După cum am văzut în articolul anterior, PRIVATIZAREA PRIN MEBO – Prima parte, oamenii au fost convinși că asta e singura soluție, să-și rupă de la gură și să își cumpere întreprinderea pentru că altfel vine străinul cel rău și îi lasă șomeri.
Exista un contract de privatizare în care erau înscrise anumite condiții, întreprinderea trebuia să păstreze același obiect de activitate timp de câțiva ani, iar o anumită perioadă era interzisă vânzarea activelor sau concedierea muncitorilor.
Putem spune că în acea perioadă personalul din conducerea de vârf a întreprinderilor era mult mai bine pregătit din punct de vedere tehnic decât echivalentul lui de acum.
Inginerul era un inginer adevărat, nu un papagal care după ce a terminat o facultate e la fel de pregătit pentru vândut telefoane sau pentru vândut pizza, mai puțin în privința ingineriei, la fel era și contabilul șef care înțelegea ce se întâmplă în contabilitatea întreprinderii și chiar reușea să facă contabilitatea fără programe cu butoane colorate sau rețele de socializare pe care să întrebe ce culoare să apese pentru a efectua o anumită operațiune.
Dar în privința managementului erau practic niște nulități.
Timp de zeci de ani managementul fusese făcut de către organismele centralizate ale statului, statul îți spunea la începutul anului care îți vor fi lucrările și cine îți vor fi clienții, statul îți spunea la ce date să mergi la BJATM să îți ridici porția de țeavă, vopsea sau ce mai aveai nevoie, statul îți dădea banii pentru salarii.
Din fericire existau niște relații consolidate de-a lungul multor ani, contabilul șef era apropiat de un director de bancă de unde se obținea un împrumut pe termen scurt, directorul era prieten cu alt director care putea să-i livreze niște materii prime cu un termen de plată generos, șeful de la aprovizionare cunoștea el o doamnă care lucra la serviciul “desfacere” al unei alte întreprinderi.
De aceea, un timp totul a mers ca și până atunci, oamenii veneau la serviciu, își făceau treaba, primeau o leafă.
Întreprinderile produceau tot ce au produs până atunci, clienții acestora erau tot cei din vremea când aparțineau statului.
Încă se dădea o mână de vopsea acolo unde era nevoie, se mai făceau mici investiții.
Se părea că privatizările prin MEBO au fost un succes, nu se întâmplase nimic spectaculos, dar lucrurile mergeau înainte.
Întreprinderile au început să fie informatizate, mai ales după ce directorii economici care “țineau” contabilitatea unor mici firme private au descoperit că având acces la calculatoarele întreprinderii, cu sprijinul celor care știau să folosească așa ceva, își pot mări cifra de afaceri.
Apăruse și internetul, “să instalăm internet ca să ne punem și noi adrese de email pe cărțile de vizită, cum au oamenii serioși” îi spunea directorul celui care se ocupa de calculatorul/calculatoarele firmei.
Toată lumea era interesată să păstreze acest “statu quo”, muncitorii pentru că își câștigau pâinea de zi cu zi iar acționarii pentru că aveau nevoie de acei mici acționari care plăteau prin munca lor prețul acțiunilor achiziționate de la stat.
Continuarea: Privatizarea prin MEBO – Ultima parte
