Ramona Băluțescu April 14, 2021

 

În 25 ianuarie, un fost coleg de UVT scria asta: ”Astăzi mama mea a împlinit 74 de ani. Aș fi vrut să pot anunța că s-a vaccinat, dar văd că nu are loc de “esențiali”, care mai au și nesimțirea să se pozeze. După ce a lucrat ca profesoară o viață întreagă este acum “neesențială”, mai ales că are și alte probleme de sănătate. Bun, eu am emigrat, dar ea cum se va descurca în țara asta de căcat?” Eu sunt unul dintre esențialii despre care e vorba aici. Și o să vă explic ”de ce și pentru ce”.

Țara, prin cei aleși, și-a făcut regulile ei, pentru vaccinare. Pentru că o țară fără reguli se duce dracului, în anarhie. La noi s-a ales așa: etapa 1 – cadre medicale, etapa 2 – vârstnici, boli cronice și esențiali. Nu eu am făcut regulile astea, m-am trezit inclusă în poveste. La litera i – jurnaliști ce au lucrat/lucrează în zona roșie.

Ce este un esențial? Un om care contribuie ACUM la bunul mers al societății. Care ajută pe mulți alții să meargă mai departe. Care intră în contact cu mulți alții, în domenii de căpătâi. Sigur, și un barman intră în contact cu mulți alții, și un pește. Pește, ca proxenet – să ne înțelegem. Dar fără ei trăim mai lejer decât fără pompieri, sau fără vânzători de alimentara, sau, pentru unii, preoți. Sau profesori, salubritate, curieri. Da, și jurnaliști. UNII.

A venit și cu mirare, dar și cu bucurie, faptul că legiuitorii ne recunosc meseria ca esențială. Că, printre cutii cu lapte, hârtii igienice, drojdie și colete de trimis, s-a considerat că este important ca oamenii să fie informați. De acolo de unde începe tot. Din spitale. Textul referitor la noi și la ”esențialitatea” noastră spunea așa: ”Personalul mass media care desfășoară activități cu risc crescut de expunere la infecția cu SARS-CoV-2 (ex: reportaje în unități medicale).” S-au comis abuzuri? Sunt sigură. Mi-aș fi dorit asta? Nu. A mers platforma aia, de înscriere, ca porcul? În mod cert. Mi-aș fi dorit ca lucrurile să fie altfel? Sigur că da. Dar să vedem cum și cu ce, tot.

Sigur că orice om cu scaun la cap este pro vaccinare. Că înțelege că asta trebuie făcut. Am tot vorbit despre asta. Cum vorbisem și despre încălcările măsurilor sanitare ale momentului. Cele două talgere ale balanței. Și calea de urmat. Și, în tot contextul ăsta, a apărut ideea ajungerii în România a vaccinului (indiferent de nume, de culoarea borcanului și de numărul de doze de bifat). Atunci când ai peste 10.000 de îmbolnăviri pe zi, RAPORTATE (deci nu toate cele reale, ci mai puțin), este un lucru enorm să știi că vei fi trecut, ca stat, în rândul celor care vor putea beneficia cât mai repede de vaccin.

 

Testarea pe care am propus-o Municipalului

 

Să nu uităm că, în noiembrie, aveam acele 10.000 de cazuri de îmbolnăviri depistate zilnic. La Timișoara s-a testat mult. De aceea am avut și un număr mare de infectați, raportat. Ca jurnalist specializat pe medicină, și nu specializat prin numărul de cafele băut prin spitale, la conferințe de presă, am căutat să înțeleg problemele momentului, legate de Covid, să mă documentez, să fiu la curent cu toate descoperirile științei și să pot alege cu discernământ între știri false și știri pertinente. La sfârșitul lui septembrie am schițat o propunere pe care, în 2 noiembrie 2020 am detaliat-o managerului Spitalului Municipal Timișoara, dr. Daniel Malița. Cum știam că se poate verifica, la ei, titrul anticorpilor IgG, cei care persistă mai multă vreme în urma îmbolnăvirii, dar nimeni nu știa încă pe cât timp sunt protejați cei care au trecut deja prin boală, am propus să creionăm un studiu, cu un anumit număr de participanți ce au trecut prin boală, cu anumite caracteristici, pe un anumit timp de testare, pentru a se verifica SCĂDEREA RĂSPUNSULUI IMUNOLOGIC al organismului. Managerul a fost de acord cu propunerea mea, am discutat și cu șeful Laboratorului Spitalului Municipal, prof. dr. Rareș Olariu, spre care am fost îndreptată, și s-a decis că acest studiu va exista. Mai ales că nu era primul studiu al Municipalului pe linia asta, cum am publicat în ianuarie.

 

 

Practic, doream să aflăm care este curba scăderii titrului de anticorpi și cum putem să o corelăm cu capacitatea organismului de a nu se reinfecta cu aceeași tulpină de virus. Am pornit de la niște supoziții lansate în revistele de știință serioase, internaționale, dar și din ideea, lansată ca legendă urbană, că ”anticorpii nu te țin mai mult de două luni”. Ce e drept, rezoluția asupra anticorpilor depinde și de laboratorul unde se stabilește titrul, precum și de reactivii care se folosesc. Cum avusesem discuții cu medici de laborator și de la laboratoare private din oraș, am înțeles că există și în mediul medical o curiozitate legată de apariția și de persistența anticorpilor post-boală. Am comparat interpretarea rezultatelor primei persoane pe care am găsit-o (întâmplător) cu anomalii de apariție și persistență a anticorpilor, fapt care ne-a întărit convingerea că ar fi interesant un astfel de studiu, mai ales realizat cu aparatură, personal și reactivi la cele mai înalte standarde – de aceea propunerea mea a fost făcută Spitalului Municipal Timișoara. (De ce nu altora? Printre altele, și, da, din cauza reactivilor).

Până ne-am mai scărpinat în cap, am mai discutat, am mai citit ce scriu alte reviste, a trecut timp, în câteva săptămâni s-a lansat ideea că România va începe vaccinarea în decembrie, condițiile de lucru se schimbau. Cu o precizie de ceas elvețian, dar care da ora unui continent cu același fus orar, al racordării cu știința, România și-a vaccinat primele cadre medicale în 27 decembrie. De aici a pornit totul. Primul val de ușurare – măcar medicii vor fi cei scutiți de boală, pentru început. Nu am știut când va începe etapa 2. Așteptam. Era firesc.

Pentru că îmi doream să facem cât mai multe în sprijinul ideii de vaccinare, am propus doctorului Flavius Cioca, ce conduce DSP-ul timișean (Direcția de Sănătate Publică), să strângă un lot de oameni vizibili în cetate (printre care mi s-a spus că pot să fiu și eu, și m-am bucurat), pentru a da un exemplu celorlalți, pentru a-i îndemna spre vaccinare, pentru că deja se auzeau mârâituri împotriva ideii de vaccin. Propusesem primar, prefect, artiști, corp diplomatic din urbe – oameni ce puteau arăta că nu se tem, că iau vaccinarea ca firească și că îndeamnă și pe alții să facă asta. Chiar am propus un model de insignă – o glumă serioasă, fără vreo altă valoare socială (gen pașaport) decât că arată, în zilele de început ale valului 2 de vaccinare, că acea persoană a fost în lotul de ”ambasadori ai vaccinului”.

Acest val 2, cu tot cu esențiali, urma să înceapă în 18 ianuarie. Până atunci s-au schimbat, local, câteva lucruri, precum și în ecuația mea de esențială. (Nici nu știu dacă trebuie să scriu asta cu ghilimele, cum nu eu mi-am dat titlul ăsta, și sună ciudat – dar asta e, aici ne-am încadrat, unii, și nu fac decât să arăt de ce). Ideea studiului propus la Municipal deja se diversifica, luându-se în considerare și varianta extinderii spre cei ce erau vaccinați deja. Cu noi întrebări interesante, cu reactivi pentru anticorpi anti proteina spike.

În 13 ianuarie ajung la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr. Victor Babeș și-mi fac documentarea despre cum e viața într-o secție de Covid. Cu toate măsurile de protecție, cu tot harnașamentul pe mine, pe care cadrele medicale de aici îl suportă zi de zi, printre bolnavii acestei boli despre care aud, în taxi, în tramvai, la coadă la pâine că nu există. Nu sunt vaccinată, nu sunt ferită, de fac ceva ce nu trebuie, și costumul nu mă protejează bine, nu am multe șanse să scap cu viață, făcând boala. Dar vreau să scriu despre cum e aici. Public peste două zile un material despre această experiență.

 

 

Cândva, tot în zilele acelea, aflu și că povestea cu ”ambasadorii vaccinării” a căzut, pentru că, explică doctorul Cioca, nu sunt destule doze de vaccin, ar fi ciudat să invităm oamenii la vaccinare de nu e cu ce. Eu mă bucurasem, aflând că s-a testat pentru Covid, în tandem cu prefecta de atunci, Liliana Oneț, și că erau negativi amândoi – mi-am spus că au făcut-o pentru a fi pertinenți pentru misiunea ambasadorială. Dar numărul dozelor trimise pentru etapa 2 în Timiș a dat asta peste cap, în ciuda bunelor intenții ale tuturor… Însă lucrul bun se putea face și individual. Cum intram la categoria aceea ”i”, am scris despre experiența mea individuală, cum am primit prima doză de vaccin, în 19 ianuarie.

Citește și:  Când scriitorii caută lanțuri, să se lege de porți...

 

Dacă vrei să fie făcut, faci tu. Inclusiv pe sângele tău.

 

Dar asta nu a fost tot. Nu am așteptat rapelul din 9 februarie (da, Pfizer) culcându-mă pe lauri. În fapt, după citirea unui studiu despre rata apariției anticorpilor ÎNAINTE de rapel, am rugat colaboratorii de la Spitalul Municipal să vedem ce se întâmplă nu doar după rapel, recte curba coborâtoare a răspunsului imunologic, dar, cum încă aveam timp să ne organizăm, să vedem ce se întâmplă și înainte de rapel, pentru că, undeva, vor servi și datele acestea. Chiar nefiind un eșantion reprezentativ, măcar mă ajuta pe mine să vorbesc public despre experiența mea personală, cu sângele meu, și cu al oamenilor cu care colaborez, indicați de managerul spitalului, și în care am încredere.

Cele șase cadre medicale de la Laborator care au dorit să participe, și însuși prof. Rareș Olariu, șeful Laboratorului Clinic de Analize Medicale al Spitalului Clinic Municipal de Urgență din Timișoara și șeful Disciplinei Parazitologie din UMF Victor Babeș Timișoara, și-au pus vasele de sânge la dispoziție, alături de ale mele, și am lucrat să vedem ce obținem. Cum toți erau cadre medicale, în afară de mine (ok, am și eu o diplomă de laborant bio-chimist, pe undeva – îmi aduc aminte acum), în data de 26 ianuarie ne-am luat toți sânge, eu fiind la o săptămână după prima doză de vaccin, iar toți ceilalți fiind în ziua rapelului sau cu o zi înainte de rapel (noi toți, cu Pfizer – doar asta se folosea atunci). Eu nu am avut anticorpi, în ziua mea 7, toți ceilalți șase au avut – 14, 24, 40, 49, 155 și peste 250 titrul. Peste încă o săptămână, adică eu fiind în ziua 14 după prima doză, iar toți ceilalți pe la o săptămână după rapel, valorile noastre au apărut respectiv crescut – eu aveam 66.93 U/mL, de unde pozitivul începea de la 0.80 U/mL, iar ceilalți aveau toți peste 250 U/mL.

De aici mi-am testat doar eu sângele, până la intrarea în proiectul de masă. În 9 februarie dimineața am mers la recoltare de sânge pentru testarea de dinainte de rapel, deci în ziua 21 de la prima doză, iar după amiaza am mers pentru a primi rapelul. Sângele meu avea valori de 145.9 U/ml. Așadar, anticorpii pe care îi vânam (de IgG vorbesc) au apărut undeva între ziua 7 și ziua 14, și au continuat să crească. Nu că ar ști cineva să explice extrem de clar de la ce valoare ești ferit de boală, dar, la valorile respective, am fost asigurată că deja de dinainte de rapel nu m-aș fi putut îmbolnăvi. E acesta un lucru care să-i facă pe cei ce primesc vaccinul să renunțe la doza a doua? Deloc. Pentru că adevăratul șvung (e cea mai apropiată traducere pe care o cred pentru ”boost”) apare doar după rapel.

În 23 februarie, deci la două săptămâni după rapel, dau iar cep venei și primesc, a doua zi, noile valori – 1739, tot la 0.80 U/mL pt pozitiv. Observăm saltul enorm de la rezultatele din orele de dinainte de rapel și până la două săptămâni după. Merită povestea! Chiar și acele. Și găurile. Și chiar și stresul asistentelor, cu prinderea venelor mele, cum vasele mele nu-s dintre cele mai politicoase posibil…

 

 

De aici se schimbă felul de a contoriza, nu înțeleg corespondențele între valorile testelor inițiale și ce primim acum, important e să vedem când și cum începe să scadă toată treaba. Nu eu trebuie să interpretez rezultatele finale, oricum. Următoarea recoltare de sânge este în 11 martie, primesc în 24 martie un rezultat de 10828,6 AU/ml, unde interval de referință pozitiv e, acum, trecut a fi peste 50 AU/ml. Bun și-așa.

Peste încă o lună (de acum ne vom testa sângele lunar, un an), în 12 aprilie, adică acum două zile, luni, am lăsat iar niște fiole de sânge la Municipal. Și nu, nu le adunați așa cum par – la 6 rezultate de testare nu au fost doar 6 fiole de sânge sau 6 înțepături de căutat de vas – doar luni au fost 5 înțepături, iar brațele mele sunt, azi, cu o mândrețe de vânătăi, pentru că am vase proaste, și greu de prins uneori, și pentru că iau anticoagulante. Dar nu mă deranjează manevrele medicale, cum am și donat sânge, ani și ani – îmi spun că e ceva necesar, ca să ajutăm, ca să înțelegem. Și mai e ceva – în 30 de ani de presă, fără câteva luni, am învățat că, de vrei să fie făcut ceva, faci tu. De aceea mi-am pus vasele de sânge la bătaie – ca să nu îmi spună nimeni că mint. Că mă mint alții. Că nu pot vorbi despre vaccin, cum nu m-am vaccinat. Ba da, am vaccinul, am chiar peste 2 luni de la rapel, și am căscat ochii la propriul meu sânge să știu ce face vaccinul ăsta. Cu bune și cu rele. De sunt. Așa apar și cresc anticorpii. Apoi descresc.

Apropo, da, a început să scadă povestea. Ieri am primit răspunsul, pentru sângele lăsat luni: eram la 4053.4 AU/ml. Nu știu de e un ritm bun, sau în pas cu media. Vom vedea mai încolo. Dar oamenii au întrebări. Dacă nimeni nu se oferă pentru a se calcula această curbă descendentă, nu vor exista răspunsuri, sau vor exista de departe, din locuri pe care negaționiștii poate nici nu știu să le găsească pe hartă. Dar ăsta e un studiu al nostru, în Timișoara, al spitalului pe care îl cunoaștem. În câtva timp, și răspunsul cercetătorilor din domeniul medical timișorean se va adăuga la alte studii ale României, ale Europei, și vom conta în media mare, pe care unii dintre cititorii mei, tocmai pentru că îmi cunosc numele, o vor lua de bună pentru că am explicat fir cu fir implicarea mea în aceste testări – a neuronilor mei, a sângelui meu. Cercetare se întâmplă și aici, lângă noi. Și vin desfășurări, vin răspunsuri. Iar Municipalul va oferi, de la sfârșitul acestei săptămâni, contra cost, și altor doritori de verificare de anticorpi post-vaccin această analiză – mi-a spus, în ultimul weekend, managerul spitalului.

Nu știu dacă a fost absolut necesar să fim puși și noi, jurnaliștii care ne învârtim efectiv prin spitale, pe lista etapei 2 de vaccinare, ca esențiali. Dar știu că, dacă am folosit dreptul ăsta, oferit, am încercat să-mi și fac datoria, în spitale. Îmi pare rău că mama fostului meu coleg nu a apucat, până în ziua a 7-a a etapei 2, să se vaccineze, mai ales că aveam aceleași drepturi. Cum se vede, decidenții au hotărât ce arde acum. Am respect pentru profesorii ce ne-au învățat. Dar nu cred că esențialii au furat dozele de vaccin ale cuiva. Dimpotrivă, cred că cei care s-au dat esențiali, fără să fie, după reguli, au privat-o pe doamnă de dreptul pe care îl avea, pentru câteva zile.

M-a întristat să citesc acea postare. Am considerat că a venit timpul să arăt, acum, măcar în parte, ce am făcut cu cele două doze ale mele de vaccin. Apropo, și eu m-am pozat. De fiecare dată, în afară de lunea asta, când am uitat, pentru că întârziasem câteva minute, și eram și stresată că țineam lumea pentru că venele mele nu ”produceau”… Chiar am avut grijă să am bluze de culori diferite, adică variațiuni la negru (negru cu picățele, negru cu dungi), ca să nu spună cineva că e aceeași tură de pozat, vreodată. Și ca să am cu ce să ilustrez materialul. Dar nu o să pun decât două fotografii sângeroase, că mai leșină unii domni. Dar scopul e atins. Acum știm împreună, toți, și ceva mai mult despre cum este într-un salon cu Covid, și cum cresc anticorpii în brandul unui jurnalist esențial. Iar, aici, îmi place să cred că ”brand” nu e luat doar argotic, ca ”braț”…

 

Ramona Băluțescu

2 thoughts on “Despre cum cresc anticorpii în brandul unui jurnalist esențial

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*