spuneam că despre autorul pozei care însoțea textul că în seara zilei de 16 decembrie 1989 din biserică ar fi putut face fotografii numai un ofițer de securitate sau de miliție.

Prietenul Lucian Muntean a făcut niște cercetări și a descoperit că în biserică existau și niște locuințe (este prima oară că aflu acest lucru) și că fotografia a fost făcută de un amator al cărui nume este Ion Roman.

Cu privire la eroarea pe care am comis-o mi-a atras atenția într-un comentariu și domnul Lucian Ionică.

 

1 thought on “17 decembrie 1989 – Climax

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*