Mai demult, de erai din județul Timiș și se întâmpla să te pui în fața cuiva care se uita la televizor, auzeai întrebarea: ai rude la Tomești? Pentru că acolo era fabrica de sticlă. Tot așa se făceau referirile în cazul în care cineva îți sugera că nu ești cu toate țiglele pe casă – în județul Timiș era vorba de Jebel sau de Gătaia, unde erau (și sunt) spitale de psihiatrie. Dacă erai, însă, din Arad, întrebarea era legată de Mocrea, sau, puțin mai stilizat, dacă ai băut apă de la Mocrea – deși înțeleg că apa aceea minerală are anumite calități curative.
Probabil fiecare județ care are un spital de psihiatrie are genul acesta de întrebări, care fac referire la neașezările celor de lângă, sugerând, prin numirea locului respectiv, că un oarecare lucru n-ar fi citav cu interlocutorul. Iar atunci când treaba respectivă vizează județul Arad, întrebarea este, desigur, legată de Mocrea, cum spuneam.
Ani de zile, pentru mine, nebunia a fost această remarcă legată de un loc necunoscut, precum și un personaj care își făcea veacul în gara Arad, unde locuiam, uneori spălând ferestrele, iar dacă bunica era supărată de ceva, și îți spunea că râzi ca Lisi, atunci era clar că făcuseși ceva greșit și că numele de Mocrea bântuia prin replica ei, nefiind întrutotul numit, doar pomenit ca adiere.
În copilărie, personajul ”nebunul” este un lucru față de care oscilezi între teamă și râs. Abia mai apoi, dacă ai norocul ca viața să te înzestreze cu un oarecare grad de empatie, așezi și teama, dar și râsul, și încerci să înțelegi. Există mai multe trepte ale înțelegerii. Și, măcar în ceea ce mă privește, pot spune că prima treaptă a venit începând meseria de jurnalist. Ceea ce nu înseamnă prea mult. Este doar firesc ca un om de presă să întâlnească tot felul de personaje, printre care și oameni cu mintea puțin zdrumicată, dar, după niște ani, servind la descrierea societății și apropiindu-mă de zona medicală, era firesc să pot să ajung față în față cu această problemă de sănătate și altfel decât hlizindu-mă la Lisi cea care nu râdea după cum i s-ar fi părut frumos și sănătos bunicii mele.
Mai simplu spus, după una din intersecțiile în care am putut constata ravagiile afecțiunilor psihice față de persoane apropriate, am hotărât să încerc să înțeleg puțin mai mult din punctul de vedere social și medical despre această problemă, și am pornit prin a discuta cu medici de la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, și apoi din Timișoara. Meseria m-a adus până la urmă și la Jebel, unde sunt internate codurile penale, astfel încât am putut avea un tablou, spun eu, destul de plin față de această problemă, în ceea ce privește județul Timiș.
Poate înțelegerea vine acolo unde între noi suntem mai grijulii cu numele de ”nebun”, și, atunci când se întâmplă că și lucrăm în presă, devenim de-a dreptul temători în a folosi denominații vizând boli și afecțiuni psihice, fără să știm exact despre ce vorbim. Iar atunci când începem să știm, cu atât mai mult. Încercăm să vedem în primul rând cine și pentru ce ne-ar putea da în judecată dacă am folosi prea ușor acest vocabular, și, în al doilea rând, încercăm să introducem și o zonă de empatie în filologia la care recurgem, astfel încât felul în care vorbim despre persoane cu adevărat intrate într o problematică psihiatrică să fie unul nu acuzator, dacă se poate, ci mai degrabă înțelegător.
Genetica și societatea te fac să ajungi rău, uneori, dar poți oarecum alege de îți înfrânezi răutatea. Cu ticăloșia e la fel. Și dorești sau nu să-ți așezi relele sufletului. Însă boala psihică nu se alege.
Sigur, deseori problema cea mai mare este până se ajunge la un diagnostic, pentru că cele mai multe dintre persoanele cu afecțiuni psihice nu vor accepta că au o problemă, și se vor feri de un consult și de un diagnostic. Acest lucru face ca cei deja diagnosticați să fie într-o oarecare zonă de confort, atât pentru ei înșiși cât și pentru societate, desigur. Nu toți sunt oameni de care trebuie să stăm departe, pentru că pot face rău celor din jur – unii dintre ei ajung să fie internați, și nici măcar acest lucru nu este pentru că ar face un rău, neapărat, celor din jur, ci pentru a se gestiona mai bine tratamentul.
Atunci când înțelegi toate aceste lucruri, devine mai puțin ciudată sau de speriat o vizită la un spital de psihiatrie – până la urmă, este doar un spital, un loc unde persoane bolnave trebuie să primească alinare. Pornind de aici, înțelegerile și empatia noastră fac să ajungem, ca peste tot, cu o mână întinsă cu înțelegere spre încercarea de a afla despre boala psihică și despre cum se așază ea atunci când intervine un medic competent.
De ce povestesc toate astea? Pentru că vreau să înțelegeți, înainte să vă spun cum m-au fugărit diverse persoane într-un spital de psihiatrie, de ce nu este ceva aparte că mă aflam acolo, din moment ce voiam să dau de un copac. Dar cum a devenit aparte atunci când, finalmente, am explicat ceva mai mult despre dorința mea, și când, din fireasca ostilitate cu care am fost întâmpinată, lucrurile au ajuns într o lumină amicală.
Este vorba de Spitalul de Psihiatrie Mocrea, adică acela din zicătorile din copilărie, locul necunoscut care avea, acum niște zeci de ani, valențe de bau-bau în mintea mea de copil. Copilul a crescut, a făcut zeci și zeci de ore de documentare la spitalele din Gătaia și Timișoara pe zona de psihiatrie, nu are absolut nici o reticență să intre într un astfel de spital, nu are o problemă să vorbească atât medicilor cât și pacienților – dar de data aceasta povestea era mult mai simplă, și ar fi trebuit să rămână simplă, dacă cineva care își pusese munca pe o pagină de net legată de mediul din județul Arad și-ar fi făcut treaba așa cum trebuie.
Pentru că tot ceea ce doream, pe drumul dinspre Arad spre Ineu, cum tot eram foarte aproape de legendara zonă cu apă și cu psihiatrie Mocrea, era să găsesc un exemplar de Ginkgo biloba care fusese prezentat ca existent în marele parc al conacului ce înțeleg că era gazda spitalului de psihiatrie.
Lucrurile se pot face simplu sau complicat, atunci când dorești să dai de un copac care, din întâmplare, se află în raza unei zone unde nu bântui neapărat ca la tine acasă, adică poți spune la poartă ”vreau să dau și eu de copacul ăla” sau poți să suni dinainte, să spui cine ești, laptele pe care l-ai supt de la mama, seria de acreditări de presă pe care ai bifat-o în ultimii 30-și de ani, să juri pe cravata ta roșie că nu vrei nimic subversiv, să o iei, cu acreditările cerute, de la instituția respectivă, de la tata instituției respective, la cel care dă banii, de la cel care o piaptănă, de la cel care duce mâncarea, de la cel care o controlează – și până, eventual, la Ministerul Sănătății, promițând că nu vei pune foc, nu vei poza lucruri dubioase, nu vei întreține relații ciudate și nu vei… toată lista de lucruri care trebuie să nu fie bifate, cum știți.
De regulă mi-e frică de lucrurile care se complică excedentar, pe parcurs, așa că, fără să încerc să pun pe nimeni în situații dubioase, mă gândesc să rezolv lucrurile mai simplu, dacă se poate. Așa se întâmplă și azi, sunt într-o mașină a Consiliului Județean Atrad, este șoferul Consiliul Județean cu mine, suntem pe drumul dinspre punctul A spre punctul B, unde, întâmplător, Mocrea este pe undeva pe distanță, și facem un mic ocol până la intrarea în marele parc al Spitalului de Psihiatrie Mocrea, unde se presupune că stă și mă așteaptă acel ginkgo minune.
Dăm bună ziua la poartă, ca oameni civilizați ce suntem, șoferul spune „uite, sunt cu doamna, facem niște materiale”, eu spun ”uitați, am venit ca să dau de un copac, știu că există aici un exemplar de ginkgo, nu doresc decât să dau de el și să fac câteva poze”, oamenii spun da, este ok, deci fac ceea ce ar face orice om normal care caută un copac, ies din mașină, intru în spațiu verde și încep să caut, folosind un radar de botanist amator, dar botanist extrem de bine educat amator într-ale botanicii, mă uit după ramuri care să plece de la baza trunchiului și să meargă până foarte sus, mă uit după frunze în formă de evantai, mă uit după tot ceea ce știu că este un ginkgo și ar putea să fie în momentul acesta de mijloc de vară, dar văd orice altceva, nu, însă, și respectivul copac.
Probabil am deja o alură de cățel hăitaș care nu și găsește turma, sunt încă în raza vizuală a celor de la poartă, oamenii văd că nu găsesc copacul dar, în același timp, cred că eu nici nu dau semne că aș căuta altceva, totuși, probabil încep să se plictisească de străinul care foșgăluie pe acolo unde nu ar trebui să fie, îmi strigă din depărtarea lor liniștitoare că sunt șerpi în iarbă, eu le răspund cu un bine aruncat peste umăr, probabil nu este neapărat reacția firească a unei femei care bântuie prin iarba unui spital de psihiatrie – brusc mă lovește un zâmbet larg, îmi dau seama că exact genul acesta de răspuns mă face să intru mai lesne între candidații la rămânerea acolo. Dar ce să fac, pur și simplu nu mă tem de șerpi, au și ei treaba lor pe acolo, așa cum o am și eu, bine, probabil a lor e ceva mai justificată decât a mea, care caut un copac în baza unui singur document, aparent oficial, al unor autorități de mediu – un șarpe e, probabil, puțin mai înțelept.
Trebuie să recunosc că parcul este foarte foarte fain – dat fiind locul, zona țării, în care ne aflăm, ar fi o impietate să folosesc alt cuvânt decât fain. Pur și simplu nu pot gândi în alți termini, adică, frumos, interesant, primitor, răcoros – ergo lucrurile astea nu există. Este fain, adică acel cuvânt care, în zona noastră, Banat – Crișana, este eticheta cea mai bună pentru un lucru care îți face plăcere. Fac o abstracție totală de la faptul că sunt în parcul unui spital de psihiatrie și că lucruri neobișnuite se pot întâmpla – să nu mă înțelegeți greșit, neobișnuite nu în felul în care ar putea gândi cineva, neobișnuit cu un astfel de loc – pur și simplu îmi aduc aminte de seara în care am explorat poteca, prin pădurea de la Gătaia, ce înconjoară și acolo spitalul, potecă pe care mi se spusese că ies pacienții pe șest în sat ca să aducă băutură. Nu spun că lucrurile astea se întâmplă și aici, spun doar că sunt obișnuită cu tot felul de chestii care se pot întâmpla. Nu se întâmplă nimic mai mult. Nu se întâmplă nimic din ceea ce îmi doresc.
Dau de câteva etichete care vorbesc la modul corect despre genul și speciile copacilor pe lângă care trec. Cu un amendament -dacă eu aș fi fost cea care să fi pus etichetele, aș fi scris numele speciei cu toate literele mici, nu cu toate literele mari, tocmai ca să se vadă și să se învețe, pentru cei care încă nu știu, că numele speciei se scrie cu literă mică, de vreo 300 de ani, de când Linnaeus a venit cu ideea împărțirilor de genul acesta, iar ideea nici măcar nu era nouă, pentru anul respectiv, dar nu mai intru acum și în asta. Așadar, sunt înconjurată de copaci bătrâni, plăcuți, iarba este moale, unduioasă, puțin cam vârstată de urzici pentru gustul meu, dar este ceva ce-mi asum. Nu mă deranjează nici măcar că la un moment dat intru într-un început de mlaștină, pur și simplu este un pact pe care îl faci, îl semnezi atunci când intri într-un parc necunoscut și cu accente de sălbăticie, că poți să dai de orice, și că tu ești intrusul, iar ceea ce vine este o întâmpinare din partea naturii, pe care trebuie să o iei exact așa cum ți se oferă.
Dau de copaci cu care am prieteșug de mai multă vreme, asta însemnând că am mai scris despre ei sau despre rude ale lor, pentru specia unuia pe care îl întâlnesc aici am fost chiar și până la Goteborg, la grădina botanică de acolo, ca să văd o tufă ce fusese la un moment dat considerată extinctă în lume, și apoi s-a găsit, la respectiva grădină botanică, o crenguță ce avea câteva fructe din care s-a repopulat lumea, și zâmbesc iar – dacă spui cuiva dintre cei pe care limitele societății îi includ în accepțiunea de normal că ai mers din Timișoara și până în Suedia ca să vezi o tufa, iar ajungem în zona de unde un ochi tandru de psihiatru te poate considera candidat la rămânere aici. Glumesc. În fapt, nu, nu psihiatrul este cel care ți-ar spune că trebuie să rămâi aici. Este societatea, aceea care, prin lipsă de înțelegere, dă etichete mult prea rapid, și, deseori, greșit, dar asta este o problemă amplă, pe care nu o vom putea rezolva acum.
Revenind la neașezări, de data asta ale mele, un lucru pe care mi-l recunosc este că sunt destul de încăpățânată, ceea ce înseamnă că acum nu vreau să ies din parc până nu voi fi dat de acel ginkgo. Îmi dau seama că el poate să fie în ultimul loc al marelui parc, ceea ce înseamnă că trebuie căutat peste tot, pentru că m-aș simți destul de idiot dacă aș ajunge acasă și mi s-ar spune ”a, ok, dar în colțul acela de după debaraua de după gardul de după nu-știu-ce ai căutat?”, și să spun nu, ceea ce înseamnă că, după ce pot deja să jur că pentru zona cea mare, adică grosul parcului, nu există nici un ginkgo, nici femelă, nici mascul, îmi spun că e timpul să bat repede cotloanele ceva mai ferite de zonă verde care împrejmuiesc conacul. Sigur, asta înseamnă că ies deja din raza vizuală a celor de la poartă, dar îmi spun că o să fac lucrul acesta foarte repede și fără să îngrijorez pe nimeni. Dar, după cum spune o vorbă, nu întotdeauna socoteala din târg se potrivește cu cea de acasă.
În momentul când mă pun să înconjor unul dintre cele două corpuri de clădire mari aud zvonul unei discuții la unul dintre geamuri, îmi spun că este mai simplu, decât să bâjbâi fără să știu unde, să mă duc să întreb pe oamenii locului dacă ar ști ceva despre un copac mai aparte. Îmi spun că dacă cineva lucrează aici, iar zvonul pe care-l auzisem era cel al unei bucătării, este aproape sigur că vor fi auzit de copacul respectiv.
Și îmi vine să râd iar, pentru că nu sunt într-o tabără de pictură sau de lucru manual atunci când zgrâpțân puțin la geam, sau bat, sau ce voi fi făcut, și spun ”bună ziua, nu vă supărați, aș vrea să vă întreb ceva despre un copac” – de fapt râd și acum, în momentul în care scriu chestiile astea, pentru că încerc să mă pun în postura cuiva care lucrează acolo și care primește, la geam, o astfel de întrebare. Totuși, încerc să iau postura cât mai serioasă a unui căutător de relicve verzi. Nu știu dacă îmi iese, dar, totuși, cele două femei care lucrează acolo vin, mă privesc o clipă, mă prețăluiesc și îmi spun cu amabilitate – veniți înăuntru, o întrebăm pe… și spun numele unei a treia persoane, care lucrează de mai multă vreme aici. De data asta, în mod cert nu mă mai aflu, de o vreme, și de câțiva metri buni, în raza vizuală a celor de la intrarea în parc, dar, iar, îmi spun că nu voi sta mult aici, că voi afla despre ginkgo-ul acela și că, după ce voi face două trei cadre cu el, voi pleca victorioasă, pentru a arăta că mi-am bifat misiunea.
Atâta doar că persoana a treia tocmai face ceva, și ia puțin timp până reușește să vină la bucătărie să ne dumirească. (Deh, nu pierd timpul, pozez cu zâmbet o panoplie de cuțite strălucitoare și-mi derulez în cap lista de filme de Hitchcockla care s-ar potrivi).
Problema este că dumirirea nu se întâmplă în sensul pe care îl aștept, adică nimeni nu știe de copacul despre care întreb și, până la urmă, lucrurile se complică și mai mult, pentru că cei de la poartă, îngrijorați de faptul că m-au pierdut, vorbesc cu directoarea locului, care trimite medicul de gardă să mă caute, și nici nu poți spune că a procedat greșit, e doar că sunt parte dintr-un șir de neînțelegeri, care pornesc, toate, cu cei care enunțaseră că există acel copac.
Pentru că, după ce simpatica doctoriță care este de gardă în ziua respectivă, vine, mă găsește, vede că nu am intenții agresive, îi explic în câteva cuvinte despre ce este vorba cu vizita mea acolo și mă pune la telefon cu directoarea, doamna Monica Pele, care, în cele din urmă, mi-l dă pe soțul ei la telefon. Domnul Constantin Pele este exact cel care se ocupă și de copacii parcului, reușesc să am un dialog extrem de tehnic cu el iar interlocutorul meu vede că mă pricep, că nu este un pretext pe care să-l arunc la întâmplare, și că, într-adevăr, caut acea bijuterie verde, care înfrumusețează orice loc în care apare – atâta doar că domnul respectiv mă asigură că parcul nu are așa ceva.
Vă puteți închipui stupoarea mea. Ne asigurăm unul pe altul, eu și cel cu care vorbesc, că suntem oameni serioși – de altfel nici nu cred că, în acest moment al discuției, putem crede altceva. Însă el este specialistul, iar eu sunt jurnalistul care caută ceva despre care, jur pe roșu, pe cuvântul meu, am citit într-o pagină oficială. Deja îmi jur că îl voi prinde pe ăla care a făcut pagină respectivă și-l voi trage în țeapă – ceea ce de fapt se întâmplă nu cu mult după. Ok, prima parte, nu și cea cu trasul în țeapă, însă omul respectiv, care preluase informația de la o altă pagină oficială, îmi spune că acea pagină a lui a fost realizată în urmă cu mai bine de un deceniu și că nu mai știe cine fusese responsabil cu informațiile care au apărut acolo. Și de ce nu le-a verificat?… Îi explic ulterior despre pățania mea și îi spun cum am fost alergată printr-un spital de psihiatrie, de oameni speriați că vreau nu-știu-ce-exact, pentru faptul că cineva nu și-a făcut treaba cum trebuie.
Dar deocamdată încă sunt acolo, încerc să să fiu cât mai convingătoare, că nu este o poveste pe care am visat-o eu, sau un pretext pentru a mă infiltra în spitalul respectiv, pentru a ajunge la cine știe ce informații, adică, pe bune, sunt jurnalist serios, nu sunt angajată la publicație de scandal și nu am venit să fug cu cine știe ce povești dubioase, și care să facă rău, dimpotrivă, spun că am mai lucrat în astfel de spitale, că am un respect pentru munca oamenilor de acolo, că am venit cu stegulețul alb și că, iar, tot ceea ce îmi doream era să dau de un copac, că-mi închipuiam că pot să-l găsesc în două-trei minute, să-l postez și să plec, în fras. Dar lucrurile care încep prost, uneori se pot termina bine.
În timp ce vorbesc cu domnul Pele, caut diverse parole magice care să arate că știu despre ce vorbesc, și că exact botanica era ceea ce mă mânase acolo, iar una dintre ele se leagă de o wisterie (o d-aia cu flori ca de salcâm, dar violet) care, pe lângă că este înflorită, a doua oară în an, la momentul respectiv al vizitei mele, are și un trunchi care îmi spune că are o vârstă respectabilă și că a văzut multe. Menționez acest lucru, dat fiind că în acele câteva minute vorbim despre, după aproximația mea, 1.000 de chestii legate de plante, dialogul nostru deja este în zona amicală, și schimbăm informații, și vine aproape firesc că sunt invitată într-o altă zi, în care să vin după ce m-am anunțat că ajung, și să pot să văd pe întelete copacii respectivi, și, dacă doresc, chiar și pavilioanele – promit că voi face lucrul acesta, dau telefonul înapoi doctoriței de garda, care răsuflă ușurată, și îl închide.
Mai stau câteva minute, nu multe, de vorbă cu ea, îmi spune că este impresionată de dialogul pe care l-a auzit și că înțelege că într-adevăr mă pasionează botanica, dar, în același timp, dacă vreau să aflu câte ceva despre spital, este sigură că voi fi binevenită dacă voi veni într-o altă zi, în care să pot să dau de niște oameni care să știe de mine și să-mi arate pe-acolo.
Nici măcar nu realizez că nu vor trece mai mult de câteva zile până când se va întâmpla acest lucru, ne despărțim, simpatica interlocutoare mă ia în brațe, ridic o sprânceană, o îmbrățișez și eu, dar trebuie să recunosc că nu sunt omul care îmbrățișează pe cineva așa de repede. Însă este plăcut ca o acțiune în care devenisem, din hăitaș, hăituit, să se termine amical. Și mai este ceva ce am învățat în mulți ani de meserie – că niciodată, niciunde nu știi peste cine vei da, că fiecare colț poate să aibă un om de la care să înveți ceva, sau care să-ți devină prieten. Și, dacă ar fi lecții pe care să le las celor care vin în urma mea, să facă presă, asta este una dintre ele: fii deschis, fii curios și îngăduie să se întâmple lucruri, pentru că nu știi niciodată de unde vei pleca având în mână un lucru nou și bun.
Încordarea zbârnâie încă, atunci când urc în mașină, ne aflăm în mijlocul parcului, în apropierea pavilioanelor, acolo unde șoferul rămăsese și de unde asistase, puțin îngrijorat, la căutarea care mă avea ca țintă, încerc să fac ceva cu o sticlă de apă minerală, fac prost, jumătate din ea ajunge pe mine și pe podeaua mașinii, abia atunci realizez că încă nu gestionez bine mâinile, din cauza încordării. Dar totul reintră în grafic în cele câteva zeci de metri pe care le parcurgem până la oamenii de la poartă, cărora le cer scuze și le explic, spunându-le că nu doream să îi fac să ajungă într-o situație delicată, dar pur și simplu nu am găsit un copac, care se pare că nu există, însă promit că voi reveni, și că voi da altfel raportul, la poartă, atunci când voi intra.
Lucrul acesta se întâmplă în mai puțin de o săptămână, este ceva mai devreme, în zi, este o zi lucrătoare, însă, totuși, nu am norocul pe care speram să-l, am pentru că cel care mi-ar fi fost cel mai bun interlocutor, aici, domnul Pele, este plecat, adică tocmai a intrat în concediu, dar doamna lui, manager al locului, face astfel încât să fiu condusă și să pot vedea felul în care este împărțit unul dintre cele două pavilioane, adică, în fapt, conacul cel vechi. Pentru care le mulțumesc.
Azi nu căutăm copaci, în fapt, sigur, văd puțin mai pe liniște câțiva dintre cei care sunt aparte, pentru că, dincolo de parcul în sine, superb, sunt și câteva exemplare pe le identific prin a fi diferite de masa de verde, râdem, cu aceeași doctoriță, doamna Codruța Suflea, și cu administratorul, care ne conduce azi, domnul Augustin Budea, de întâmplarea trecută, este totul pe pace, am bucuria de a fi însoțită pentru a vedea cum este împărțit pavilionul bărbaților, ne intersectăm și cu câțiva dintre beneficiari, nu am nici o problemă cu asta, după cum explic, să interacționez cu persoanele internate într-un spital de psihiatrie, atenția mea este spre funcționalitatea lucrurilor pe care le văd aici, în saloane, în jur, este plăcut, luminos, iar marele parc nu face decât să condimenteze extraordinar de bine spațiul acesta, făcut pentru liniște și pentru refacere.
Aflu și despre legenda locului, există un act de donație care spune că acest conac trebuie să rămână spital de psihiatrie, întreb dacă acest act poate fi văzut undeva, nu se știe despre el unde e exact, doar mi se spune că a existat, și, în baza lui, se merge mai departe pe linia aceasta – cel care avea conacul și a făcut donația îl câștigase la un joc de cărți, dar a ținut să îi dea pentru totdeauna acest scop, dat fiind că și el avea un fiu cu o problemă de natură psihiatrică.
Este un sentiment de bine aici, e puțin greu să explic, dar știu cum este un loc în care cineva poate să-și găsească pacea, simt că felul acesta, în care se contrabalansează așezarea saloanelor, scările monumentale, funcționalitatea bucătăriei, marginile răsucite ale încăperilor răcoritoare cu lumina care cade bine peste tot, aici, și cu frumusețea și tihna marelui parc sunt dătătoare de cumul de soartă bună, cum ar spune filosoful Vasile Andru, pentru cei care vin să-și așeze lucrurile zdrumicate, aici.
Un spital de psihiatrie este ca un cartier mărginaș al unui oraș mai mare, nu-ți trebuie catedrală, sau opera, sau facultate de biochimie, îți trebuie, în schimb, dotări de cartier care să te poată face să funcționezi cu o anumită autonomie, îți trebuie o biserică, deși nu-mi place să recunosc treaba asta, pentru că, de cele mai multe ori, oamenii acestei țări încă găsesc alinare în cele mai mult sau mai puțin sfinte, îți trebuie o bucătărie, îți trebuie așezare, la baie, îți trebuie posibilitatea de a te încălzi și, dacă la acestea se mai adaugă și ferestre care să-ți aducă multă lumină, sau câte un spațiu de socializare, totul devine de-a dreptul bine. Dar, iar, trăgând o linie și gândindu-mă la cartierul acesta aparte al celor pe care i-a ales boala, și nu oricare, ci cea psihică, eu cred că este o șansă deosebită ca, pe lângă frumosul pavilion vechi, lângă care a crescut unul nou – și înțeleg că e meritul actualei directoare că există și acesta nou, care face să se împartă lumea între pavilion de bărbați și pavilion de femei, și este foarte bine să fie așa – avem și această zonă tampon, ca un fel de perdea a grijii și a decenței, care este parcul spitalului.
Boala psihică nu este ceva luat ca firesc la români – din păcate, suntem o societate în care stigma însoțește deseori afecțiunile psihice, și mai degrabă vorbesc de media societății.
Arătăm cu degetul, sau ridicăm piatra înainte de a încerca să înțelegem. Și atunci, o astfel de zonă-tampon, chiar cu niște cerberi care să te urmărească vigilent, atunci când, din ciudate pricini, cauți un copac, ca mine, este un lucru extrem de bine-venit. Pentru că pune o oarecare barieră, folositoare, între cei mai puțin norociți ca noi, și noi, cei care încă nu știm să înțelegem – e ca și cum Oberon, și Titania, și Puck își dau mâna, dincolo de întâmplările-năluciri-sau-nu, care se învârt lângă mințile celor din interiorul cartierului verde, pentru a proteja, de ochii celor ce înțeleg mai puțin, toată această lume aparte…
”Și-atunci, searbăda poveste, ce, în versurile-aceste, am istorisit aci, c-a fost vis veți socoti” spune Puck, pe finele Visului unei nopți de vară, de Shakespeare, și, nu știu de ce, un abur de lacrimă îmi vine în ochi, noaptea, atunci când scriu lucrurile acestea, deși totul fusese luminos, și frumos.
Dar uite că marele parc ascunde, în fapt, o insulă răsucită, nu a celor bolnavi, pentru care nu avem înțelegere, ci a noastră, a lipsei noastre de empatie. Noi suntem cei de care nevinovații sunt feriți de bariera verde, și cine știe când lucrurile acestea se vor schimba, pentru a nu mai fi pe rol județeana vorbă de… ai băut apă de la Mocrea, atunci când ceva este mai puțin așezat…
Ramona Băluțescu
