Mi-am pus deseori problema, legat de lucrurile din jurul nostru cărora le dăm firetul de valori, pentru noi, pentru viața noastră, cum ajungem să ne raportăm la aceste valori. Care este lucrul care ne împinge să ne folosim timpul și percepția pentru a le aduce mai aproape de noi și a le înțelege. Pentru că, desigur, pleci de la opțiuni. Care încep cu „îmi place asta” sau „mă interesează asta”. Dar, iar, cred că este interesant „de ce”-ul din spatele alegerilor noastre, de la baza formării clusterului de lucruri pe care, cândva, ni le regăsim în viață ca importante, și atunci, desigur, mergem mai departe cu a ne îmbogăți cunoașterea față de ele, pentru a putea fi în stare să le avem cât mai aproape atunci când trebuie să ne sprijinim pe ceva.
De ce am pornit în a cugeta asupra acestor lucruri, și care e legătura cu instituția muzeală despre care o să scriu azi? De la un singur cuvânt, care mi-a rămas în minte după o discuție cu managerul Muzeului Satului Bănățean, conf. Dorel Micle. Ce este cu această nostalgie? Pur și simplu discutam despre serviciile culturale pe care le oferă instituția pe care o conduce, despre felul în care se identifică nevoile vizitatorilor, despre o relație clădită cu comunitatea locală.
Probabil că mulți dintre timișoreni, principalii vizitatori ai acestui muzeu, sunt și iubitori ai culturii populare. Dar, din varii motive, pe mine explicația aceasta nu mă satisface, cum cred că nu acoperă toate motivele pentru care un timișorean ar alege să petreacă timp la acest muzeu. Și mă uit la mine. Dacă m-ar pune cineva să mă plimb cu o pancartă de iubitoare a culturii satului atârnată la gât, probabil l-aș privi extrem de suspicioasă. Pentru că nu mă regăsesc în definiția asta, așa, nenuanțată. Pentru că nu mi-aș rupe din timp să pornesc în expediții de completare a cunoștințelor mele despre folclor. Și pentru că – între noi fie vorba – nici nu mă dau în vânt după muzica populară, ca ramură a poveștii. Luați-o ca pe o nerealizare a mea, că n-am reușit să o înțeleg sau să-i prind gustul, na. Și totuși, ceva este interesant acolo, și ajung la un muzeu al satului – în cazul acesta, al celui bănățean – ceva mai des decât aș ajunge într-un muzeu al… mașinilor, să zicem. (Care sunt o categorie de chestii ce nu mă interesează). Și atunci… ce e aparte aici?
Ce te atrage la un asemenea muzeu?
Ei, și aici intervine cuvântul magic, cheia în care a gândit Dorel Micle partea aceea de discuție, și care îmi pare ca un șperaclu pentru întrebările mele: nostalgia. Faptul că muzeul în aer liber din Pădurea Verde trăiește și de pe urma nostalgiei după valorile tradiționale din zonele de origine (sau nu de origine, ci în general).
Bunica mea dinspre tată, bănățeancă de atâtea generații de nici nu știu să le număr, în spate, bună unguroaică și nemțoaică, în amestec, a acestor locuri, nu a avut contact cu chestiile „de țară”, fiind o orășeancă desăvârșită. Nu a avut vase aparte, sătești, costume populare, nu a ascultat muzică ce să aibă o etichetă de cealaltă parte a gardului dintre oraș și sat. Dimpotrivă, m-a crescut cu muzică de operă, simfonică și ceva ușoară, dar vag, de pe discurile pe care le avea în casă când eram mică.
Ce e drept, bunica cealaltă, dinspre mamă, era de la și la țară, în Mureș, dar am interacționat vag, și în cele vreo două-trei dăți când am ajuns pe-acolo n-am reușit decât să încerc să nu-mi expun mirările la chestiile „de țară” care mă nedumereau sau deranjau. Și n-am plecat cu prea multe cunoștințe.
Și totuși, e ceva ce poate fi interesant și aparte într-un muzeu al satului, și am simțit asta prima dată, după ce mă ferisem ani de zile de astfel de locuri, atunci când am ajuns să lucrez la Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu. Acea nostalgie. Nu după rădăcinile mele. Ci după a-i înțelege pe oamenii din jur. Iar, atunci când treaba viza Muzeul Satului Bănățean, lucrurile au devenit și mai adânci. Pentru că este vorba de trecutul (și chiar și prezentul) oamenilor printre care trăiesc, despre care scriu, locul, cu toate ale lui, care i-a format pe mulți dintre ei.
Iubesc Banatul. Nu ca o mână de pământ pe care să o simți a ta, cu capacități germinative, ca în truditul-pentru-bacalaureate roman Ion. Ci ca pe o bază comună pentru lucrurile care mă definesc și pe mine. Pentru etniile și credințele dintre care s-a ridicat ce știu eu despre locuire, și alteritate, și comunicarea în înțelegere cu cei din jur, despre etnii și religii minoritare, care fac sarea și piperul acestui loc.
De aceea m-a mișcat cuvântul-cheie, lipit de managerul Muzeului Satului Bănățean de locul pe care îl conduce. Și de aici clădim mai departe. De la trecutul Banatului meu, în care m-am născut, și în care s-au născut mulți dintre strămoșii mei. Clădim o pădure frumoasă prin care îți face plăcere să te plimbi. Clădim un parc pe care l-am văzut primăvara-vara-toamna, și simt că o să-l văd cândva și iarna. Clădim maldărul de amintiri deja formate. Și încă ceva. Ceva ce se adresează intelectualului din mine, omului care dorește să înțeleagă lucruri și dincolo de, să zicem, senzorial, gastronomic sau vizând memoria afectivă. E vorba de interpretări ale feliilor de trecut. De părți de istorie pentru care Muzeul Satului Bănățean (cu o garnitură de oameni cu doctorate în domeniile lor absolut impresionantă) știe să vină cu alegeri de exponate și cu explicații legat de felul în care s-au întâmplat meandrele trecutului.
Dincolo de asta, da, mai găsesc aici câte un meșter, pe la târguri, care face chestii în care mi-aș băga și eu mâinile (mă gândesc la creșterea unei oale de lut, ca să fiu mai clară) sau mai prind câte un ritual din trecut explicat, în creații artistice care, exceptând țânțarii din dotarea muzeului, te fac să te simți ca pe scena operei din centru. Și asta e bine. Pentru că pleci cu mintea ceva mai deschisă legat de ce a fost aici. Care este un lucru absolut necesar atunci când spui că iubești Banatul. Un lucru sine qua non.
Avem aici expoziții de bază pavilionare și în aer liber, activități educaționale, divertisment și relaxare. La unele stai, privești și aplauzi (ok, și hâșâi țânțarii – scuze, am un fix cu chestia asta, după un eveniment nocturn ce s-a soldat cu avarii majore la propriile picioare), la altele ai meșteri, vorbești cu ei, pui mâna, faci, cumperi, mănânci, îți faci cruce și lași danii (pentru că există și biserică, aici). Și devii parte din ce a fost. Dar nu ca un exponat, ci ca o rotiță a unui muzeu viu, care te invită să iei parte la ce e de întâmplat.
Dacă te interesează aspectul, sigur, dai și de bogăţia şi varietatea patrimoniului etnografic regional, organizat în colecţii şi valorificat prin intermediul expoziţiilor de bază şi temporare. Așadar, nu te plictisești, găsind cofrag de felurite dimensiuni în care să-ți torni și grijești… nostalgia.
Pentru Ziua Copiilor
Și pentru că am urmărit activitatea din ultimul an al muzeului, să vedem și câte ceva despre ce va veni, acum, aproape, mâine.
Pentru că mâine este Ziua Copiilor. Nu îmi era mie foarte clar cum văd alții chestia asta, sau ce importanță îi dau, cum un copil se plimbă, răsfață, educă și iubește chiar în toate zilele anului, nu așa cum faci cu iubita, că vine Valentine’s Day, și te trage ea de mânecă. Și am vrut să organizez o chestie faină și necesară, cu niște medici, în județ, dar mi-au spus: nu se poate că e Ziua Copiilor. Și atunci mi-am adus aminte de frumosul listei pe care ți-o poți face, cu locurile unde poți duce copilul, în Timișoara, să-I fie bine. Așa că tot la Muzeul Satului Bănățean m-am gândit, printre altele.
Așa că, mâine, de aveți chef să condimentați ziua cu un strop de culoare care să aibă și învățătură în el (și, de ce, nu, să începeți să clădiți la nostalgia proprie a copilului sau nepotului dumneavoastră), veți găsi ceva fain de făcut și la muzeul din capătul orașului (dar, de nu folosiți mașina proprie, aveți autobuzul 46, de la Bastion).
Veți putea alege între lucrurile speciale organizate cu acest prilej, adică între lecții de arta povestirii, jocuri de formare și comunicare, ateliere de pictură, olărit sau broderit. Va exista și și un atelier de xilogravură, pentru că lemnul, și gravurile care îl implică, au făcut parte din istoria locului nostru, și sunt privite cu plăcere și acum, mai ales de cei mici. Și tot mâine copiii vor putea afla, într-un cadru relaxat și plăcut, câte ceva și despre istoria locului, în cadrul unui atelier de microistorie a Banatului – și ce loc mai bun ar fi decât muzeul însuși?
Clădim la a ne continua firesc, prin aceste nostalgii. Dar asta doar când cei care pot îndruma pe cei care vin după noi să deschidă ochii.
Ramona Băluțescu
Superb articol! Da, și eu mi-aș duce copilul sau nepotul , azi, mai ales, de 1 Iunie, la Muzeul Satului Bănățean! Mulțumim, Distinsă Doamnă Ramona Băluțescu!