…și mă gândesc, iar, cum Cronos își face ostropel din propriii copii. Nu e timp, deja de atâta vreme nu e timp, că, de mai găsim momente rare de tihnă comună, intră la domeniul ciudățenii. Așa că recurg la o mică înșelătorie drăguță – mai pot afla ceva despre un prieten prin intermediul unui interviu. De aia e bună jurnalistica – uneori poți afla chestii noi în relațiile unde viața nu mai îngăduie timp.
Mă preocupă felul în care putem da cravașe peste crupă societății, să o ia înainte, prin știință. Și arta e bună, uneori, dar… primum vivere, deinde philosophari. Iar traiul, supraviețuirea țin de medicină, de tehnologie, de a construi, de a cerceta și a învăța.
Tocmai ce a trecut ediția de Timișoara a Games of Science, și a fost, iar, vremea să ne gândim de facem destul, de facem bine ce facem pentru societatea asta bizară, ce stă să voteze, din ciudate pricini, indivizi certați cu înțelegerea rațională, cu zona academică reală, indivizi din ceața imposturii și a travestirii în intelectuali. Este un timp bun pentru a ne aminti cine și cum, într-o cetate, poate da ceasul timpului și al timpurilor. De aceea, chiar prinși în vârtejul activităților noastre, am reușit să smulg un interviu prorectorului UVT responsabil cu cercetarea, conf.dr. Mădălin Bunoiu. Și e un lucru de seamă, cum și prorectorul Bunoiu, și prietenul Mădălin dau parcimonios ruperile de timp, dat fiind că suntem și în tot felul de efervescențe, la U, și înainte de alegeri.
*
– Știi cu ce vreau să încep dialogul ăsta despre știință și drumuri pe alte meleaguri? Cu imaginea unui bătrân dintr-un azil nemțesc din Sibiu. Povesteam cu el, avea „Mâinile care se roagă” de Durer, pe perete, reproduse pe un gri, îmi spunea că nu a fost niciodată afară din țară, deși ar fi putut călători. L-am întrebat de nu crede că i-ar fi făcut bucurie să vadă acea lucrare în original, la Viena, și mi-a spus că nu, că „e la fel”. Și am realizat că e ca și cum ai vorbi despre lumină unui nevăzător – nu știe ce pierde… Dar noi știm că nu e la fel. Clădirea muzeului, apropiatul, felul în care e prezentată lucrarea, rama, sufletul tău de sărbătoare înfățișându-te ei. Ai avut norocul și bucuria de a călători mult, pentru studiu, pentru cercetare, pentru relațiile UVT, și cu și pentru familie. Să o luăm de la început – ce te-a marcat în primele drumuri „dincolo” și ce s-a cristalizat, în timp, a fi ecuația ta de căutare într-un oraș nou? Ce cauți să vezi?
– În cazul în care este loc de expunere pentru a intra în tot felul de detalii, o să pot face și un scurt istoric al drumurilor mele „dincolo” de spațiul românesc. Cu adevărat prima mea ieșire în afara țării a fost în anul 1986, atunci când am făcut parte dintr-un grup de 27 de elevi din Târgu Jiu care au beneficiat de o tabără la Cottbus, în Germania comunistă. Cele două orașe erau înfrățite și, anual, câte 27 de elevi români și germani se regăseau în acest schimb, sau mobilitate, cum îi spunem astăzi.
Aș putea să scriu măcar un sfert de carte despre amintirile de atunci, și cu ochii de azi, dar și cu cei de atunci – am realizat în ce neagră fundătură era România dar, și mai rău, înspre ce abisuri ne îndreptam. Mai apoi, după Revoluție, cred că undeva prin 1991, am mers într-o scurtă excursie la Istanbul, nimic special, am câteva amintiri, produse fake dar care ne luau ochii, toată lumea disperată să vândă și să cumpere, nici vorbă de a fi cineva interesat în a vizita ceva.
Mai apoi, în 1995, am avut parte de prima experiență cu adevărat consistentă în afara țării, atunci când am mers pentru un an universitar la Grenoble. Și acea a fost experiența care mi-a deschis un alt univers. Pentru că experiența aceea este mai mult decât un sfert de carte, poate duce liniștit la măcar un roman, o să punctez doar elementele esențiale care au marcat un an întreg petrecut la Grenoble. Când, apropos, am fost pentru câteva luni și corespondent al ziarului Gorjeanul din Târgu Jiu – am scris câteva materiale, inclusiv un interviu cu directorul de atunci al teatrului din Grenoble.
Așadar, elementul esențial cu care m-am întors a fost încrederea în mine. Nu a fost deloc simplu, m-am pomenit singur într-un oraș în care nu știam pe nimeni, în care, în ciuda faptului că am învățat franceză la școală din clasa a 6-a, înțelegeam cu greu ce se vorbea în jurul meu (a fost o perioadă de câteva săptămâni până când înțelegeam în mod curent și coerent subtilitățile de limbă, accentul etc.), fără un loc unde să locuiesc (mi-am preluat camera la cămin după câteva zile), cu bagaj după mine pentru un an de zile, și multe altele.
Fiecare zi care a trecut m-a făcut, însă, să fiu ce eram și până atunci, ce am devenit și după aceea dar mult – infinit mai conștient de propriile mele forțe și capacități. Mi-am făcut mulți prieteni, cu mulți dintre ei țin și astăzi legătura, unii au rămas la Grenoble, alții sunt peste tot în lume. Foarte puțini în România. Nu am făcut un calcul, dar cred că mă regăsesc undeva între cei 5-10% dintre românii pe care i-am cunoscut în 5 ani de stat la Grenoble și care au revenit acasă.
– Timpurile s-au schimbat, noi suntem din același leat, am trăit în liceu schimbarea de regim, mai știm cum era să înveți la istorie și geografie despre lucruri pe care credeam că nu o să le vedem niciodată. Apoi le-am văzut. Azi e mai ușor pentru cei tineri, ai pașaport sau ieși cu buletinul (sau chiar fără nimic – deși e firesc să ai mereu buletinul cu tine), ai aeroport internațional în Timișoara, nici nu costă foarte mulți bani o tărășenie ca asta. Și totuși, nu foarte mulți tineri, după mine, călătoresc. Nu toți tinerii vorbesc bine o limbă internațională (am văzut asta când se puneau întrebări la superbul proiect al prof. dr. Silviu Rogobete, „Ambasadori la UVT”). Cât de important crezi că e, azi, să vezi „ce e dincolo” – poate chiar prin proiecte extraordinare, ca Erasmus, pe care îl oferă, în mai multe variante, și UVT?
– Știi, apropos de experiența mea franceză și de preambulul acestei întrebări – când am plecat de la Timișoara la Grenoble, în 1995, am făcut pe drum 48 de ore – am călătorit prin Ungaria, Cehia, Germania, apoi din Metz am ajuns la Lyon, de acolo la Grenoble, cu autocare și treburi, așteptând cu orele la vămi, prin gări sau autogări. Cu avionul am zburat prima dată prin 1999 sau prin 2000, când bursa de la Ministerul Educației, pe care am avut-o pentru 6 luni, prevedea și posibilitatea de a mă întoarce cu avionul. Nu mai vorbesc de faptul că, în anul 1994, când am aplicat pentru bursa Tempus cu care am mers în Franța, am fost 20 de candidați pentru 4 locuri. Dar cu toții am muncit pentru ca în România să fie mai bine, așa că este absolut minunat că, astăzi, tinerii noștri nu mai trec prin experiențele de acum 30 de ani (care, dincolo de anecdotica lor, au fost și rămân pentru mine și experiențe dar și lecții foarte plăcute) și că trebuie doar să-și dorească să aibă o experiență educațională în străinătate.
La UVT, acest lucru este nu doar o realitate, ci este parte a strategiei noastre din perspectiva internaționalizării, în general, și a apartenenței la UNITA, alianța noastră europeană, în particular. Este esențial ca un număr cât mai mare de tineri să aibă aceste experiențe educaționale internaționale de durată măcar medie. Nu folosește la nimic o experiență scurtă, de câteva zile. Trebuie să te integrezi, să stai la școală, să te integrezi ecosistemului respectiv, nu doar educațional ci și social. Doar așa vei înțelege cu adevărat spiritul și valorile europene. Te las și pe tine și pe cititori să reflectați la o chestiune interesantă – ai auzit de mobilități ale studenților între universitățile americane, în interiorul SUA sau în afara acesteia? Nu prea… Poate că și acest neînsemnat detaliu poate să explice, alături de altele situațiile cel puțin ciudate, în multe aspecte și privințe, vizavi de situația actuală din SUA.
– Drept, realizez că nu am auzit că ar fi. Te-ai simțit conectat la marea știință, ca student ce studia în străinătate? Ca anecdotică, eu am simțit o intersectare cu istoria mare ȘI, printre altele, când am fugărit pisica unui laureat Nobel ce locuia în colegiul la care făceam altă tură de cercetare, în Cambridge (voiam s-o mângâi, dar era sclifosită și știa că, ziua, mulți dintre noi nu avem voie pe iarba din curțile colegiului, dar am prins-o noaptea, în curtea în care își făcuse Newton experimentele cu propagarea sunetelor, Nevile Court). Sentiment tare!
– Răspunsul este un categoric DA. Dincolo de faptul că Grenoble era și atunci. și este și acum un oraș științific de mare anvergură, cu laureați ai premiului Nobel în fizică, cu un sincrotron performant, cu un centru de cercetări în fizică atomică și multe altele.
Îmi vin în minte și două exemple elocvente. Pentru cursul de Fizică Nucleară am avut parte de o excursie tematică la CERN. Nici nu visasem la așa ceva vreodată, am fost la Geneva și o zi întreagă am vizitat facilitățile de la CERN, se întâmpla în 1996. Mai apoi am avut de mai multe ori ocazia să vizitez acest centru de cercetare ce a impactat lumea în cele mai fericite moduri cu putință, de la inventarea internetului (www), la inventarea touch screen-ului sau a tehnicilor de imagistică.
Mai apoi, în vară, când mi-am derulat stagiul pentru elaborarea lucrării de licență la Comisariatul de Energie Atomică, am avut ocazia să particip, virtual desigur, alături de colegii de laborator, la călătoria în spațiu a directorului nostru de departament, Jean Jaques Favier, care se afla la bordul Stației Spațiale Internaționale pentru a derula experimente de creșteri de cristale în microgravitație.
– Simt că un alt sfert de carte poate sta și aici. Cum e, dincolo de a învăța și a fi conectat la marile faceri ale lumii, să ajungi să „livrezi știință”, acolo unde România poate fi privită cu admirație pentru cercetătorii săi? Mă gândesc la India, și nu doar – dar e cel mai recent exemplu, din călătoriile tale, care-mi vine în minte, unde cercetătorii UVT au fost primiți cu fast, chiar.
– Bun, m-ai adus în zilele noastre, după acest periplu istoric! Dar, înainte de a vorbi de experiența India, o să fac apel tot la trecut. Un alt element cu care m-am întărit din experiențele „de afară” a fost și acela de a mă ține întotdeauna interconectat la ce se întâmplă în lume pe „felia” mea, fie că vorbim de zona științifică (și, aici, punctual, știința materialelor, creșterea cristalelor, obținerea și caracterizarea cristalelor de safir) fie de cea managerială și instituțională (European University Association, European Network for Quality Assurance, Agence Universitaire Francophone etc.).
În acest context am participat la multe conferințe internaționale, în multe țări și pe multe continente. De altfel, în această experiență indiană am avut ocazia ca la Mumbai să reîntâlnesc un prieten, profesor în India, pe care l-am întâlnit pentru prima dată locuind chiar în aceeași cameră cu el, la Conferința Internațională de Creșterea Cristalelor de la Kyoto, din anul 2001.
A „livra știință” presupune, însă, a avea ce livra. Iar aici vorbim despre experiența de peste 60 de ani a UVT în domeniul creșterii cristalelor, vorbim de un istoric de care suntem mândri, vorbim de predecesorii noștri care ne-au creat cadrul și condițiile ca astăzi să rămânem cel mai important centru de creșterea cristalelor din România, cu patru instalații de creștere funcționale, cu proiecte de cercetare câștigate, cu cercetători străini care sunt în colectivele noastre de cercetare. Am simțit în India, atât la Chennai cât și la Mumbai, respectul pe care îl arată cercetăorii indieni în domeniu față de noi. Un drum inițiat de doamna profesoară Irina Nicoară, continuat mai apoi de doctoranzii săi, de Daniel Vizman, care acum coordonează acest grup, și de mulți alți colegi.
– Cum simți pulsul marii cercetări din lume, în felia ta de fizică, de creștere a cristalelor, dar și în mare, ca snop, față de vinișoara ce reprezintă România? Îți pun aceeași întrebare ca Adei Roseti, de curând, vorbind despre Games of Science (la care vom reveni) – se poate face și cercetare cu bani mai puțini?
– De multă vreme o exprimare de genul „specialist în fizică”, „specialist în chimie” etc nu mai are o susținere adecvată, căci domeniile și direcțiile de cercetare au devenit atât de înguste încât domeniul și respectiv direcțiile de cercetare sunt extrem de specializate. Datorăm acest lucru unui secol XX care a fost extraordinar de generos cu științele exacte. În plus, numărul de cadre didactice universitare și de cercetători care lucrează în aceste domenii este din ce în ce mai mare, aspect care contribuie esențial la progresul acestor domenii, dar și al subdomeniilor aferente.
Diferitele domenii și direcții de cercetare au susțineri și reprezentări diferite de la o țară la alta. Desigur, regăsim state precum Franța, Germania, Italia, SUA, Canada, Japonia, China care sunt prezente în aproape toate direcțiile „hot topic”, nu putem spune, însă, același lucru și despre România, unde numărul de cercetări este foarte mic cum, de altfel, și susținerea cercetării în ansamblu se regăsește la cote ce ne fac să fim de o veșnicie pe ultima poziție între țările Uniunii Europene.
– Da, chiar am dat de curând cuiva un link cu clasamentul ăsta deloc drăguț…
– Cercetare cu bani puțini se poate face dacă acei bani se investesc într-un număr mai mic de direcții de cercetare. Nu există soluții magice în cercetare, sunt rare acele cazuri când se obțin rezultate importante în cercetare cu bani puțini, chiar dacă discutăm de domenii în care nu este neapărat nevoie de o investiție constistentă în echipamente sau aparatură.
Dar, chiar dacă ar trebui plătită doar resursa umană, ofertele la scară globală sunt atât de multe încât oricât am vorbi despre patriotism și despre alte aspecte din acestea de mândrie națională, marea majoritatea a cercetătorilor aleg să meargă acolo unde sunt resurse. De aceea regăsim foarte mulți români în cele mai importante centre de cercetare din lume.
Revenind la zona de creștere a cristalelor, putem spune că centrul nostru este aliniat la tendințele mondiale – grație unor proiecte cu finanțare europeană și națională avem echipamente de top, avem cercetători foarte buni și obținem rezultate care sunt relevante pe acest flux al cercetării.
– Să mergem și la rădăcini, chiar de am început cu roadele. Ai făcut liceul în Târgu Jiu, vii dintr-o familie de intelectuali, mama ta e profesor (pensia nu pune trecut la titlul ăsta nobiliar, zic eu), ai făcut facultatea la UVT. Care simți că a fost, în ultimii 40 de ani, să zicem, și e azi cota învățăturii românești? Ai avut momente în care ai plesnit de mândrie pentru ce am ajuns noi să învățăm? (Vin iar cu o pildă personală. La Treviso, acum 11 ani, vorbeam, într-o grădină botanică conservativă, cu tatăl lui Francesco Busnello, tânărul de la care s-a luat cordul pentru primul transplant de inimă din Italia, acum, deja, 40 de ani, eram și cu profesorul Gianni Anselmi de la Accademia Trevigiana, nu prea aveam o limbă comună cu distinsul botanist, în afară de latina plantelor, cât ne-am plimbat puțin singuri am umplut conversația cu arătat cu degetul după plante ce începeau să înmugurească și cu denumirile lor latine, la care profesorul mi s-a adresat cu „colega”, și m-a lovit, brusc, un val de măgulire ca un tsunami, mulțumind în gând profesorului meu de biologie din liceu).
– Discuțiile pe acest subiect sunt nesfârșite… Se face tot mai des apologia sistemului de educație comunist. Da, se poate spune că în acel sistem era mai multă ordine, mai multă rigoare, cu siguranță rolul disciplinelor STEM era mai mare (și asta sună bine pentru un fizician, chimist sau matematician), dar sistemul acela își avea, totuși, limitele sale. Să nu uităm că învățământul superior era unul elitist (prin procentul populației care făcea studii superioare – doar 3% dintre generație urmau astfel de studii) lucru care pe unii îi face nostalgici, pe mine însă nu…
Și astăzi suntem departe de ce se întâmplă în UE, în România doar 16% dintr-o generație termină studiile superioare, față de o medie europeană înspre 40% și față de țări unde acest procent depășește 50% sau chiar 60%. Îți imaginezi ce plus econimic și social aduc cei ce fac diferența între o altă țară europeană și România? Una este să desfășori activități la nivelul studiilor superioare cu 60% din populație și alta este să faci acest lucru cu 15% din populație… restul de 85% făcând lucruri la nivel de studii medii sau chiar necalificate.
Revenind, aș spune că astăzi avem resurse pentru un proces educațional de calitate, dar mai trebuie să umblăm în câteva lucruri esențiale, iar unul dintre acestea este salarizarea profesoriolor. Fără salarii decente pentru profesori nu avem nicio șansă pentru progres.
Ar mai fi ceva, discutând despre disciplinele STEM – nu vom progresa deloc în condițiile în care maea majoritate a școlilor și a liceelor nu mai au laboratoare de fizică, chimie și biologie. Lucrările experimentale au devenit o excepție și o raritate în activitățile la disciplinele STEM, ceea ce este pur și simplu inadmisibil.
Am putea să extindem mult subiectul, vorbind de mândrie, ne lăudăm adesea cu olimpicii noștri. Este o pistă falsă, căci acești tineri extraordinari nu sunt rezultatul sistemului, ci sunt rezultatul calității lor individuale, a muncii lor și a profesorilor care îi pregătesc, suplimentar, și a părinților care susțin aceste eforturi.
– Se spune că nimeni nu e profet în satul său, și totuși tu ai ajuns cetățean de onoare al orașului tău natal, ai unul din Premiile Academiei, ești cavaler academic al Franței, ești cavaler al Ordinului Național „Serviciul Credincios” – hm, de două ori cavaler, aș zice să ți-ar trebui „doi cai frumoși” pentru portretul oficial. Cum simți recunoașterile venite pentru munca ta? Te rog, încearcă să lași dracului modestia.
– Da, viața a fost generoasă cu mine. Dacă privesc înapoi, există un singur lucru care m-a marcat într-un sens negativ: decesul prematur al tatălui meu, un om extraordinar care, în vârful și la apogeul carierei sale, ne-a părăsit într-un mod tragic. Dincolo de asta, am avut, și am, o susținere extraordinară din partea familiei mele și a colegilor din cadrul UVT.
Am primit titlul de cetățean de onoare al orașului Târgu Jiu, și mulțumesc iar autorităților locale, domnului primar Marcel Romanescu în particular, pentru această imensă onoare, la exact 10 ani de când, post mortem, tatăl meu primea aceeași distincție. A fost un moment care m-a copleșit de emoție, cu atât mai mult cu cât laudatio a fost susținut de prietenul meu Marilen Pirtea, rectorul UVT, care, prin intervenția sa, m-a făciut să înțeleg de ce formăm de atâția ani o echipă care s-a dedicat cu abnegație universității noastre.
Celelalte distincții – să știi că mai am și altele – sunt rezultatul modului serios cu care tratez orice subiect. Ca filosofie de viață, înainte de a spune nu unei situații, caut 1000 de variante pentru a spune da. Cât privește modestia, se spune că aceasta este calitatea acelora care nu au alte calități. Cu toate astea, însă, mă autodeclar a fi o persoană modestă – prefer să fiu apreciat, în lipsă, de cei care consideră că am anumite realizări.
– Ai adus scule, la UVT, prin proiecte, de peste un milion jumate de euro. Ceea ce aproape devine un mizilic pe lângă faptul că ai dorit, ai gândit și ai ridicat ICAM-ul. E un copil îndărătnic sau ascultător al tău? Spune-ne puțin despre acest institut.
– Expresia folosită de tine nu este corectă – nu, nu eu am adus. De altfel, să știi că mă enervează la culme când aud un responsabil al unei structuri exprimându-se astfel – „am adus”, „am făcut” – toate aceste realizări sunt instituționale. Sigur, atunci când câștigi un proiect de cercetare, liderul de proiect este esențial, dar, chiar și așa, în spatele acestui subiect există întotdeauna un colectiv de cercetare, există un suport instituțional și alte elemente ce țin de succesul de grup, nu de cel individual.
De asemenea, nu eu sunt cel care a gândit și ridicat ICAM-ul. Ideea unui astfel de așezământ a aparținut profesorului Vasile Ostafe, care a fost susținut necondiționat de rectorul Ioan Talpoș și de membrii unei echipe din care au făcut parte, la acel moment și Marilen Pirtea, Viorel Negru, Petru Ștefea și subsemnatul, pentru a marca astfel și continuitatea instituțională a proiectului. Mai apoi s-au alăturat acestui proiect Laurențiu Georgescu, Vlad Petcu și alți colegi. Da, din nou vorbim de un efort colectiv, instituțional și de rezultatele aferente.
În schimb pot să spun că ICAM este provocarea și pariul mandatului meu de prorector responsabil cu activitatea de cercetare, dezvoltare și inovare. Ce înseamnă asta? În primul rând, ca ICAM să trăiască într-un mod activ și dinamic, toate laboratoarele să fie deschise pentru toți colegii din universitate dar nu numai – deja suntem parte a ceea ce numim „partajarea infrastructurii de cercetare” în cadrul alianței UNITA și, de curând, am făcut aceeași propunere și universităților membre ale Consorțiului Universitaria.
Apoi, mai înseamnă o atentă selecție a cercetătorilor și o direcționare a activității acestora înspre latura aplicativă a științei și a atragerii de resurse financiare pentru auto-susținerea activităților de cercetare, prin proiecte naționale și europene. Nu în ultimul rând, și asta deja facem, este vorba de creșterea gradului de transfer tehnologic a cercetărilor din UVT, prin intermediul Centrului de Inovare și Transfer Tehnologic.
Dar, dincolo de toate astea, așa cum se poate constata, ICAM a devenit deja spațiul în care știința îi primește pe toți aceia care sunt iubitori de frumos. Un vizitator care nu știe unde a intrat poate să creadă ușor că se regăsește într-un muzeu de artă, simțindu-se confortabil printre lucrările absolvenților Facultății de Arte și Design de la UVT.
– Ești prorector pe cercetare, ești responsabil pentru implementarea mecanismului de dobândire a competențelor transversale de către UVT, mecanism unic la nivel național, care pregătește un intelectual complex, responsabil pentru Editura UVT, pentru „Miercurea de Știință cu Mădălin Bunoiu și invitații săi”, și pentru seria de conferințe „Conectați la viitor” știință pentru zona academică, știință pentru cetate. „The town and the gown”, cum se spunea în Cambridge, orașul și toga primesc evenimente memorabile – doar câteva ar fi că tinerii au avut posibilitatea de a-l întâlni pe Dumitru Prunariu de mai multe ori, pe Doru Căstăian, care e inepuizabil în a toarce firul științei, combinat cu cel al eticii, pentru cei din jur, iar la Cristian Presură, la un Bookfest unde ne-am intersectat, ne-am bucurat să vedem că tinerii au stat la coadă pentru autograful lui mai mult decât dublul timpului lansării lui. Simți că misia ta e și dincolo de UVT, nici nu te întreb asta, ci o afirm. Te întreb, însă, altceva. „Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/ În flăcările noastre se destramă” spun două rânduri din Labiș care-mi plac mult. Ai colaboratorii pe care ți i-ai dorit?
– Am colaboratorii pe care mi i-am dorit! Toți colegii cu care lucrez sunt admirabili, atât cei cu care lucrez în prima linie, adică partenerii mei direcți, cât și cei care se află în coordonarea acestora. Pe unii dintre ei i-am ales eu, pe alții i-am găsit în pozițiile respective dar, una peste alta, suntem o echipă și acționăm ca atare. Aș putea să scriu pagini întregi despre fiecare, dar nu o fac, tocmai pentru că nu aș vrea să uit nimic din ceea ce fac ei. Colaboratorii mei au libertate de mișcare atât cât își doresc, stau și le ascult toate ideile, încerc să-i sprijin în implementarea acestor idei, cu toții sunt „fii și fiice ale cetății”, ce ne leagă este apartenența simbiotică la UVT și, parafrazând, „aceasta este forța noastră”.
Mai este ceva în ceea ce privește modul de lucru și colaborarea cu colegii. Este vorba de ritm. Alături de mine, cum cred că este vorba de a fi alături de oricine, rezistă aceia care reușesc să mențină ritmul pe care îl impunem. Asta face diferența între structuri, atitudinea și ritmul. Îl citez adesea pe Brâncuși – „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este a te pune în situația de a le face” – de aceea este important ca, dincolo de idei și de povești, să acționăm. Nu ne ies toate, dar avem la final sentimentul satisfacției bunei credințe și a bunelor intenții.
– Games of Science, proiectul Adei Roseti, de a învăța tinerii cercetători să vorbească despre ce fac ei, ți se potrivea ca o mânușă, și zodiile (în care, evident, nu credem, dar e amuzant să îi parafrazăm pe cei ce o fac) s-au aliniat întru colaborarea dintre voi. Anul acesta nu e primul în care ai răspândit ideea, grație infrastructurii UVT. De altfel, de aici mi-a și venit ideea materialului de față. Ce știm despre Homo cercetorensis, privind dinspre student, care e un potențial adept? Simți că se creează punți, că ne pierdem statutul de „animal rar”, sau chiar de unicorn?
Neil de Grasse Tyson a spus ceva de genul – „Nu vă faceți griji pentru Pământ, planeta va fi aici miliarde de ani după ce specia noastră nu o să mai fie”, punctând, o dată în plus, pentru cine pricepe, cât de fragilă este societatea noastră.
Coborând nivelul, de la planetă la societate, și de acolo la România, parafrazez spunând: nimănui nu-i pasă de România dacă nu ne pasă nouă! – adică tehnologia, știința în general, avansează, progresează, își dezvăluie valențe noi cu sau fără România, cu sau fără cercetătorii români. Este decizia noastră dacă vrem să generăm teorii și invenții care să schimbe lumea, sau ne mulțumim a fi forța de muncă ieftină pentru cei care generează teoriile și invențiile.
Momentan nu ne-am trezit, avem insule de competență, ne lipsește organizarea strategică, ne lipsesc obiectivele mari, nu avem masă critică pentru cercetare și, cel mai grav, ne așteaptă cel puțin 10 ani de regres în domeniile STEM, pentru că nu mai avem profesori pentru aceste discipline. E un semnal pe care îl trag de ani de zile, fără ecou, în ciuda faptului că am avut ocazia să exprim aceste idei în cele mai înalte sfere decizionale. Așadar, Homo cercetorensis – îmi place acest termen – este pe cont propriu, în România. Din fericire, chiar dacă într-un număr redus, chiar dacă fără resurse pentru o dezvoltare armonioasă, are totuși legături și conexiuni bune cu cercetorenșii din alte țări, sau de pe alte continente.
– Am vrut să fac o întrebare de sine stătătoare cu asta. Nobel-urile. Mie mi se pare urlător la cer, de bucurie, să poată avea studenții noștri oameni ce au primit un Nobel, în casa lor, la UVT, să le pună întrebări, să primească îndemnuri, să găsească în ei exemple. Știu că, pentru fiecare om adus, a fost și un număr de eșecuri. Cum simți raportul? Unde e Timișoara pe harta răspunsurilor?
– Da, aș spune că nu doar Timișoara, ci România trebuie să îi fie cumva recunoscătoare UVT-ului pentru pleiada de personalități care au fost în România și la Timișoara, cu o atenție aparte înspre laureații premiilor Nobel. Nu a fost deloc simplu, începând cu rectorul UVT, Marilen Gabriel Pirtea, și continuând cu ceilalți colegi din UVT, s-au dus demersuri de diplomație academică și științifică pentru a-i aduce pe laureații de premii Nobel, dar și pe celelalte personalități ale lumii artistice, culturale și academice, cu un plus pentru anul în care Timișoara a reprezentat capitala europeană a culturii.
Mă bucur să constat că exemplul nostru, la scară mult mai redusă, a fost preluat și de alte instituții, academice sau nu – și dacă și numai acesta ar fi un plus adus societății, tot ar fi suficient. Tinerii expuși unor astfel de personalități devin mult mai motivați, și de asta avem nevoie, de cetățeni motivați, cu gândire critică și cu dorință de implicare, nu doar în domeniile lor de activitate, ci și în viața publică.
– Vorbim de chestii elitiste. Dar România, ca medie, e… de aș vorbi folosind un termen neacademic, aș zice într-o situație de rahat. Analfabetism funcțional, lipsă de încredere în știință, în medicină (uită-te la procentul de vaccinare la Covid, la aberațiile de pe rețelele de socializare, la tendințele de la votare, la încercările de dat peste cap și mai mult a programei de liceu). E grețos. Ieri, IERI vedeam o fostă colegă de facultate explicând, cu o voce de taină a unei bunicuțe ce a găsit rețeta secretă a lui Dr Oetker, cum face vaccinul autiști, și cum mai demult nu erau atâția în jur – ca argument. A fost printre puținele momente când m-am simțit exasperată. Facem prea puțin? Are rost? Suntem pe drumul bun?
– Știi, e un truism dar… oamenii buni (și puternici) generează vremuri bune, vremurile bune generează oameni slabi, oamenii slabi generează vremuri grele și vremurile grele ne aduc aminte de cum se regenerează o societate, și vor genera, din nou, oameni buni și puternici.
Unde simt că suntem acum? Eu cred că la vremurile bune care au generat, deja, oamenii slabi… Ce contează acum e cât de repede conștientizăm acest lucru, și cât de repede suntem capabili să transferăm celor puternici și bine intenționați responsabilitatea și puterea.
Pandemia a fost un exemplu, și am sperat că vom învăța ceva din acea experiență. Nu am învățat – din contră. Partea proastă a poveștii este că relele ce vor mai veni nu-i vor afecta doar pe aceia care le-au generat, ci ne vor afecta pe toți, iar din viață… va scăpa cine va putea.
Tot progresul acesta, al ultimului secol, în care am reușit să ajungem să avem grijă de fiecare semen al nostru, să progresăm din punct de vedere științific până acolo unde să avem cea mai ridicată speranță de viață din existența noastră, să putem îngriji fiecare semen, să ne preocupăm nu doar de semenii noștri ci și de animale și păsări, de climă și mediu, stă acum sub riscul unor schimbări dramatice, generate de lipsa de educație și de constituirea unor majorități și mase critice generate din marea de impostură și de neștiință.
– Absolut de acord. Ești unul din oamenii care au o voce în cetate. Vorbim de poziții sociale, culturale, chiar politice. Ar trebui ca cercetătorul să se retragă în turnul de fildeș, ca să fie mai eficient, sau, dimpotrivă, să ia ca firesc să fie un arbiter elegantiarum pentru cetate?
– Aș spune că cercetătorul în turnul de fildeș e doar o metaforă… Întotdeauna, oamenior de știință (cu excepțiile de rigoare) le-a plăcut săe fie în prim plan, le-a plăcut să se facă remarcați de societățile în care au trăit. Nu degeaba mulți dintre ei s-au regăsit în proximitatea potentaților vremurilor, plătiți bine de către regi sau împărați, și generând cunoaștere în jurul lor. Astăzi, știința este însă total democratizată, accesul la informație, și chiar la aparatură, a devenit mult mai facil.
Popularizarea științei, căci la ea te referi, este apanajul cercetătorilor, și lor trebuie să li se creeze spațiu de expunere, scene pe care să-și joace rolurile. Acest lucru se întâmplă pe scară largă în țările care au înțeles rolul științei și al cercetării, și se întâmplă mai greu în celelalte state, România făcând parte din această categorie.
– Zi-mi primul lucru pe care ți l-ai dori azi, acum, care să fie fain și pentru UVT și pentru T-ul din coada casei noastre academice, deci pentru cetate.
– Pentru a rămâne doar în zona valorilor și principiilor, iată câteva lucruri de care Timișoara și zona periurbană a acesteia ar avea nevoie – un muzeu al științei (ar trebui făcute câte unul în București, Iași, Cluj și Timișoara), dar un muzeu mare, interctiv, care să primească sute de vizitatori deodată; un spațiu de știință care să cuprindă un planetariu și un observator astronomic, deschise publicului larg, dar și cu programe speciale pentru elevi, un centru de știință pentru elevi care să poată acomoda cercuri tematice de știință (robotică, dar nu numai), o sală cu câteva mii de locuri pentru concursuri de jocuri (gaming) și care, în perioadele dintre competiții, să poată să fie folosită pentru activități de tip CoderDojo, dar nu numai. Dacă am avea toate aceste lucruri, ar crește exponențial șansa de a ranversa cursul pesimist pe care se îndreaptă știința.
– Pentru final, dă-mi designul unui abțibild, așa cum l-ai vedea pentru geanta ta de călătorie, de ar fi să te reprezinte cel mai bine, acum, la vârsta asta și cu acest cumul de realizări de care am vorbit. Încep prin a bănui că ai adăuga stelele Uniunii Europene, pe fond albastru, mai mult ca sigur și literele UVT. Și aș mai pune ceva, dar îți spun după ce răspunzi. Ce crezi că ar mai forma… heraldica ta de rătăcitor pe continentele lumii? (Hm, în engleză sună mai bine, „I am that merry wanderer of the night”, din Puck, Visul unei nopți de vară). De fapt, nu abțibild, ci scut, ca pentru cei doi cavaleri din tine.
– Cred că am putea să-i spunem și heraldică acestui simbol grafic la care faci referire. Ar trebui să fie o îngemănare, o simbiotică între aspecte cu relevanță instituțională și cu relevanță personală. Aș pune UNITA undeva la loc de cinste în această cartografie, alianța universitară europeană din care UVT face parte (era de altfel și ideea unei colege de a realiza un „pelerinaj” prin toate orașele de proveniență ale universităților membre UNITA), și aș mai pune, dacă discutăm de chestiuni personale și de hobby, un drum al rugby-ului care neapărat să includă toate țările din lumea nouă.
*
Cumva, destul de chinuit, și din cauza timpului, și pentru că e lung, și pentru că, de fapt, ar fi putut să fie chiar mult mai lung, se termină interviul ăsta. Dar nu și materialul, fără să spun și eu la ce mă gândeam pentru scutul acela al bi-cavalerului Mădălin Bunoiu.
Îmi aduc aminte cum l-am enervat cândva, fără să vreau, pe nea Gruescu, cel cu macla aparte și cu muzeul din Ocna de Fier. Așteptasem să intru la muzeu, am citit între timp chestiile afișate de primăria locului pe un panou din apropiere și am văzut ceva cu sigla orașului care era explicată ca având un… cristal de argint. L-am întrebat, apoi, pe Gruescu ce pana mea e cu cristalul ăla de argint acolo, și a sărit în sus, că ce fac ăia, când au acolo macla lui, și alea – alea. Zilele trecute mă uitam să văd ce e acum pe stema localității, și am văzut ceva descris ca „un cristal de cuarţ, de argint”, și care seamănă, într-adevăr, cu o maclă. Se pare că enervarea lui Gruescu a avut impactul dorit.
Pentru că pe scutul acesta aș pune și eu un cristal. Unul de safir, crescut din migala fizicienilor de la UVT, și albastru, pentru că… e culoarea lui Mădălin, cum îl văd eu. Și un text: „Ka mate, ka ora”, din o Haka condusă de, să spunem, Tana Umaga pentru All Blacks. Pentru curiozitatea cercetătorului ce sărbătorește mereu viața, până la sfârșit.
Ramona Băluțescu
Foto: RB & colecția Mădălin Bunoiu
