Îmi povestește cu o emfază pe care o avea, cred, doar Robu, când își trecea ”doctor mult”, până semna trebușoarele primăriei. Eu stau ghemuită pe bancheta din spate și-mi promit o recompensă îndeajuns de mare, doar să nu deschid gura. Îmi explică de ce nu se vaccinează, că mai așteaptă, îi spun totuși că ultimul de la care știam de așteptarea asta a fost îngropat acum câteva zile, dar îmi zice el, punctând de câteva ori cu un ”înțelegeți?” didactic-autoritar, cum e cu vaccinurile, trebuie să-i confirm iar că aș fi înțeles, sunt tentată să-i spun că nu, că eu sunt mai idioată, așea, de felul meu, și că a fost norocul vieții mele să dau de un șofer de taxi așa de instruit ca el, dar să repete – cu alte cuvinte. Totuși, tac. Nu acum. Știu că va fi o zi excelentă, nu vreau să o stric cu ciudați. Ajungem la CRAFT. E 4 pontoș. E o coadă ca mai demult, la zahăr. Șoferul mă întreabă, mirat, ce e aici. Îi spun că sunt oameni care au înțeles de ce e util să se vaccineze. Dar că eu am bifat asta deja, eu sunt doar jurnalist cu specializarea pe medicină.
E lume! La Centrul Regional de Afaceri CRAFT din Timișoara e multă lume, știu multe despre ce e aici, ceea ce nu știam era dacă acțiunea va prinde la lume, dacă timișorenii (și nu numai) vor încerca să bifeze vaccinarea aici mai mult sau mai degrabă decât la celelalte centre de vaccinare din oraș. Merg în lungul cozii spre intrare, încerc să dau semne clare că nu aș vrea să mă bag în față, că nu e vreo primejdie, simt cum zbârnâie irascibilitatea în oameni, le e teamă să nu dispară locul pe care și l-au rezervat, să-l ia altcineva, să se întâmple ceva și toată povestea asta să se răsucească și să nu mai fie.
De fapt în prima oră nici nu intru. Pur și simplu mi se pare mai interesant pulsul mulțimii, freamătul de dorință și așteptare. Sunt două cozi, platformiștii (cei ce s-au înregistrat deja, și au programare), și cei veniți direct, fără, se pândesc unii pe alții, e ca și cum ar trebui să fie o luptă, nu trebuie, miile de doze vor ajunge pentru toată lumea, știu exact că după prima oră și după intrarea mai cu hei-rup lucrurile se vor așeza în matcă.
E vineri, azi e prima zi din poveste, din această poveste dovedită frumoasă, cu Maratonul Vaccinării, de la Timișoara. Recunosc, n-am crezut că va avea așa succes. Mă gândeam că vin medicii degeaba, că își rup asistentele din puținele clipe în care își mai pot alina oboseala acumulată, și nu va fi pentru cine. Mă bucur că m-am înșelat. O să vedem mai încolo cum s-au strâns toate lucrurile, și de ce.
Într-un colț stă Adrian Igrișan de la Cargo, știam că va veni, mi-a spus profesorul Dorel Săndesc, Dodo pentru prieteni, șeful anesteziei de la Județean, unul dintre cei doi profesori de care explică studenților despre Anestezie – Terapie Intensivă în oraș. În ATI-ul de la Județean a murit Adrian Bărar, mi s-a părut un gest extraordinar că băieții de la Cargo, în amintirea lui, au dat o mână de ajutor campaniei de vaccinare.
Iese Săndesc, se oprește între oameni, explică, m-aș simți puțin mai bine de ar avea un jandarm lângă el, ceva, lumea e nervoasă, el le explică, liniștit, îl urmez până ajunge în grupul legat de Cargo (aici e și soția lui Igrișan, și fiica), fac câteva poze, discut cu doamna. Nu îl întreb nimic. Mă gândesc, doar, cât de important este ca un artist cunoscut și apreciat să își adauge numele la o campanie cu scop bun. Nu sunt genul care ia autografe și nici nu trăiesc pentru a mă lăuda că m-am intersectat cu cineva cu un nume cunoscut. Dar îmi aduc aminte de o colegă din Sibiu care era nebună după Cargo și care m-ar invidia feroce, acum. Ea e, sigur, unul din oamenii care ar fi convinși să se vaccineze, de mai aveau dubii, văzându-l pe Igrișan aici. Zâmbesc interior amintirii. Mă îndepărtez. Ne vom mai intersecta azi.
Ajung iar la intrare. Oamenii se agită, vociferează, cineva a încercat să intre peste rând, e o tânără, se cere îndepărtarea ei. Dodo iese iar, explică, gesticulează, lumea se liniștește, se primesc asigurări că va merge repede, că vor fi vaccinați toți. Undeva, în alte măruntaie ale acestui oraș, alții se gândesc la noi cu superioritate, considerându-ne oi și proști. Dar eu pariez pe știință. Și mă bucur văzând că nu sunt singură.
Se intră, se iese deja, deocamdată se iese pe aceeași ușă, ceea ce nu e bine, se dezleagă misterul că mai există o ușă folosibilă, pentru ieșire, aproape de noi, se descuie, vreau să întreb câteva lucruri o bătrână foarte bătrână, fiul ei nu e încântat de idee, îmi spune doar că a fost bine. Ies oameni cu scaune cu rotile, ținând în mână adeverința de vaccinare. Zâmbesc și obosiți, și bucuroși. Ei au înțeles. Au intrat în barcă. Suntem din ce în ce mai mulți. Va fi bine.
Sunt de vreo oră afară, poate deja e timpul să bag capul, fără să isterizez lumea cum că m-aș fofila să le iau startul, scot legitimația de presă, dar oamenii deja sunt mult mai calmi, s-a renunțat și la S-ul coridoarelor marcate, ca la aeroport, de benzi, pentru a putea ordona cât mai multă lume, se merge în linie dreaptă, mult rarefiată – ce e drept, linia merge până la dracu’ în praznic, până la stația de tramvai. Dar deja merge repede.
Major și vaccinat
Îmi ia două minute până să prind curgerea locului, pe interior, parcă sunt într-un Volvox aureus, o algă, o colonie de celule specializate dar, în fapt, același organism. Termometrul la intrare, copiatoare, doctori ce verifică starea celor veniți de afară, îi trimit la înregistrare, și de aici sunt trimiși spre coloana vertebrală a poveștii, sistemul de șcătule de vaccinare pus pe două linii, față-spate, ca tonetele de dulciuri de Moș Crăciun. Aici stau doctorii și asistenții, doctorii vaccinează, asistenții ajută, ți se spune numărul șcătulei tale, dai brațul, iei serul ce îți promite o mai mare liniște în fața Covidului, ai în stânga scaune să șezi să vezi de ai bai, apoi te duci frumos, îți iei hârtia doveditoare și devii, ca în banc, major și vaccinat. Sau… aproape major, pentru că se vaccinează și tinerii de peste 16 ani.
Treaba deja curge, fiecare și-a găsit locul, eu planez ca o țarcă foarte curioasă peste întreaga desfășurare până un medic cu cămașă bordo mă întreabă de m-am vaccinat. Îi spun că de acum două luni, că sunt de la presă și că o să ne tot vedem. O masă mare de medici nu poate exista și fără niște bancuri, așa că devine parte din rutina locului ca, aproape din oră în oră, respectivul medic să mă întrebe iar de m-am vaccinat. Râdem. Se râde mult, azi, aici. Nimic care să fie nerespectuos față de cei care se vaccinează – dimpotrivă, e o voie bună în care se prind chiar și cei puțin mai speriați la început, ce vin pentru vaccin, și nu știu cum va fi, dar sunt îndrumați, și se explică, totul e ca un interior de ceas elvețian unde, pe post de rubin sunt sticluțele de ser, și mănușile portocalii, protective, din jurul lor.
Mă simt ca într-un fund de mare, dar nu cu o apă otrăvită, stagnantă, cum era atunci când am lucrat în saloanele Covid. Dimpotrivă, aici lucrurile au sprinteneala izvorului, e plin de studenți amabili, cu tălăngi de gât pe care scrie imens ce sunt ei: voluntari. Treaba merge ceas, nimeni din cei ce intră pentru vaccinare nu rămâne fără a i se explica unde să se ducă sau ce să facă, fără a fi condus. E un entuziasm general pe care îl simți. Îl vezi din felul în care zâmbesc voluntarii, din calmul cu care explică medicii, din mișcările asistenților, din tot.
Mă enervează că nu pot să pun mâna. Aș vrea să vaccinez și eu, cot la cot cu ei. Sigur, deja dau explicații și eu celor ce intră, și mă întreabă pe mine de una-alta, și asta deja mă face să mă simt a locului. Dar, ca de obicei când scriu despre o meserie, o parte din mine ar vrea să mă vadă suflecându-mi mâinile și ajutând mai mult. Dar acum nu se poate așa ceva. Mă las a fi o algă sargassum (hm, azi e ziua comparațiilor marine) în tot acest tumult. Vin după niște zile pline, n-am dormit de multă vreme, dar trebuia să fiu azi aici. E ca o sărbătoare, să vezi cum curge tot.
Balaurul pe cale de a fi învins
În fapt, e sărbătoare. Vinerea asta e Sfântul Gheorghe, cel care se luptase, după legendă, cu balaurul. De aceea și căutasem, cu o zi înainte, o jucările care să semene cu un balaur, să le-o aduc celor de aici. Mascotele ajută. Stropul de atenție și de inedit ajută. Râsul ajută. În altă ordine de idei, acum niște ani, fix de ziua asta, mama se îndeletnicea cu a mă naște. Dar eu nu sărbătoresc. Așa că e firesc să fiu acum aici. Cu un monstru verde în plasă, pe care-l găsisem pe post de balaur, îl urmez pe Dodo ”în spate”, acolo unde se poate îmbuca o bucățică de ceva și bea o cafea. Îi predau balaurul, și el și colegele râd, mă gândesc că poate nu îi mai prind așa, mai pe liniște, îi rog să facem atunci o poză, doamnele pun farfuriile jos câteva secunde, trag câteva cadre, le place ideea verziturii.
Mi se pare ciudat că medicii nu se cunosc între ei, aud prezentări, apoi realizez că nu sunt toți în UMF, că unii sunt legați doar de locul lor de muncă, la un spital, și atât. Plus cred că studenții sunt încântați să se învârtă printre ”medicii mari”, a fost și rectorul aici, au fost și mai sunt și directori de spitale, și unii dintre profesorii lor, e și o întâmplare socială, tot.
Între timp a ajuns și Igrișan la vaccinare, suntem mai mulți de la presă călare pe șcătula lui, ne calculăm unghiuri, unde să stea doctorița, cum să fie ținut brațul, până la urmă se rezolvă tot, suntem toți oameni, suntem toți legați de povestea asta cu moarte-nemoarte în care fiecare face exact ce a înțeles…
Îl pândesc pe solistul de la Cargo și când își primește certificatul de vaccinare, îl rog să facem o poză și cu asta, e amabil și se oprește să-l trag în chip, văd deja, de pe rețelele de socializare, ce mare efect a avut prezența lui aici, citez doar un comentariu al unei cunoștințe din București, Ralu Ioniță: ”Asta se întâmplă când un artist conștientizează că imaginea lui influențează oamenii din jur și, cu decență și mintea la el, face ceea ce este corect și frumos. Nu este nimic mai demn decât a-ți fructifica valoarea imaginii în lucruri pozitive și nu cum au decis alți artiști, din păcate, să și-o folosească în scandaluri, bagatelizarea măsurilor și vorbe aruncate aiurea, fără niciun fundament științific. Bravo acestor oameni atât de frumoși!”
Trec orele într-o sarabandă ciudată. Avem și muzică aici, live, îl recunosc pe pianistul Alexandru Reisz și mă bucur, e și o colegă a lui, cu o vioară. Tocmai vreau să o tai spre o farmacie, pentru că, într-o mare de medici, nu găsesc un analgezic, cum mă chinuie sinuzita, dar îmi aud numele la microfon. Dodo ne cheamă în față pe mine și pe doctorul Ovidiu Bedreag, ni se cântă la mulți ani, se pare că împărțim ziua de naștere. Suntem în fața celor care așteaptă după vaccinare, nu le e lor clar cine suntem și ce facem acolo, dar cântă și ei, după care fug să cumpăr o fiolă de algocalmin. În locurile amenajate pentru cei cu probleme mi se luase tensiunea, pulsul, am fost întrebată ce mă deranjează, am răspuns suav că, uneori, Guvernul, cei din AUR. Se râde bine aici dar cum analgezic nu era pentru apăsările mele, am mers până lângă stația de tramvai să-mi iau. Îi dau brațul profesorului de ATI, să vedem de mai știe să treacă de coordonare – știe, nu simt nimic, ce e drept, pozez, de regulă, de ești atent la ce ai în cadru, nu simți durerea.
Mă lasă durerea de cap, rămâne doar oboseala, somnul devine o viețuitoare din aceea aproape de legendă. Știi că există, ca o Latimerie chalumnae, dar n-a văzut-o nimeni de pe o rază de măcar un kilometru din jur. Port mască, e una cu fața, nu mă deranjează, explic, dau indicații, uit că nu fac parte din organizare și că de mine nu atârnă un ecuson talangă, dar nici nu mai contează, de pot să ajut, ajut. Beau și vreo trei cafele, de regulă eu nu beau cafea, oi fi eu prinsă de o boală care se ia, dar capătul pliculețului de zahăr, înainte de a-l rupe, îl bat cu unghia ca pe o fiolă de medicament. Zâmbesc.
Într-un moment mai liniștit o invit pe managera Spitalului CFR, șefa de lucrări Stela Iurciuc, la un dialog.
*
– Doamnă Iucriuc, sunteți director de spital. Ce faceți aici? Că de regulă un director de spital face o delegație spre altcineva. Cum de vă văd aici, și probabil că o să mai stați până la miezul nopții, cot la cot cu ceilalți?
– Da, așa este. Un director de spital trebuie să rezoneze cu necesitățile comunității, și exact asta facem aici. Sunt împreună cu ceilalți colegi voluntari, am venit să vaccinăm cât mai multe persoane.
– Cum vi se pare că a curs până acum, sunteți mulțumită? E ce ați așteptat, e mai mult, e mai puțin, e altceva? E verde? E roșu?
– Este foarte bine ce s-a întâmplat astăzi. Oamenii au venit, sunt entuziaști, avem semnale că și-au chemat și apropiații, prietenii, pentru că au încredere în vaccin, au văzut ce s-a întâmplat astăzi, și mă gândesc la expresia domnului profesor Săndesc vizavi de acel studiu, foarte interesant, pe care o să-l aprofundez, cum că voluntariatul merge cu descărcare de endorfine. Adică ne simțim foarte bine, și într-adevăr să știți că e o atmosferă caldă, prietenească, colegială, ne ajutăm, cabinele de vaccinare, unii pe ceilalți, suntem colegi care nu ne-am văzut de mult timp din cauza pandemiei și iacătă ne-am întâlnit pe acest tărâm de luptă împotriva Covid.
– Să știți că asta am văzut și eu, că e o stare din asta de… ca și cum ai fi cumva la o cabană la munte și te-ai fi întâlnit cu oameni cu care… nu știu… te-a trimis directorul la un team building. Cam asta este atmosfera, să zic un strop din afară dar deja fiind și eu luată în brațe de toată această atmosferă. Deci e ca o clasă de liceu care face cu bucurie ceea ce face, deși citesc studii despre medici care ajung la burn-out, care sunt foarte obosiți, și cu toate astea toată lumea și-a rupt o bucățică de timp. Eu vă înțeleg. Dar dacă ne-am plasa cumva în afara fenomenului medical, cum puteți explica acest entuziasm, după ce sunteți tocați luni de zile, sunteți uneori înjurați, toată schizofrenia asta a societății, până la urmă. Cum o așezați și cum ați găsit entuziasm să fiți aici?
– Eu cred că e un cumul de factori care se amplifică. Este vorba de faptul că a scăzut incidența bolii în Timiș, ăsta este un lucru extraordinar pentru care ne bucurăm, poate este vorba de faptul că astăzi a fost o zi foarte frumoasă, însorită, poate este vorba de faptul că au venit mulți de peste hotare. Eu am vaccinat un număr important de persoane care au venit din Austria special pentru asta, românii noștri plecați care au posibilitatea, fiind cetățeni români au acest drept, de a fi vaccinați, și cred că acest lucru ne mobilizează – vedem luminița de la capătul tunelului. Niciodată noi n-am renunțat, corpul medical. Noi am depus un jurământ, mai sunt exemple punctuale, știți foarte bine, căau fost relatările în presă, filmate, au fost situații punctuale, nu ne caracterizează, în general noi suntem entuziaști și sigur vom izbăvi.
– Spuneți că se vede luminița de la capătul tunelului. Cu toate astea, în oraș, chiar și în ăsta, în țară, oamenii se întreabă, legat de oportunitatea vaccinării. Spuneți-mi, ați obosit să explicați?…
– Nu, nu, continuăm să ne păstrăm entuziasmul în ceea ce privește explicația științifică a vaccinului. Vaccinarea nu este un lucru inventat acuma, în pandemie, o știm cu toții, chiar astăzi am fost întrebată de către o doamnă care s-a vaccinat, păi ce o să mi se-ntâmple, poate fac o reacție, și am întrebat-o, când ați fost mică, mama dumneavoastră nu v-a ținut în brațe după un vaccin, că erați mai moleșită, erați un pic febrilă, subfebrilă? Aveți copii? – da, am copii. Și când i-ați vaccinat cum s-au simțit? Aveți dreptate doamna doctor i-am ținut în brațe o zi două – așa vi se va întâmpla poate și dumneavoastră. Dar, pentru faptul că ați făcut vaccinul când ați fost mică, nici acea boală n-ați făcut-o. Deci este foarte clar pentru noi să dăm aceste exemple și să fim încrezători în acest tip de vaccin.
– Spuneați de atmosfera de aici și de colegii cu care nu v-ați mai văzut de o vreme.
– Da, parcă m-am întors în timp, în urmă cu doi ani. Ne întâlnim, așa cum ne întâlneam la congrese, cum ne-ntâlneam la manifestări științifice. Sunt colegi pe care nu i-am mai văzut decât online, le-am auzit doar vocea – un lucru motivant pentru noi. Încet-încet suntem cumva către normalitate. Faptul că am reușit să ne-ntâlnim. Socializarea este extrem de importantă. Și acest virus parșiv a reușit să ne amputeze această latură umană a noastră, care ne caracterizează. Și atunci sigur că suntem foarte fericiți și entuziaști cum că poate reușim să trecem către partea de normalitate.
– Credeți că experimentul ăsta, dacă îl luăm ca experiment, reușit, poate să fie replicat în țară?
– Sigur că da. Să știți că îmi amintesc de un eveniment petrecut cu mulți ani în urmă, nu o să dau numele profesorului universitar care ținea un curs antitabac. Pentru 20 de fumători a avut răbdarea, timp de două săptămâni să le țină un curs. Din cei 20 de fumători s-au lăsat de fumat pare-mi-se doar opt. 12 au continuat să fumeze. Noi eram dezamăgiți, studenții, și am întrebat: domnule profesor, dar așa de puțini, totuși? Și ne-a spus atunci: nici nu știți ce mult contează să salvezi o viață. E foarte important. Suntem aici pentru indiferent câți ar dori să se vaccineze.
*
Oamenii nu mai așteaptă deloc la cozi, se vine, se discută cu medicii, se introduc datele, se vaccinează, se așteaptă sfertul de oră, se iese. E extraordinar pentru mulți dintre doritori, nu au mai depins de platforma aia ciudată. Puține lucruri am urât mai cu patimă decât platforma aia de vaccinare. Nu cred că pot gândi în altă paradigmă decât “rahatul ăla de platformă”. Aud de ea, și sângele îmi bate altfel în tubulatura tâmplelor. Din fericire, pentru mine e în spate. Și oamenii de aici, de acum, au scăpat și ei de ea. Și până luni dimineața mai e.
E timpul să îl opresc și pe profesor la un dialog, Săndesc are, când vorbește, un entuziasm de pui de elefant care molfăie dintr-o căldare de fragi pusă în fața lui. Începem mai oficial, ne ferim de pronume, apoi trecem pe cinstitul ”tu” – ar trebui să mă prefac că nu-i cunosc pe medicii orașului?… E târziu, în prima zi de vaccinare, deja știm că toată treaba e o reușită, se poate vorbi mai fără stress. Un individ, ceva secretar de stat, Andrei Baciu, și-a tras un portret pe Facebook, invitând lumea la vaccinarea timișorenilor, de parcă era acțiunea lui proprie, de acasă, adăugând la respectivul portret și o siglă PNL stilizată, Urât.
*
– O acțiune, o idee, pașii spre materializare, unii care au încercat să și-o asume – până la urmă era munca unor medici. Cum a fost această goană politicianistă să vă fure acțiunea?
– (Râde) Cred că șansa acestei acțiuni stă tocmai în faptul că nu a fost asumată de politicieni.
– Până la urmă.
– Până la urmă nu a fost asumată. Dar și în cursul ei. De ce spun asta? Ideea este clar a noastră.
– A noastră însemnând…?
– Asociația pentru ATI Aurel Mogoșeanu. Cei care demaraserăm programe de sprijinire a campaniei de vaccinare, pentru că noi mergem de două luni undeva. De obicei am ales vulnerabilii, pe care i-am considerat esențialii noștri. Adică oameni izolați din munți. Munții Orăștiei, Munții Apuseni, Banatul Montan. Cămin de bătrâni, centre de recuperare neuro-psihiatrică. Și această acțiune, care s-a desfășurat întotdeauna în timpul liber și total voluntar – iată că dezvoltându-se, ne-au venit idei, și ne-am gândit să o escaladăm la un nivel mai mare și să organizăm acest Maraton. Bineînțeles că a trebuit să colaborăm cu autoritățile.
– Măcar să nu vă bage bețe-n roate. Glumesc!
– Vreau să zic că un lucru aici n-a mers foarte bine. Ideea fiind mai de mult timp, aprobarea definitivă, oficială a venit târziu. Noi am avut astfel la dispoziție doar o săptămână practic de campanie, că nu puteam să începem o campanie și să aflăm că nu e aprobat centrul. Ar fi fost jenant, ar fi fost un scandal. Și acest lucru putea fi și mai bine. E una din lecții. Evident că ideea a fost tentantă pentru politicieni. Și a existat un pic tendința să și-o asume, dacă se poate. Dar cred că impetuozitatea cu care noi am venit în proiect și cu care am marșat pentru a rezolva toate problemele, nu doar cea mai importantă, resursa umană, pentru că e clar că într-o acțiune ca asta resursa umană oferită gratuit la acest nivel, care a și permis gândirea unei campanii până la 30 de fluxuri paralele, adică peste 500 de voluntari, era cea mai importantă parte, dar văzând ezitările, problemele birocratice, cu rezolvarea oricărei probleme, de la cumpărarea unor chiuvete mobile.
– Exact, și chiuvete înțeleg că voi ați cumpărat.
– Noi am cumpărat toate. Am cumpărat chiuvete. Am cumpărat tot felul de chestii, de mii de euro, nu știu, ca idee, dar a costat, foarte multe lucruri, imprimate.
– Până și muzica pe care am avut-o aici, live.
– Conceperea întregii campanii am făcut-o noi. Și atunci, ca să răspund la întrebare, această impetuozitate a făcut dificil să-și asume cineva, altcineva, inițiativa. Când de fapt noi am conceput-o. Și aici odată că am făcut cea mai mare parte. A doua contribuție cred, importantă, este că am transformat-o într-un proiect al întregii comunități din Timișoara. Puteam să facem, asociația, cu un spital, cu Spitalul Județean, că acolo lucrez. Nu ar fi avut această dimensiune la care am îndrăznit să sperăm – și aici este o premieră.
– E o nebunie. Ce fras le-ați făcut oamenilor ăstora? Am văzut directori de spitale care au vaccinat cot la cot cu oamenii din jur, oameni despre care știam că sunt arși, că sunt striviți de toate aceste injurii venite dinspre societate, oameni care nu și-au luat concedii, obosiți, dezamăgiți, și cu toate astea un val de entuziasm, de efervescență extraordinară aici. Cum i-ai convins, că bănuiesc că de la tine a plecat povestea, și cum de s-a ajuns la… feelingul ăsta de azi, de aici, care a fost și este fantastic?
– Da, acest feeling, acest vibe există, l-am simțit deplin acuma. Cum am făcut? Ideea mi s-a părut extraordinară și am crezut foarte tare în ea, și am trimis un mesaj. Pur și simplu.
– Cui?
– La baza de date a UMF, a spitalelor, a medicilor, a…
– Pentru toți?
– Toți. Pentru toată lumea. Și apoi șefi de secție, asistenți șefi din spitale. Toate grupurile pe care le-am putut accesa – le-am trimis un mesaj, simplu, în care am avut date despre ce vrem să facem, că e un proiect al nostru, pentru Timișoara, un răspuns al nostru. Noi nu o facem ca reacție la cineva. Dar credem că într-o societate care fie te laudă prea mult, fie te jignește, te brutalizează te agresează prea mult, care este societatea noastră așa cum e ea, pacientul ăsta numit societatea românească, singura cale ce ne rămâne a ne manifesta este să ne facem treaba cât mai bine. Că e loc de mai bine? Tot timpul. Și să încercăm să facem ceva mai mult decât prevăd obligațiile noastre profesionale.
– Bun, dar cum de au venit oamenii?
– Au marșat fantastic, am pus un link unde fiecare – deci a fost un gest individual – s-a înscris. Datele lui erau importate direct într-un excel, bază de date și așa mai departe. Sigur, am vorbit și cu directorii. A fost o reacție deosebită a colegilor. De studenți nu mai vorbesc! Direct prin Liga Studenților, 300 și ceva. A fost extraordinar. Vreau să-ți spun că, la repartiția pe ture de 8 ore, cum lucrăm aici, unii nu s-au regăsit în repartiție, și au fost frustrați, și mi-au zis colegii care s-au ocupat, care au făcut echipe complexe în care fiecare are responsabilitățile lui, Raluca Velovan s-a ocupat de asta și a zis să propună ce interval vor, pentru că în formular ei își alegeau turele, și cei mai mulți au pus mai mult de o tură. Și am zis să vină. Mai bine să vină decât să fie frustrați. Lasă să fie unul în plus, că nu ne deranjează. Nu ne ia aerul. Și am făcut… L-am avut pe Claudiu Bârsac care s-a ocupat de relația cu STS-ul și cu sistemul informatic, pe Georgiana Boboțeanu am pus-o coordonatoare a acestui centru și ea a semnat toate hârtiile cu DSP-ul.
– Aici am o întrebare. Voi ați fost înjurați când v-ați dus în alte județe că vezi Doamne se fură dozele Timișoarei. De data asta ai simțit cumva că țara vă înjură că un număr masiv de doze a venit spre Timișoara? Cum s-a rezolvat aspectul ăsta?
– N-am simțit asta. Știi de ce? Pentru că lumea era sceptică. Cei mai mulți erau sceptici, și credeau că e o nebunie.
– Că n-o să iasă.
– Da, că n-o să iasă.
– La început nici mie nu mi se părea că o să puteți lucra la amploarea asta.
– Da, știu, și serviciile cu care am lucrat, STS-ul, mi-au spus colegii de aici cu care am lucrat – excelent, de altfel, STS-ul – spuneau domnule, îs conștienți în ce se bagă, adică la ce dimensiune? Asta a fost. Reacția oamenilor a fost grozavă, fără ea nu puteam concepe asta.
– Dar tu chiar ai 10.000 de doze, în afară de dozele care sunt pentru celelalte locuri? Tu ai 10.000 de doze asigurate pentru acțiunea asta?
– Da, da, da. După ce am gândit-o, normal că discuția cea mai importantă a fost cea cu doctorul Gheorghiță. Ne știm. A fost deosebit de deschis! A fost încântat de idee! Doamne!
– Dar asta nu înseamna că bucureștenii vor simți că li se rupe ceva de la gură? Că înțeleg că acolo încă sunt probleme mari cu planificările. Adică nu își asumau un risc că zic ăia că bă de ce-s ăia mai deștepți decât noi, sau suntem, pentru că cineva s-a gândit la această acțiune?
– Exact. Da, e posibil să fie un feedback de-ăsta. Nu l-am simțit direct. Nu cred că a fost semnificativ, dacă a fost. Dar e de spus următorul lucru: suntem într-o perioadă în care avem vaccinul. Asta justifică orice acțiune care e de natură să resusciteze spiritul pro-vaccinare. De aceea doctorul Gheorghiță a fost foarte deschis. Aici aș vrea să spun două lucruri. Că dacă autoritățile se mișcau mai repede, noi o puteam face acum o lună. Adică îți dai seama ce impact… Înainte de a se prăbuși spiritul pro-vaccinare, noi îl ridicam mai sus. Acum noi îl luăm de jos, îl resuscităm.
– Să ne gândim la ce cotă era Timișoara la rata de infectare acum o lună…
– Da… Deci din păcate n-am reușit să finalizez. După aceea a mai intervenit ceva. Visul nostru a fost – și a fost ideea doctorului Gheorghiță – să facem cu Johnson & Johnson. Care e un vaccin ideal.
– Da dar încă n-a apărut în țară.
– El apărea. Urma să apară, și am zis că amânăm încă o săptămână, o doză și ai rezolvat, dar, din păcate a apărut problema. Care cred că va fi depășită, și eu sper să vină, că e un vaccin extraordinar. De ce? Pentru că rezultatele lui sunt, pe studiu recent, pe toate tulpinile.
– Pe tulpinile actuale…
– S-a făcut cu Brazilia, Africa de Sud, Marea Britanie, știu că leaderii de la Johnson & Johnson au zis că invită foarte cavalerește pe toate celelalte vaccinuri la un studiu head to head, sincron, cu J&J, să vedem care e mai bun. Eu cred că e bun. E un singur shot pentru că produce mulți anticorpi.
– Dar s-ar putea ca și curba de scădere să fie diferită față de ce avem după două shoturi.
– Cert este că pentru acest tip de acțiune ca și pentru caravanele pe care le face e metoda ideală. Noi în fiecare din munți a trebuit să mergem de două ori. Sper să ajungem la J&J și să facem cu el. Dar în contextul ăsta, cum J&J a picat ca opțiune, am decis cu doctorul Gheorghiță să ne dea Pfizerul. De ce vine lumea? De ce au venit colegii? Au simțit că e ceva super ok. De ce am avut campania asta pozitivă? Pentru că n-a fost acaparată politic. Nu cred că mass media ar fi sprijinit atât de tare. Și nu cred că ar fi fost atât de pozitivă dacă era acaparată de una din forțele politice. Asta e a doua concluzie. A treia e că era atâta de mare nevoie de comunicare… Într-o bătălie în care vedem că forțele anti vaccinare nu-și pierd din energie, autoritățile au scăzut la zero comunicarea și desigur într-un fel explicabil pierderea autorității și pierderea credibilității autorităților noastre este evidentă și nu se datorează decât lor, ori pe acest fond s-au inhibat și n-au mai avut energia să facă comunicare. S-a văzut cât de necesară e. Pentru că am avut o campanie inițială, și aia, îmi pare rău să spun, a fost destul de seacă. Triumfalistă.
– Hai să o facem mai simplă: proastă.
– Slabă.
– Bine, slabă…
– Sunt oameni ok în ea.
– Și asta cred, dar rezultatele…
– Cred că a fost o campanie – și aici este un element esențial al modului în care, iată, a început acest maraton – campania.
– Spune-mi cum ai reușit să faci, după ce deja se făcea popularizarea Maratonului, să sari peste ideea asta cu platforma. Pentru că eu urăsc cu patimă platforma aia. Deci este atâta de proastă chestia aia… Ai reușit ca oamenii să nu depindă de acea structură făcută cu picioarele. Cum ai reușit chestia asta? Pentru că aici bănuiesc că iar o să-ți atragi o doză de înjurături ale celor care nu reușesc încă, în țară, și depind de rahatul ăla de platformă.
– Aici iarăși îi mulțumesc doctorului Gheorghiță. Pentru că eu am văzut că lumea nu se prea înscrie. După ce s-a dat drumul la platformă, s-a dat luni dimineața parcă, dar nu se înscria lumea, și atunci miercuri cred sau joi l-am sunat și i-am spus: cred că e nevoie să dăm drumul. Eu cred că oricum se va ajunge la asta. Devine inevitabil. În momentul în care tu nu reușești să administrezi dozele pe care le ai, merită să încerci orice. Noi am încercat aici ceva atipic, ceva special. Haideți să dăm drumul și la asta. Și într-adevăr a fost imediat de acord. A fost de acord cu orice grup social. Deținuți. Cred că o să vaccinăm și deținuți.
– Avem grupuri sociale care sunt planificate să vină?
– Da, deținuți, de exemplu. Ei sunt o bună parte vaccinați dar sunt încă nevaccinați și ei vor discuta cu ei și într-una din dimineți vor veni la o oră devreme să se vaccineze. Am discutat deci ăsta a fost un lucru important care s-a acceptat. S-a acceptat să vină cetățenii străini români care trăiesc în străinătate și care sunt cetățeni acolo, să vină să se vaccineze, studenții străini, să vină toți, noi am avut deschidere și pentru imigranți, aici e o discuție încă, merită din plin să o facem.
– Dar ai cadru?
– Da, ei au acte de rezidenți.
– Aha, cei care au deja acte.
– Da. Problema cu ei este că ei sunt foarte mobili, riști să pierzi rapelul. Și atunci ideal era să fie J&J. Și atunci discutăm, dar până vine J&J… E un risc, că pleacă… Și atunci nu e mai bine să plece cu o doză decât să plece nevaccinați? O doză e mult mai mult. În unele țări au făcut numai o doză. Discutăm în continuare, noi suntem gata, îi primim cu mare drag. Dacă se decide așa – până la urmă e decizia lor. Noi îi așteptăm și pe ei. Am început.
– Au existat câteva particularități, și s-a văzut că e bine. Și eu cred că se va generaliza în scurt timp.
– Spune-mi dacă ai fost contactat deja din țară pentru încercarea de a se replica evenimentul ăsta.
– Da, a fost o întâlnire convocată de doctorul Gheorghiță cu toți rectorii universităților de medicină și farmacie tradiționale din România, cu subiect unic…
– Tradiționale ce înseamnă? Adică alea ne-fantomă, făcute pe vapor sau…?
– Da. Adică universitățile de medicină, nu alte facultăți din diverse universități mai noi. Cluj, Iași, Târgu Mureș, Timișoara, Craiova, București. Și tema unică a fost să le prezentăm proiectul Timișoara.
– Există filonul ăsta, că UMF-ul a fost un liant între toți cei care ați ajuns aici?
– Da. UMF-ul ESTE un liant. Are reprezentanții săi în toate spitalele. Are studenții, girează și rezidențiatul. Era firesc să fie liantul. Și am avut această întâlnire. Am prezentat proiectul. Dar eu nu eram atâta de dornic să o fac pentru că mi-era frică să nu fie un fiasco total. Să fie pustiu pe-aici. Și atunci am zis – nu e mai bine să așteptăm? Dar haideți să o facem că ideea e bună și dacă nu ține într-un loc poate ține în altul, și atunci am prezentat iată ce vrem noi să facem. Colegii au fost foarte interesați, au luat notițe, au pus întrebări, și a rămas ca să vedem ce facem. Recunosc că după ce am închis prezentarea, rectorii au mai rămas încă între ei, online, și rectorul nostru, Octavian Crețu, mi-a spus că oamenii au spus că e foarte fain dar ei nu-l au pe Dodo, și te gândești că toată lumea a avut o rezervă la dimensiunea asta. Eu cred că după ce trece ăsta vom avea mai mari șanse, și ei vor simți mai mare încredere să o facă iar noi ne-am oferit, eu le-am spus, vă oferim franciza noastră pe gratis. (Râde). Adică chiar vom merge cu drag, deja am învățat multe lucruri.
– Cred. Măcar lista lucrurilor care nu au fost așa de bune… deja te învață pentru mai, pentru maratonul de atunci, pentru că va fi și un al doilea maraton…
– Exact.
– Pentru rapel.
– Da, clar. Deci asta a fost. A existat această întâlnire și eu cred că există șanse reale. Dar ce m-a interesat cel mai mult este ca lumea să fie într-atâta de interesată încât să mai avem de ce să mai facem încă unul în Timișoara.
– Încă unul în afară de rapel?
– În afară de rapel, da. Noi sperăm. Până e nevoie… Eu sunt convins, acum, că echipa asta va marșa total. De altfel le-am și spus la prima întâlnire life cu ei pe zoom înainte de a începe – pe mulți nici nu îi știu, nu i-am văzut niciodată în viața mea – și au venit aproape toți la întâlnirea aia la ora 12, cât de mult apreciez că e un nou spirit pe care îl naștem noi pentru noi și că ceea ce vrem să facem – aici e o chestie interesantă – vreau să propun autorităților, după ce terminăm, un studiu referitor la party-ul voluntarilor, pe care să-l facem, studiu, noi, vaccinați toți, voluntari, facem un party după care ne studiem dacă asta a determinat vreo creștere a ratei pozitivărilor la noi. Noi suntem convinși că nu, din moment ce aici stăm. Dar vrem să-l facem. Cred că avem și dreptul să-l facem. Cred că dacă alții obțin aprobări cu alte motive… Eu cred că motivul pe care îl evocăm noi e de nerefuzat. Și abia aștept să-l facem.
– Va fi un studiu medical sau de sociologie?
– Poate fi de toate felurile. Sper să nu fie și de toxicologie. (Râdem)
– Va fi un party de botezare a acestui grup și a acestui spirit, pe care trebuie să-l păstrăm. Că el s-a născut dintr-o idee. Dar acuma e viu, el nu mai e în noi, și el trebuie să fie udat ca o floare, fie cultivat cu ritualuri… Și așa mai departe. În toate felurile posibile. El trebuie să fie ținut în viață și dezvoltat.
– Păi ți-am adus balaur, deja e un ritual.
– Superb.
– Voi, cei care luptați cu balaurul, nu?
– Fără îndoială că în continuarea campaniei acest simbol va fi prezent. Pentru că e fain.
– Dodo, dă-mi o poveste. Suntem aici într-o hală cât un hangar de avion, care de fapt a fost o sumă de povești. Sunt sigură că au ajuns câteva și la tine. Vreun bătrân, vreun om pe care îl știi tu și pe care l-ai povățuit să vină, și care are ceva în spate… Cugetă câteva secunde și dă-mi prima poveste care ți se pare interesantă legată de ziua de azi.
– Păi… Sigur că sunt mai multe.
– Chiar și Cargo…
– Da, sigur… Pentru mine momentul Cargo e special. Eu am o relație veche cu ei și întâmplarea a făcut că fiind chiar în săptămâna asta în pregătiri, să mă sune managerul Cargo, Cosmin Nicoară, care fiind bucureștean, era în Timișoara, ne-am întâlnit, și i-am zis oare n-ați vrea să fiți alături de noi, și a zis mâine avem parastasul de 40 de zile al lui Adi Bărar, ne întâlnim că de aia am venit, și vorbesc cu băieții și îți spun. Și au ieșit de la parastas afară și Adi Igrișan a înregistrat mesajul pro vaccinare: veniți să ne vaccinăm ca să ne vedem la concerte. Iar această echipă extraordinară de media, de profesioniști, care sunt prietenii noștri și ne-au fost alături mereu, Media Factory, au făcut acel videoclip, și mai mult decât atât, ne-au spus: doctore, nu numai că facem, chiar venim să ne vaccinăm, s-au vaccinat pe platformă la prima oră, la ora 16.00.
– Da, i-am văzut, am vorbit puțin.
– Ghinion, că a fost cam aglomerat. Dar a fost extraordinar. Deci a început sub această aură într-un mod extraordinar de frumos. Mi se pare că e și ceva, parcă, în legătură cu Adi Bărar.
– Evident.
– Pentru că spiritul lui e aici, și s-au gândit sigur și la el, dacă facem party-ul ăla, o să-i chem și pe Cargo la party, pentru că sunt voluntari la noi că ne-au ajutat, deci e o poveste faină.
– Da.
– Apoi a fost povestea cu doamna Rana Rogojan, la care tu m-ai pus în legătură cu ea, o doamnă de care eu știam, o apreciam cum scrie pe Fb, îmi plăcea, are atitudini, om cu personalitate, nu sunt întotdeauna de acord cu ea dar îmi place, și mi-ai spus că soțul ei este un faimos fotbalist, Ciceorne Manolache, care a jucat pe vremuri în echipa națională dar că se deplasează greu și că ar vrea să se vaccineze dar nu știe ce să facă. Și atunci iată am găsit ceva ce ne lipsea pentru acest proiect = cărucioare pentru persoane cu mobilitate redusă. Și omul a venit, din păcate chiar nu l-am întâlnit, dar s-a vaccinat. O altă poveste, mâine. La ora 11 vin vreo șase pacienți Covid bolnavi grav care au scăpat. Și sunt acasă. Și vor veni, unii dintre ei, doi cred, se vor vaccina.
– La voi au fost?
– La noi în ATI, pacienții noștri, da, da da. Vin ca să fie aici, să-și arate afecțiunea, simpatia, solidaritatea cu noi. Doi cred că dintre ei nu s-au vaccinat și se vor vaccina, și va fi un moment pe care noi îl așteptăm cu emoție. Azi a fost o doamnă care a avut 90% afectare pulmonară.
– 90%??
– Da. Și care merge pe picioare. Nici n-am știut. Și mi-a zis eu sunt pacienta…
– Stai puțin. Se poate scăpa de la 90%??
– Iată că nu suntem chiar ăia unde mor toți. Uită-te! Uită-te la niște exemple! Moartea e un concept atâta de complex, și când vorbești de moartea la ATI care pare simplă: mor toți. Mor 80%! De parcă n-ar conta că 20% din cei cu viața la limită scapă… De parcă n-ar conta! Dar gândește-te, dacă ar fi cel drag al tău, sigur, nu vorbesc de tine. Și aici am avut multe discuții – că oamenii nu se pricep, și atunci, normal, simplifică. Mor mulți la ATI. Dar totuși, știi tu cum se moare în funcție de țară, de Covid? Vă dau eu un exemplu, statistic, clar, sec – în Belgia 60% din decese s-au întâmplat în cămine de bătrâni sau acasă – oameni abandonați să moară acolo. Subiect de dosar de drepturile omului al Amnesty International contra Guvernului Belgiei. Unde mor acei oameni în România? Unde ajung? La spital. Nu sunt lăsați…
– Păi nu ajung, Dodo, la spital, că-i ”vindecă” Flavia Groșan!
– Exact, da, dar toți pe care-i ”vindecă” și se agravează ajung tot la spital. Și la ATI. Și normal că crește mortalitatea. Dar așa cum e sistemul ăsta, cel mai prost finanțat, noi avem ca mortalitate… suntem pe locul 20, sunt 19 țări peste noi.
– Adică în rău sau în bine?
– În bine – sunt 19 țări cu mortalități mai mari ca noi. E totuși… Dacă am fi pe ultimul loc ca mortalitate – sau pe primul loc, cu cea mai mare mortalitate, ca să fiu mai clar – nimeni n-ar trebui să se mire că avem cea mai proastă finanțare, cei mai puțini doctori la numărul de locuitori și aproape că nimeni n-ar avea dreptul nici să se revolte. Pentru că cetățenii acestei țări, care au învățat totuși să protesteze, și e bine că au făcut-o, n-au făcut proteste serioase niciodată pentru sănătate, pentru faptul că ei iau cea mai mică sumă alocată, de 400 de euro pe an, față de alte țări care iau de 12 ori mai mult. În Europa. Dacă eram cu cea mai mare mortalitate, nimeni nu trebuia să se mire prea mult.
– Suntem încă într-o societate în care avem antivaxxeri, oamenii aceia care protestează împotriva oxigenului, a măștilor, îi omorâți voi pe toți…
– Da…
– …sunteți niște ticăloși, și așa mai departe – spune-mi te rog, dacă ar fi să iei un om și să ai nervii nu atâta de întinși, încât să încerci să-i explici, dacă ar fi să-i dai un singur argument, UNUL, să-i explici că ăsta e drumul, că există Covid, că e o boală gravă, că nu este o gripă și că asta e calea, să ne vaccinăm, care ar fi argumentul ăla?
– Uite, aleg primul ăsta…
– Nu primul, unul!!
– Unul… Să se gândească care este poporul cel mai antrenat în istorie să supraviețuiască. Dacă nu știe, îi spun eu: Israel.
– Evreii, da.
– Și să se întrebe ce au făcut oamenii ăștia în fața acestei provocări. Ăsta este argumentul nr. 1 care a apărut acum recent, cu date inatacabile. Al doilea ar fi: uită-te la corpul medical. S-au vaccinat în marea lor majoritate. Ce s-a întâmplat? A scăzut, s-a prăbușit, noi nu mai avem cazuri simptomatice! Dacă se mai pozitivează câte unul, e asimptomatic. Sau cu simptome minore. Clar. Impact fără dubii. Dar tot mai bun exemplu, fără îndoială, e Israelul. Este imbatabil. Nu putem să-i suspicionăm că sunt proști, că-s ușor de manipulat, ei nu fac decât ce cred că-i bine pentru ei.
– Au pariat pe calul câștigător.
– Clar! Și pentru mine – eu sunt în admirația lor. Și, apropo de asta, am visat ceva ca în Israel. Când am văzut azi cozile astea – erau două – cei programați și cei doar cu buletinul, și un pic erau și în tensiune la început…
– Tensiune? Credeam că-ți vor lua gâtul când ai ieșit printre ei…
– Gâtul, da, l-am și întrebat pe unul dintre ei , sunteți puțin nervos? Da. Mă bucur foarte mult pentru că sunteți nervos că sunt mulți, ăsta-i visul meu că sunt mulți și că vreți și dumneavoastră, veți salva spiritul Timișoarei. Să știi că s-au liniștit. Eu m-am dus printre ei, am tot ieșit, am ieșit cu scaune, am dat scaune oamenilor în vârstă, am luat doamnele mai în vârstă, doamnele cu copii în brațe, și s-a rezolvat. Doamne-ajută, numai probleme de-astea să avem… Așa am văzut în Israel, și am zis: oare la noi de ce nu putem fi puțin mai relaxați? Ne-am trezit noi să fim mai rigizi… Pe când acolo știam că sunt faze de genul seara iese asistenta din centrul de vaccinare și strigă hei pizza boy, te-ai vaccinat, nu vrei, hai zi și la prieteni că avem niște doze în plus. Deci cu relaxare! E simplu! Uite, au venit cam fifty-fifty și am putut să-i înscriem și pe cei cu buletin, și totul este în regulă. E foarte important. Uită-te aici. Acum mai avem loc toată noaptea.
– Oamenii erau nervoși pentru că erau programați la ora 4 și era un val imens, era de la intrarea în magazin și la CRAFT și până la stația de tramvai.
– Au fost de parcă aș fi plătit niște actori să facă piesa aia, cu aglomerație, cu… pentru că la români asta prinde.
– Dar de ce a fost aglomerația aceea? Era gura de la intrare prea mică? De ce ați făcut atâtea programări pentru ora 4?
– Programările se fac limitat de platformă. 8 pe linie, ori 30 de linii, maxim 240 pe oră. Și se fac pe intervale orare. De la 4 la 5, de la 5 la 6. Ce se întâmplă? Toți care se programează între 4 și 5 vin la 4.
– Păi au venit și la 2.
– Cei programați au venit la 4. Dincolo, cei neprogramați au venit de la 2, și noi le-am spus, domnilor, puteți veni mai târziu, pentru că la 4 noi știam că vineri e destul de plin, nu puteți veni mâine, sau la noapte? Erau tot felul – eu lucrez pe șantier, eu pierd autobuzul, eu… nu știu unde, și dacă nu mă fac, nu mai vin… Și am zis să nu-i pierdem… Mi-am asumat asta. Eu cred că n-a fost rău. Că ei se duc acasă și spun și eu cred că ei vor crea acest bulgăre de zăpadă, să vină în continuare. Și eu văd acuma că vin, este nemaipomenit!
– Povestea se termină luni la 8, da?
– Da. Până luni la 8 suntem aici, adaptăm numărul în funcție de solicitări, noi ziceam acuma că o să reducem mult și chiar am redus din număr dar uite că avem în continuare foarte multă activitate și este nemaipomenit.
– Ce se întâmplă cu dozele din cele 10.000 dacă nu vor fi folosite? Or să plece la București sau rămân spre folosința Timișoarei?
– Nu, DSP-ul le girează dar le va redistribui către centre, e destul de simplu.
– Ele pot să rămână la -80 fără probleme, adică nu e bai.
– Păi nu le-am scos pe toate, le-am scos pe bucăți, avem deschidere și colaborare cu DSP-ul și pe timpul weekendului și cerem pe măsură ce avem nevoie, ca să risipim cât mai puține doze. Și dacă rămân, de exemplu, dintre cele care s-au scos de la congelator, le vom da luni la centrele celelalte. Ne-am gândit cum să facem și se rezolvă tot.
*
Noaptea se face și mai noapte, ajung și părinții unui prieten, aduși din Deva, imediat e miezul nopții, unuia dintre tinerii medici de aici îi moare o rudă apropiată și e anunțat, rămâne în continuare, aflu doar a doua zi când îl deranjez să rezolvăm întrebările unei alte persoane, legat de vaccinare. Atâta efort, atâta dedicare… Și totuși, a avut rost!
Îl sun duminică și pe prof. Octavian Crețu, rectorul UMF Timișoara.
– Prof. Săndesc mi-a spus de propunerea, prin rectorii UMF-urilor clasice, de a replica Maratonul. Și că oamenii se plângeau că nu îl au pe Dodo. Totuși aveți semne că se va întâmpla?
– Cu siguranță vor replica. Ei probabil au stat să vadă ce se întâmplă la noi. Văzând că oamenii au venit în număr foarte mare, i-a determinat să se organizeze, deci cele șase mari universități.
– Cum vi se pare încercarea de a politiza Maratonul? E ca la librării, dacă unii se pun să fure o carte, înseamnă că e bună?
– Eu cred că nu are nici o legătură cu zona politică acest Maraton, ci e o activitate de conștientizare – că, de nu ne vaccinăm, vom rămâne în pandemie o mare perioadă de timp, ce va afecta economia națională, starea oamenilor – ați văzut că există o stare de saturație și respingere. Nu există altă soluție decât imunizarea de masă – cea mai bună variantă e prin vaccinare.
Atunci când rectorul unei universități de medicină îți spune să te vaccinezi, te vaccinezi. Vor fi acțiuni similare ale altor universități, și nu din cele apărute ciudat, după Revoluție, a căror existență eu nu o prea înțeleg. Așa merge o campanie de vaccinare, sub nasul omului, explicându-i, cu nume de medici pe care le știe pentru că i-au tratat copilul sau soacra, cu artiști pe care îi știi de pe scenă sau de la televizor, apoi îi vezi așteptând, ca tine, în mulțime. Înainte să îmi termin materialul, prof. Săndesc îmi spune de un bărbat ce a venit de la Călan, cale de 176 de km, să se vaccineze, cu bicicleta. Noi, aici, de Sf Gheorghe, am început să învingem și așa balaurul. Tu ce mai aștepți? Până luni dimineața la ora 8 mai e timp. Du-te!
Ramona Băluțescu
