Acolo unde se duc toate grozăviile lumii, ajung și flori

Uneori încerc un joc stupid, pe tramvai sau pe autobuz, să treacă vremea. Mă uit la călătorii de lângă mine și încerc să-mi închipui meseriile lor, familiile, poveștile aparte ale vieții lor. Sigur, nu ai cum ghici lucrurile de finețe – poți, cel mult, spune cine e mai de la coada vacii (și nu e nimic rău în asta, pentru că și acolo trebuie să fie cineva), și cine a reușit să păstreze mâini fine, de intelectual, și o față ceva mai ruptă de perioada neanderthaliană. Sigur, în mare parte e o tâmpenie, cam ca și frenologia, și totuși… e interesant să privești fețele oamenilor, și să îți închipui cam ce fac ei toată ziua. Chiar cu riscul de a rata.

De o privești pe Alina Petrică, o să greșești, sigur, de te prinzi în jocul meu. De ce? E simplu. Pentru că, în cea mai mare parte, suntem robii unor prejudecăți. Iar ea, micuță, frumoasă, delicată, face muncă de bărbat. Așa ați zice voi, și poate chiar și eu, într-o zi proastă, când uit că sunt jurnalist și că am lucrat pe front. Pentru că așa ne spune societatea, încă: astea sunt munci de bărbat.

Nu, doamna a cărei mână o strâng, în ziua a doua de Crăciun, sau mai bine zis în seara acestei zile, nu sapă șanțuri și nici nu cară cu spatele, dar face munca unui boxer, combinată cu a unui maratonist, și cu trei linguri cu vârf din cea a unui procuror. Așa că, de tot cunoaștem deja că era la lucru seara, în zilele de Crăciun, putem îngusta aria posibilităților. Și cum mai știți, unii, și ce scriu, de regulă, de Sărbători, nu vă veți mira că numele muncii ei are un nume aparte: gardă.

Dar, dincolo de faptul că e vorba de un medic,  care mai este și soție, mamă și cadru didactic, a fi la datorie în a doua zi de Crăciun spune că vorbim de un medic dintr-o uzină medicală, ce duduie la foc continuu. Da, am făcut o vizită la Spitalul Județean din Timișoara. Iar doamna Alina Petrică, șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie Timișoara, este medic la Unitatea de Primire a Urgențelor.

Am mai spus de o mie de ori: nu mă interesează ce fotbalist cu ce curvă se culcă (sunt cuvinte de dicționar amândouă – nu ridicați sprânceana) – asta nu e presă. Mă interesează spitalele, mă interesează școlile – sunt lucrurile care împing societatea înainte. Mi se par mult mai interesante și potrivite relatării cele făcute de oamenii care ne țin aici. Și, dintre toate specialitățile medicale, cei care trebuie să știe DE TOATE și să aibă nervii pregătiți PENTRU TOATE sunt cadrele medicale de la Urgență și de la Ambulanță.

De te doare puțin un dințișor, te freci cu atenție cu peria în jurul lui, și îți pui fardurile, și ștrasurile, și pantofii care se potrivesc cu ele, și mergi la dentistul pe care l-ai sunat înainte, și ți-a făcut programare. Dar stările acute, accidentele, durerile ce te seceră sau mașina ce ți-a retezat mâna nu așteaptă să-ți pui trusoul de sărbătoare, ca să ajungi pe mâna medicului. Aici, la Urgențe, ajung și oameni îmbibați în urină, fecale și băutură ieftină, și mațe care atârnă și care lasă dâră, în caz că se mai dezechilibrează targa, și oameni pe care poate doar echipa de fotbal de zei din ceruri i-ar mai putea salva, în caz că ar exista – însă urgentiștii încearcă, încearcă tot, prelungind munca celor de la Ambulanță, atunci când au ajutat și aceștia, SĂ SE PĂSTREZE OMUL ÎN VIAȚĂ. Aici nu este balet, nu se pun țâțe false și nu se suflă un kil de pene per fund de pacient, pentru că NU E TIMP. Aici trebuie să fii ca un ceas elvețian – să înțelegi ce se întâmplă, să coroborezi, să pui un diagnostic, să începi primele manevre, să smulgi din pericolul iminent de moarte, să decizi ce e de făcut mai apoi.

Dar asta abia după ce intri în sarabanda culorilor, și știi că roșul arde, că acolo se moare, că galbenul nu e deloc bine, dar mai poate aștepta puțin, că verdele, sau sub-verdele, să zicem, e doar un idiot cu patalama, ce se plictisea acasă, sau unul de are chef să-și facă analizele pe gratis, sau, na, treacă-meargă de la mine, o durere mai mică și care poate sta și ore, până rezolvi cazurile mai grave, și care va trece dacă-i cânți un  Itsy Bitsy Spider și-i pupi peticul de pansament, după ce i l-ai pus. Pentru că aici e pe culori. Așa decizi cine e pe moarte acum.

Și aici începe munca boxerului și a procurorului. Pentru că trebuie să alegi. Pentru că, de pui la galben pe cineva ce era de roșu, îți poate muri în câteva minute, și îți sporești cimitirul cu încă un loc cu lumină, loc cu verdeață. Pentru că, de pui un galben la roșu, și trimiți acolo ultimul medic disponibil, din câți aveai, un roșu „pe bune” riscă, iar, să moară. Aici se moare. Aici nu e zona serenă din clinicile cu mușcate la fereste și cu timp. Orice lucru întârziat, gândit prost sau încredințat cuiva care nu trebuia să fie acolo, pe fir, se poate găta cu moarte, când e vorba de roșu. Și trebuie să ai nervi de oțel, și un computer cu un mercurial clar și rapid în cap ca să hotărăști grade, și procente, și margini. Pentru că o chestie ce acum e meh, de-un galben mic, tu ȘTII, din experiența ta, că se poate deteriora rapid, și-l găsești cu roțile-n sus de-l pui să aștepte, ca galben, și iei ochii de pe el. Dar, iar, vectorii, toți vectorii ceilalți trag de tine, în același timp – ce cazuri mai ai, azi, în jur, ce colegi ai, cine e pe secție, sus, cât mai e până la schimbul de tură, care se întâmplă cu haloimăsul aferent, unde ai pat liber, ai deja rezultate la niște analize, sau nu, ai nevoie de imagistică, ăluia cu tomograful i-a pușcat scula, sau i s-a reparat între timp, ai laborator să miște în timp util, sau nu. Și muuuulte, multe altele.

Ei, începe să sune ca muncă de general? Așa și e. Și, desigur, noi ne-am obișnuit că „generăleasă” e doar nevasta generalului… Cu toate acestea, uite că, în povestea cu alesul culorilor, în mârâiturile inerente ce vin după (ale celor ce se simt „uitați” în starea de așteptare), în hotărârea mijloacelor de investigare (nu întotdeauna pacienții vorbesc, uneori mint, uneori nu își pot aduce aminte), apoi, după, cu diagnosticul aparent, cu hotărârea intervenției de moment, cu urmărirea, cu stabilizarea, cu trimiterea pe secție – poți avea și femei.

Pentru că și noi avem nervii tari, pentru că putem decide rapid, pentru că analizăm, și ne asumăm decizia de după trasul liniei, pentru că putem pune mâna și așeza ce e de așezat, chiar prin sânge, fecale, aburi de alcool și boli virale sau bacteriene pe care pacienții le au de dat.

Toate astea mi le aduc aminte, le văd la Alina Petrică. E un moment idiot cel în care am venit dar… recunosc… am vrut să fiu acolo într-un moment idiot, când e greu, când sărbătorile fac ca alții să nu lucreze, și Urgențele să fie asaltate de toți, când oboseala turei ce mai are doar vreo oră și ceva până se schimbă e deja clar prezentă și vibrează ca o coardă, ca un fir de telegraf pe care s-a pus chiciură, când mareea de pacienți din UPU rivalizează doar cu mareea din fața zonei UPU, acolo unde se face triajul și sunt pacienți în așteptare, nervoși, speriați, și aparținători.

N-am terminat. Nu, nu e așa de simplu. Chiar de ne-am strâns deja mâna și îi promit doctoriței că stau „cu ochii pe ea ca pe butelie”, treaba nu e gata așa de simplu. Adică… doctori, asistenți, brancardieri, pacienți pe culori și atât. Nuuuu! Pentru că, în marele atriu de unde, ca niște raze de flori ale răului și lumină strâmbă, pacienții sunt puși în diverse burți laterale, și pe diverse linii, de scaune cu rotile, se perindă și alte uniforme, cel mai degrabă de aliați. Ajung aici, într-o sarabandă după o vreme obositoare, și cei de la SMURD, și cei de la Ambulanță, și polițiști. Și azi e un accident rutier cu două victime (dar nu, aici victimele nu înseamnă și morți, ca în comunicatele de presă de la Poliție), și azi sunt aici ambulanțieri de ranguri diferite, din județe diferite, ce-și poartă gondolele lor înalte, cu pacienți, ca pe un Styx de unde încă există salvare.

O explozie de ranguri, de funcții, de cerințe și de culori, de vaiete, de dureri, de nevoi și de încercări de rezolvare, condimentate de apariția unui brad, care, pe lângă globuri, are și texte cu îndemnuri sau cerințe dinspre sau pentru pacienți. Pentru că e bine să și zâmbești.

 În fapt, e al dracului de important să și zâmbești. Mai spusesem asta – cu nimeni nu se râde mai bine decât cu cei care lucrează aproape de moarte. E funia lor de usturoi de arătat la vampir, leacul lor de mers mai departe. Și despre asta vom mai auzi, azi. Dar, înainte de o altă privire în jur, după dârele acestor traiectorii doar aparent browniene, să redau dialogul avut cu doctorul și cadrul didactic Alina Petrică, azi coordonator al zonei de terapie imediată, atunci când lucrurile s-au așezat puțin (nu că s-ar așeza ele, vreodată, aici, ci pentru că, după o înțeleaptă vorbă, de la lucru mai și pleci, că nu e birt, să stai toată ziua acolo).

– Ce patologie ați avut azi?

– Noi suntem împărțiți în fiecare zi pe arii de tratament – eu, azi, am fost pe terapie imediată, am avut pacienți cardiaci, decompensați, neurologici, cu AVC, cu hemoragii digestive, pacienți cu sepsă, pacienți de la azil – la cei cu multe patologii se decompensează repede – am avut și cazuri grave, traume.

– Da, am văzun un echipaj de poliție când am intrat.

– Avem două victime din accidente rutiere.

– Am văzut că au reușit să bântuie și niște aparținători.

– Aparținătorii nu intră, în gereral, pot vedea pacientul pe monitor, în ce stadiu al investigației e, de i s-a recoltat sânge pt analize, de i-a venit rezultatul – au un cod și urmăresc acolo, sau întreabă.

– Ce cazuri grave au fost azi?

– Pacienții cu sepsă sunt cazurile cele mai complexe și dificile de internat, pentru că nu țin de o secție anume – cu o patologie complexă e mai greu de gestionat.

– Da, în timp ce vă urmăream am prins și o discuție oarecum în contradictoriu legat de ce trebuie să se întâmple cu un pacient, dar fiecare doctor și-a argumentat părerea.

– Eu vreau să-i fie bine pacientului, e mai bine internat, indiferent pe ce secție, că toți sunt doctori, dar unii vor să fie strict pe ramura lor.

– Câți oameni vedeți (un medic) într-o tură normală, și cu ce se schimbă asta în timpul sărbătorilor?

– Garda de opt ore – putem să vedem și 20-30 de pacienți pe zi, pe minore, iar la resuscitare, 5-10, pentru că petrecem mult mai mult timp cu ei. De sărbători se schimbă pentru că nu mai sunt deschise alte locuri, poate doar centrele de permanență, toată lumea are concediu, pacienții nu au în altă parte unde să se adreseze decât la noi.

– Ce simțiți despre cei care ar fi putut să nu fie aici, dată fiind gravitatea mică a problemelor lor?

– Sunt pacienții anxioși, dar trebuie să-i consulți ca să elimini altele și să ajungi să rămână anxietatea. Sau sunt pacienții pe care îi doare de trei luni și ar fi putut fi gestionați la medicul de familie. Aici vine pacientul, beneficiază de analize, orice consult are nevoie, i se poate asigura – prin ambulator e mult mai lung șirul până are un diagostic.

– Și oamenii profită de asta, unii. Și vă îngustează timpul. Cum e cu diaspora ce vine să se verifice aici?

– Mai degrabă pe timpul verii e asta.

– Predați Medicină de urgență – cum e văzută, la rezidențiat?

– Din 16 locuri care s-au scos la rezidențiat, ultima dată, ni s-au ocupat două… Programul e diferit, alte specialități sunt acasă de sărbători, sunt nopți mult mai multe petrecute aici, e un volum mai mare de muncă…

– Și trebuie să știți tot, pentru că vă poate veni orice…

– La noi pot veni de la nou-născut sau prematur până la persoane de 100 și de ani, de la boschetar la prim ministru, de la prespital la spital – plaja e atâta de variată că nu ne plictisim niciodată, e greu, trebuie să știi foarte mult, acoperim câte puțin din toate specialitățile… Responsabilitatea e mare. De multe ori atârnă de decizia ta viața omului. În spital avem colegi mulți dar în prespital e doar doctorul și asistentul, nu prea ai cu cine să te consulți.

– Lucrați și pe mașina SMURD și pe elicopter?

– Eu nu mai fac SMURD, de când am intrat la UMF. Am făcut SMURD înainte. Elicopter, nu, că eram însărcinată când a venit elicopterul.

– Sunteți și mamă. Sunteți, cumva, și soție de medic?

– Soțul e ginecolog.

– A, puțin mai cu timp. Spuneți-mi, vă rog, nu ați simțit reticență din partea colegilor bărbați că v-ați amestecat printre ei?

– Nu am simțit asta din partea colegilor, și cred că suntem mai multe femei – pe tura noastră sunt doi doctori bărbați și patru femei.

– Cum faceți să îi atragă pe studenți medicina de urgență?

– Noi îi aducem și în Urgență, dar aici e nebunie, nu poți veni cu toți studenții așa că facem simulări la facultate, încercăm să acoperim o gamă largă de patologii și le place mult, îi expunem la patologii variate, de la urgențe cardiologie, la traumatisme – e o metodă de a preda foarte atractivă pentru ei.

– Aveți colegi ce v-au fost studenți?

– Avem studenți ce vin și fac voluntariat la noi până termină facultatea, și cei mai mulți dintre ei își aleg medicina de urgență la rezidențiat.

– Cine sunt cei care intră la acest rezidențiat și apoi îl schimbă?

– Variază foarte mult schimbarea specialității. Unii își aleg Medicina de urgență pentru că nu puteau altceva cu nota obținută, adică nu aveau o motivație anterioară, și, decât să stea acasă, își aleg asta, au un salariu, și unii dintre ei constată pe parcurs că nu li se potrivește acest gen de specialitate.

– Și nici nu vine șpaga, la Urgențe…

– Exclus! Aici e salariul, și atât.

– Nu simțiți absența celor 14 oameni ce nu au apărut, ca rezidenți?

– Evident că este mult mai greu – în unele ture avem trei rezidenți, și nu 10, ca în altele… Iar ei fac ceva foarte important. Din anul V ar trebui să poată gestiona cazurile cum le gestionăm noi.

– Aveți multe pe cap, soțul, copilul, studenții, rezidenții, și munca la Urgențe. Ce faceti cu toate mingile, cum jonglați cu ele?

– Râd foarte mult. Când sunt dărâmată, râd, apoi fug la școală, să iau copilul, să mergem la scrimă – sunt într-o continuă alergare. M-am oprit când mi-am rupt genunchiul la schi, și când am făcut covid. Sunt cu laptopul după mine tot timpul – când am cinci minute, scriu la un articol.

– De câți ani lucrați în Urgențe? Inclusiv ca rezident.

– De 20 de ani, fix.

– Ar trebui să vă facă cineva un tort! Spuneți-mi despre ceva aparte, ce ați trăit ca medic urgentist. Știu că meseria dumneavoastră are și paradoxuri, și dume, și anecdotică. Dar m-ar bucura ceva de suflet.

– În 15 noiembrie 2008 a fost o explozie la o mină, în Valea Jiului, și au venit ambulanțe din toată țara, și am transportat pacienții la București – erau intubați, erau în comă indusă. După un an de zile, minerul pe care l-am transportat eu a venit aici cu un buchet de flori, și, de atunci, în fiecare an îmi scrie în ziua respectivă. A fost internat aproape un an de zile. Era tânăr. La un an de zile, când a venit, încă avea mănuși speciale.

– Ce mesaj de aici, de la Urgențe, ați vrea să se înțeleagă de către pacienți?

– Să înțeleagă că nu sunt singurii pacienți și că alții sunt mai grav bolnavi, și noi prioritizăm, și nu îi ținem foarte mult că ne place nouă, ci că nu avem un pat liber, sau doctor liber – când ne eliberăm, sunt luați cu prioritate, dar sunt foarte mulți, și resursele noastre sunt limitate. Chiar dacă pentru fiecare pacient patologia lui e cea mai importantă.

*

Și asta e doar puțin, infim, din ce ar fi de spus. Dar Urgențele sunt, oricum, apetisante pentru orice jurnalist ce vrea un loc unde cu adevărat se întâmplă ceva, așa că vom mai ajunge aici. Până atunci, încă un strop de atmosferă din seara zilei de 26 decembrie, cu brad cu îndemnuri medicale (aici, a prinde o linie nu se referă neapărat la cocaină), cu traiectorii de săbii de jedi (și cu sunetul de rigoare) ale tărgilor, pe lângă noi, cu medicul ce strigă la rezidentă „lași telefonul jos și îi dai ceva pentru durere” (deh, toți am fost copii), cu pacienta în vârstă, ce strigă după apă, și cu bărbatul de la urgență zero care urlă de durere, cu picioarele umflate, cu cei circa 50 de oameni afară, care toți vor ceva, fie că îi doare pe ei, fie că pe cineva apropiat, și cu alte zeci de pacienți deja în zona de lucru, plasați pe burți de sală și șcătule, și încăperi, și cotloane ascunse sau nu cu draperii, pe paturi, tărgi sau cărucioare.

Număr –  în sala de așteptare, vreo cinci cu mască, deci cam 10 la sută. Înăuntru… cine mai știe. Se tace, se vorbește, se geme, brancardierii și asistenții întreabă pe cei bătrâni de pe tărgi vorbindu-le cu „tu”, mă irită asta dar pot și înțelege, e mai simplu, mai cu puține silabe, poate uneori și conferă căldură, dar tot enervant e. Na, asta e moda. Și pe mine m-a întrebat unul cu „tu” la Municipal, la Urgențe, acum un an, cam ce am, și după ce i-am pictat tabloul, a schimbat, brusc, placa: „sunteți cadru medical?”

Se plimbă butelii cu oxigen pe lângă mine, cu căruciorul, încerc să nu încurc, mă lipesc de perete, am și eu plămânii franjuri și, ca o tută bolnavă ce sunt, mi-am uitat Nikonul și tunul de 15-350 acasă, așa că pozez ca ciumetele, cu telefonul, îmi sar în cap decât (sic!) două persoane, că de ce pozez, e foarte bine că fac asta, e firesc, doar că ultima, când încep să-i spun cine sunt și ce fac, și să jur pe cravata mea că știu să pun bandă peste ochi pacienților, trece, și nu mă ascultă, deși continui să vorbesc, să explic, poate era doar un strop de teatru vesel, pentru că pe-aproape, ca om care nu poate să stea pe fundul său (și față de care mereu am avut senzația că s-a născut în spital) e și Mișu Grecu, șeful UPU, și poate dă bine să ne arătăm vigilenți, doar că doctorul, evident, știe de mine – îi promisesem, când i-am propus materialul, că o să fiu rezonabilă și nu o să stresez lumea, la care mi-a răspuns ceva gen: vai, dar cine s-ar fi gândit la așa ceva? Pentru că și cu Mihai se râde bine, cum povesteam în timpul Covidului, cum el e tatăl întregii vânzoleli de aici, deci… nervii de oțel și râsul bun vin în fișa postului…

Gătăm aici, trebuie să urc puțin și la ATI, doamna Petrică vine cu mine, să nu bântui de capul meu la ora aia prin spital, urcăm în lift, ultima poză pentru materialul ăsta o fac acolo, cu aranjamentul pregătit de liftier pentru Crăciun, pentru un zâmbet, pentru un strop de mai bine. Pentru că, uite, chiar și în locul ăsta, unde vin cele mai nasoale dintre dureri, dintre bolile care mușcă și nu au timp, este vreme pentru un strop de frumos. Și uneori chiar și pentru o floare, de „mulțumesc”.

Ramona Băluțescu