Anton Kovacs November 3, 2019

 

— Sentimentele noastre cele mai adânci sunt legate de rădăcinile pe care le prindem undeva, pe pământul pe care trăim, sau într-o anumită comuni­ta­te.
Cum se împăcau ei cu creşterea copiilor fără rădăcini? Era bine, ori rău? Le va lipsi asta, sau nu?
Tatăl, un bărbat frumos, blond, cu ochi negri, mi-a răspuns:
…………………………………………………………………………………………………………
Tatăl meu a venit din Italia, a urmat el. A crescut în Toscana într-o casă în care familia lui trăia poate de o mie de ani. Asta înseamnă ră­dă­cini la dumneata: fără apă curentă, fără closet, pregătind mâncarea la un foc de mangal sau de lujere de viţă-de-vie. Aveau numai două încăperi, o bu­cătărie şi o cameră de culcare unde dormeau cu toţii, bunicul, tata şi droaia de copii; niciun loc să citeşti, niciun colţişor unde să te izolezi, şi niciodată nu fusese altfel. Era mai bine aşa?

John Steinbeck – Eu și Charley Descoperim America

 

Exact așa era.

Două încăperi, o bucătărie care era și dormitor pentru mama și tatăl meu vitreg, și o cameră de culcare unde dormeau bunica, bunicul și eu.

5 persoane într-o cameră, o bucătărie și un șpais.

 

Așa locuia majoritatea populației.

 

În cartierele periferice, Mehala, Blașcovici, Ronaț, Freidorf, Fratelia, multe case erau din chirpici.

WC-urile erau în exclusivitate  în fundul curții, încălzirea se făcea cu lemne și cărbuni.

În bucătărie era un sparhelt unde se făcea focul zilnic, acolo se și gătea, se și fierbeau rufele, se și încălzea apa pentru spălat.

 

Chiar și acum, multe case din Mehala și Calea Lipovei sunt încă din văiugă, având doar fațada “mascată” cu cărămidă.

 

Locuință din Mehala, anii ‘60

 

De regulă, bucătăria aia în care toată familia stătea aproape tot timpul era plină de fum și de aburi.

Mirosea uneori și a magiun de prune, a cornulețe cu vanilie, iar în dormitor putea fi simțit și mirosul plăcut al gutuilor așezate pe dulap,  dar mult mai des mirosul din casă era cel de la soda de rufe, de petrol de la lampa de gătit sau cel de fum de cărbuni pe care toți cei ai casei îl inspirau tot timpul când erau acasă…

 

Cuptor de gătit cu lemne și cărbuni (sparhert)

 

De aceea la 60 de ani oamenii își cam pregăteau hainele negre și arătau rudelor unde sunt ascunși banii, între cearceafuri.

Acum la 60 de ani bărbații își schimbă nevasta cu una mai tânără și mai fac un copil. 🙂

 

La începutul anilor 60 toată lumea din Blașcovici se spăla în troacă, aducea apa cu găleata de la pompa din colțul străzii și iarna-vara, mergea la WC în fundul curții.

 

Cișmeaua stradală de la intersecția străzilor Ion Negulici cu Măslinului exista încă în 2011.
Aceasta era singura sursă de apă potabilă a locuitorilor din zonă până pe la jumătatea anilor ‘60.

 

Chiar dacă aveai bani, nu puteai să faci prea multe pentru a îmbunătăți confortul acestor locuințe, pe străzile secundare ale acestor cartiere nu exista nici canalizare și nici acces la apă potabilă, în afară de cișmelele stradale.

 

O baie bună necesită minim 150 de litri de apă pentru fiecare persoană.

Asta înseamnă 15 găleți grele de apă care trebuiau aduse, în cazul cel mai fericit, de la o distanță de 100 de metri.

Sâmbăta, asta era ocupația principală a femeilor casnice dimineața, și a bărbaților după amiază când se întorceau de la serviciu, să care apă pentru baia săptămânală.

 

În blocurile vechi, cele pe care astăzi le numim “clădiri istorice”, situația era și mai tragică.

Nu numai că te încălzeai cu lemne și cărbuni, dar mai trebuia să le și cari din boxa de la subsol.

WC-urile și o eventuală vană erau comune, uneori pentru un etaj, alteori pentru toată scara sau întreg blocul.

În plus, toate clădirile astea erau infestate de gândacii aceia roșietici pe care îi numim “ruși” și cu șobolani, iar tencuielile interioare și exterioare, executate cu tehnologie veche de cel puțin 100 de ani, se coșcoveau în permanență, indiferent ce făceai.

Situația în aceste clădiri nu este nici acum mult mai rozalie, pe trotuarele din jur putem vedea în permanență tencuiala macerată de trecerea anilor și de umezeală care a căzut de pe pereți, la fel cade și în interior, iar dacă am avea curajul să împrumutăm o carte sau un calculator de la cineva care locuiește într-o astfel de clădire, am face cunoștință și cu gândăceii roșietici care ies câte opt dintr-un singur ou.

Citește și:  CUM AR TREBUI SĂ FIE ADMINISTRAT ȘI AMENAJAT ORAȘUL. Episodul 10 - Piața Traian. Prima parte

 

 

Partea bună era că neștiind că există și alte condiții, apă sau WC în casă, încălzire centrală sau mai multe camere, acestea nu îți lipseau, la fel cum orbului născut așa nu îi lipsește culoarea verde.

Ți se părea normal să faci baie sâmbăta, într-o troacă, la început din lemn, după aceea a fost schimbată cu una “modernă” din tablă zincată, după ce bunica încălzea toată dimineața apă pe cuptor, la fel cum era ceva normal să mergi la WC-ul din fundul curții și să te ștergi la fund cu bucățile de ziar înfipte într-un cui bătut în peretele latrinei, iar noaptea, pentru pipi să folosești “billy”, olița de noapte din tablă emailată, porțelan sau sticlă, care era amplasată sub pat.

 

“Billy”

 

Cred că era în 1961 sau 1962 când verișorul mamei mele, care pe atunci era inginer șef la Abator, deci o persoană destul de importantă, a primit un apartament în blocul la parterul căruia ulterior avea să fie magazinul Comtim, vis-a-vis de hotelul Banatul.

 

Aveam vreo 3 ani pe atunci, dar țin minte și acum sentimentul.

Verișorii mei secunzi Ocsike și Itzuka aveau fiecare camera lui.

Părinții lor aveau și ei o cameră a lor.

Mai era și o cameră de zi/sufragerie.

Bucătărie cu mobilă nouă și aragaz cu butelie.

Balcon de pe care puteai să arunci castane în capul oamenilor care treceau pe stradă.

Și baie, o baie cu vană care lateral avea niște robinete din care curgea apă rece și caldă.

Aveau și televizor, Rubin, la care, țin minte și acum, mergea un post maghiar.

Și un radio cu ceas, tot rusesc la fel ca televizorul. E adevărat că era un ceas pe care trebuia să-l tragi zilnic, dar era totuși un radio cu ceas, nici nu mă gândisem că ar putea exista așa ceva.

 

Mi-a plăcut atât de mult cum era la ei încât odată am fugit de acasă (pe la vârsta de 3 ani) din Blașcovici, am ajuns până la intrarea la Operă, acolo niște oameni care așteptau să intre văzându-mă mititel cum mă plimbam prin ploaie, era și întuneric, mi-au spus să mă duc acasă, eu ascultător am luat-o înapoi spre Blașcovici pe singurul drum pe care îl știam, de-a lungul liniei de tramvai și undeva la Balta Verde m-a recuperat bunicul meu care, împreună cu toată familia mă căutaseră înnebuniți toată după-amiaza, pornind dinspre casă, în cercuri tot mai largi.

 

Blocul de unde în anii ‘60 aruncam castane în capul trecătorilor.

 

Un alt loc în care aș fi dorit să locuiesc era blocul “Perlan”, de pe Corso.

 

Acum comentăm cu privire la acele două blocuri, că arhitectura nu se potrivește zonei, că sunt comuniste, de parcă arhitectura unei biserici moldovenești e mai potrivită acolo.

Dar imaginați-vă ce bucuroși au fost oamenii ăia când au reușit să primească un apartament într-o locuință nouă, cu pereții drepți, cu un loc în care puteai să faci baie și să mergi la WC fără să-ți mai fie frică de milioanele de păianjeni.

 

Blocul “Perlan”, botezat astfel datorită reclamei la detergentul “Perlan” care a fost amplasată acolo în 1965

 

Nu mă gândeam pe atunci că ar putea fi o problemă cu acel bloc, dar mi-a deschis ochii o prietenă ai cărei părinți primiseră o repartie pentru un apartament din acel bloc:

S-au dus acolo să vadă apartamentul, totul era minunat, priveliștea Corsoului privit de la etaj era și ea frumoasă, peste drum se vedea Parcul Central și Bega, până spre gară.

Dar la un moment dat au început să bată clopotele de la Catedrală.

În secunda 2 au fugit cu toții pe scări pentru că au crezut că întreg blocul se va prăbuși de la zgomotul acela înfiorător, iar tatăl prietenei mele care era ofițer de armată s-a cerut la raport și i-a spus comandantului unității că dacă armata dorește să scape de el, există și alte modalități, poate să își ceară trecerea în rezervă, nu e nevoie să îl mute în acel bloc.

 

Nu numai eu visam să trăiesc la bloc, toată lumea, fie săraci, fie bogați, dorea acest lucru.

 

Aveam în vecini o familie, Lacea,  destul de înstărită.

Eram prieten cu Călin, fiul lor, ne apropia și faptul că el se născuse în 31 mai 1958, la ora 23, iar eu mă născusem în 1 iunie 1958, ora 0, deci între noi exista o diferență de vârstă de fix o oră.

Citește și:  Părerea mea despre vaporașe

 

Oamenii ăștia aveau singurul autoturism din cartier, aveau parchet pe jos, pian…

Călin avea chiar și un pistol cu capse și o mașină telecomandată pe care i le adusese tatăl său când s-a întors dintr-o specializare în Belgia.

Și la un moment dat oamenii ăștia, care aveau o casă care depășea cu mult camera și bucătăria “standard” pe care le aveau muritorii de rând, au primit un apartament vis-a-vis de restaurantul Cina, pe strada Piatra Craiului.

Chiar și ei s-au bucurat pentru că urmau să se mute la bloc.

 

Strada Piatra Craiului 1967

 

În copilăria mea, terenul unde ulterior s-au construit Circumvalațiunii II-III și IV era un teren folosit de armată, plin de gropi și de grămezi de bălegar. Nici măcar strada Gheorghe Lazăr nu exista.

 

La fel în Lipovei, și acolo erau tot terenuri ocupate de armată.

 

Unde este acum Circumvalațiunii I erau ceva case, dar puține, iar la intersecția străzilor Circumvalațiunii cu Bogdăneștilor era un teren de fotbal.

La Balta Verde era, așa cum sugerează și numele, o baltă, mai precis o mlaștină destul de periculoasă, iar în partea dinspre est era o baracă cu un poligon de tir.

 

Unde sunt acum blocurile din Calea Girocului erau niște gropi rezultate în urma extragerii lutului din care se făceau cărămizi.

 

La fel era și în Calea Sagului, în partea dinspre est a drumului, chiar și vis-a-vis de cimitir, era groapa de gunoi a orașului, iar pe latura din vest era un câmp pe care erau niște doamne bronzate care făceau cărămizi cu ajutorul unor forme din lemn.

 

Cred că eram în clasa a II-a sau a III-a, deci era în 1966-1967 când am citit în ziar că groapa de gunoi a orașului va fi mutată la Balta Verde.

Imediat după aceea, la Balta Verde au și început să apară camioanele care descărcau gunoi în baltă, moment în care care și noi copiii ne-am schimbat traseul spre casă (eram la Generală 9 pe atunci, în Blașcovici) pentru că mergeam să căutăm lucruri interesante în gunoaie.

 

În acea perioadă a început construcția blocurilor din Calea Șagului.

 

 

În Circumvalațiunii s-a început cu Zona Circumvalațiunii I, de la strada Gheorghe Lazăr spre sud, până la strada Bogdăneștilor.

 

1969. Primele blocuri construite în Circumvalațiunii I. In partea dreaptă se poate observa că în Circumvalațiunii II încă nu începuseră lucrările.

 

În 1970, eram în clasa a V-a la Liceul 6, la început am tras de vreo 2-3 ori chiulul de la ultima oră (aveam ore după masă) și mergeam să facem baie într-o baltă care se afla exact pe locul unde avea să se construiască blocul unde mai târziu aveam să ne mutăm,  în Circumvalațiunii II.

 

 

În 1972 părinții mei au primit în sfârșit apartamentul pe care îl plăteau deja de câțiva ani și pentru care aveau să plătească rate în continuare, până după revoluție.

Și-au făcut atât ei cât și prietenii lor toate ratele posibile și, când încă la scara C mai erau de construit 2 etaje și la scara D încă nu se trecuse de fundație, ne-am mutat într-o locuință în care totul, lingurițe și furculițe, covoare, mobile, radioul cu pickup Traviata, totul în afară de televizorul Temp 6 care avea să funcționeze încă mulți ani și frigiderul Fram, era nou nouț, cumpărat cu 1-2 zile înainte.

Pentru ca să avem curent în locuință, apartamentul era legat la un tablou de distribuție al șantierului, încă nu exista nici un fel de amenajare pentru colectarea gunoiului așa că aruncam gunoiul pe fereastră direct în șanțul încă neastupat care fusese săpat de-a lungul blocului pentru amplasarea unor țevi.

Dar caloriferele erau atât de fierbinți încât i-au ars un model de elemenți pe perdeaua de nylon a mamei mele,  apa caldă era și ea fierbinte, nu călâie, cum avea să devină în anii ‘80 când s-au desființat centralele de cartier și s-a înființat monstrul energetic numit “Colterm”.

 

Pentru că nu aveam un radio al meu, la mine în cameră, pe care să-l ascult noaptea, și nici bani să-mi cumpăr unul, am învățat să îmi fac singur un radio.

Nu eram deosebit, așa era pe atunci, băieții își făceau singuri radiouri și alte aparate.

Citește și:  Despre rescrierea periodică a istoriei

 

Nu numai în Circumvalațiunii sau în Calea Șagului se construiau blocuri.

 

Pe Popa Sapcă, chiar vis-a-vis de penitenciar, în anii ’50 era un teren de fotbal unde bunicul meu a lucrat ca administrator și unde a și locuit în acea perioadă.

În acea zonă, de-a lungul străzii care pe atunci se numea “Leontin Sălăjan avea să apară minunatul (cel puțin așa mi se părea mie) cartier “Tipografilor”.

 

 

Cred că în 1973 când, împreună cu un prieten am făcut o tură cu bicicletele pe perimetrul orașului, am descoperit că în Calea Girocului, un loc despre care știam că este un câmp cu bălți, au apărut blocuri.

 

 

Și tot atunci am descoperit și Sala Olimpia, care ni s-a părut o clădire scoasă dintr-o povestire SF.

 

 

Blocurile de la gară fuseseră construite încă din 1964-1966.

 

 

După Circumvalațiunii I și II s-au construit Circumvalațiunii III și Circumvalațiunii IV, iar mai târziu, prin anii ‘80, blocurile de pe Calea Lipovei și din Calea Aradului.

 

S-a continuat și cu Zona Soarelui.

 

Acest cartier nu a fost numit astfel pentru că era amplasat în sud-estul orașului, așa cum cred unii, ci pentru că pe fiecare bloc de acolo au fost amplasate captatoare care foloseau la încălzirea apei cu ajutorul energiei solare.

O altă idee bună care a fost ratată din cauza prostiei celor care au pus-o în aplicare.

După câțiva ani, captatoarele solare de pe blocuri au fost demontate pentru că greutatea acestora făcuse ca hidroizolația din carton bituminat de pe acoperișurile blocurilor să se găurească și, astfel, la fiecare ploaie apa să se infiltreze în  apartamente, începând cu cele de la etajul 4 până la cele de la parter.

 

Vedere spre cartierul Soarelui, 1987. Încă nu era construit bulevardul Liviu Rebreanu.

 

Mai târziu, pe la jumătatea anilor ‘80, în cadrul unui experiment social, s-a încercat “sterilizarea” zonei cuprinse între străzile Simion Bărnuțiu și Dorobanților.

 

Cu această ocazie acolo s-au dărâmat o mulțime de case pentru a se construi blocurile din zona Modern și cele din zona Prințul Turcesc.

Totuși, această încercare nu a reușit decât parțial și de aceea încă discutăm despre o problemă cu locuitorii din Piața Traian și străzile din jur.

 

Tot acest proces de construcție a unei noi lumi a dus la un fenomen foarte interesant:

Deoarece era nevoie de foarte multă forță de muncă pentru construcția nenumăratelor noi blocuri, aceasta a fost recrutată din zonele foarte săraci ale țării, Maramureș, Bihor, Moldova.

Dar pe măsură ce noile blocuri erau terminate, în marea majoritate a apartamentelor se mutau chiar cei care le-au construit și doar foarte puțini timișoreni nativi.

De exemplu, când m-am mutat în 1982 în blocul în care locuiesc și acum, eram singura familie de timișoreni din scara noastră, restul erau cu toții veniți din alte părți.

Acesta este motivul pentru care, în ciuda numărului imens de apartamente construite, mai există încă și acum oameni care locuiesc în condiții mizerabile, în vechile case de raport.

 

De fapt, toată această reconstrucție și modernizare a orașelor nu a fost decât o încercare de a “dilua” populația autohtonă, căutând ca în locul unei populații de cetățeni, cu tot ce înseamnă asta, să se obțină o populație semiurbanizată, care consideră că “acasă” este în altă parte, pentru fiecare în alt loc. Oamenii neavând o cultură sau tradiții comune ar fi fost mult mai ușor de controlat de către autoritățile care își aveau originea în același mediu.

 

Ceea ce autoritățile vremii nu au prevăzut a fost că oamenii ăștia care au venit aici cu trenurile foamei fugind de sărăcie cruntă  și de mizerie, cu timpul vor deveni altceva.

Încet încet foștii țărani săraci s-au calificat într-o meserie devenind faianțari, parchetari, zidari sau dulgheri, muncitori pe care șefii îi lăudau și cărora le plăcea această situație.

Și astfel oamenii ăștia au devenit o clasă care avea conștiința propriei valori.

 

Mai mult, fiind obligați să trăiască în comunități, 20 de familii locuiau împreună într-o scară, 80 de familii într-un bloc, mii de familii într-un cartier, oamenii ăștia încet încet și-au dat seama că nu mai e posibil să trăiască într-un mod individualist, așa cum trăiseră în cătunele de unde proveneau și au început să devină cetățeni, oameni pentru care acasă ajunsese să fie Timișoara.

 

Și de aici până la a ieși în stradă împreună cu vecinii lor, timișorenii mai vechi, pentru a-i goni de la putere pe cei care le tăiaseră căldura, și le tăiau zilnic curentul timp de 3 ore, și îi obligau să mănânce pește, pentru că nu se găsea carne, nu a mai fost decât un pas.

 

S-a întâmplat exact ca și cu armata de roboți războinici din Ciberiada lui Stanislaw Lem, care atunci când s-au conectat unii cu ceilalți au devenit o armată inteligentă care nu i-a mai ascultat pe cei care au creat-o.

 

Așa se întâmplă când nu citești destul de mult.

 

Fotografii: colecția personală Lucian Muntean

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*