Pe domnul Sima Preda îl întâlnesc pentru că, la capătul unui fir de întâmplări, leg lucruri care mă fac să am însoțitor de marcă în cetatea Ineului. Dar, ca de atâtea alte ori, în meserie, pleci de la ceva și nu știi unde vei ajunge – în fapt, ca spre multe altele, poți pleca și de la o frustrare. Singura dată când am fost în Ineu și m-am și oprit era în urmă cu vreo 40 de ani, când singurul lucru pe care l-am reținut, venind de la Moneasa, din o tabără, cred, a fost că la hotelul din localitate, la care am oprit, aveau ciocolată pe care am putut să o cumpărăm nestingheriți de la shop-ul de acolo, chiar și pe lei.
Este o amintire care poate să-ți rămână destul de adânc întipărită în minte, dacă e vorba de lucruri ale copilăriei din vremea lui Ceaușescu, dar mai era ceva. Am aflat, la o vreme după respectiva vizită, că tot acolo era și un castel deosebit, atâta doar că… eu nu-l văzusem, iar o frustrare de asta e ca un fel de păpușă cu părul smuls, pe care o porți de mână timp de zeci de ani.
Și, finalmente, vine momentul în care esteticianul de păpuși poate compensa lucrul care te deranjase de atâta vreme, și atunci când am de ales, dintr-o pleiadă de lucruri pe care le pot vedea, sau revedea, în județul Arad, beculețul pâlpâie cu numele de Ineu, imediat. Și mai e ceva, pe care-l am învățat în ani și ani de presă: o fotografie cu un obiectiv interesant este ceva bun, dar o fotografie în care, în cadrul acela interesant, ai și un om, devine de-a dreptul aparte.
Sigur, îmi doresc puțin altceva decât a ieșit, îl sun pe rectorul Medicinei din Timișoara, Tavi Crețu, îl întreb când mai merge pe acasă, dat fiind că știu că e din Ineu, filmul din capul meu este cu copilul plecat de acolo, care copilărit acolo, și, copilărind, se joacă prin respectivul castel, și poate să-mi arate, matur fiind, câte ceva din vechile traiectorii pe care le-a făcut. Dar nu ne potrivim la timpi, însă rectorul găsește o soluție, îmi spune de un alt medic care este de acolo, Marius Preda, chirurg oncolog, pe care îl sun și care, amabil, îmi face legătura cu tatăl său.
Și iar, eterna lecție a jurnalisticii, pe care n-o să am niciodată oboseala sau reaua voință să o țin pentru mine: niciodată nu știi în care colț te așteaptă un om extraordinar, un om care a făcut ceva deosebit, un om care are ceva de spus. Tot așa este pentru Ineu, și domnul Preda, cu care mă întâlnesc, aparent este un pensionar cu o mare dorință de a povesti, dar nu ia mult timp până când realizezi că este mult mai mult decât atâta, nu doar pentru faptul că a lucrat în respectivul palat, cetate, castel – nici măcar nu știu cum să-l numesc mai bine, hai să-i spunem castel, e mai de-a prințesă, și de-a zână – și că a fost profesor acolo, și a ajuns să cunoască multe dintre cotloanele locului, dar mai face ceva, un lucru extrem de drag mie, extrem! – nici nu știu cum să subliniez asta, și cu câte linii: păstrează memoria locului, nu doar pentru el, și realizez iar că este un fir roșu călăuzitor pentru cartea aceasta, pe care îmi închipui că o voi strânge din drumuri prin județul Arad. Iubesc ideea de muzeu, iubesc locul acela în care sufletul unor oameni strânge urmele trecutului, iar domnul Preda este exact unul dintre oamenii aceia, care au făcut ca Ineul să aibă undeva un trecut care să existe mai mult decât în paginile unor cărți pe care, poate, nu le mai deschide nimeni, de istorie generală, un trecut unde să se alinieze, în diverse feluri, obiecte care să vorbească, vizual și nu numai, despre rădăcinile oamenilor de aici. În fapt, el și soția lui. Așa că este aproape un muzeu familial.
Mă enervează să trebuiască să văd că locurile ajung să aibă câte un primar vremelnic, care nu înțelege ce înseamnă un muzeu. Vorbesc la modul general, de atâtea și atâtea locuri, inclusiv din județul Arad, în care vezi că, din ciudate întâmplări, câte o caricatură de om ajunge să conducă destinele localităților respective, și tot ceea ce contează este strângerea de voturi, și mult mai puțin faptul că undeva, alături, cineva, din timpul, și vrednicia, și dăruirea, și zdroaba lui, strange, și, de fapt, îi face munca de a contribui cu adevărat cu ceva la istoria acelui loc.
Să ne înțelegem, nu spun că, pentru o localitate, nu este important să torni ciment și să văruiești copaci. Dar, dincolo de asta, există ceva, ca un strat de locuire, care dă vlagă și justificare celor care suntem acum, iar acela este trecutul oamenilor, este ceea ce îi face să fie în felul în care sunt, să poarte ceea ce poartă, să bea ceea ce beau, și cum beau, să se roage în felul lor, în care îi vezi rugându-se, și să ridice case după un anumit tipic.
Dacă nu facem decât să ne privim, într-o zi, buimaci, năuci de întâmplarea ”cum am ajuns aici”, este ca și cum am fi fost transplantați, fără să știm ce avem în spate. Tocmai de aceea, un loc care să strângă însemne despre trecut este atât de aparte, încât cel care îl ridică merită tot onorul locului pe care l-a adâncit într-o rădăcină, lucrând așa.
Și văd atâtea locuri, în județele mele de suflet, în Bihor, în Arad și în Timiș, unde, uneori, în colțuri în care nici n-ai fi crezut că poate crește un fir de mărar, este un om care și-a turnat sufletul în vase care să ia forma trecutului locului, un om care și-a rupt din pâinea lui de cea de toate zilele, și din timpul lui, în care ar fi putut să răsufle altfel, după o viață de muncă, pentru a strânge din cele ale trecutului, și a le pune laolaltă – pentru că, și aici, ca peste tot, un ban pus lângă un ban, pus lângă un ban, este mai mult decât însumarea celor trei bani, și, tot așa, o colecție care să vorbească despre cele vechi, în care lucrurile, exponatele, piesele, au o legătură unele cu altele, este mult mai mult decât însumarea a trei cioabe și a trei căldări.
Toate astea le știu de atâta vreme, cum am învățat să prețuiesc și să respir pe o nară ideea de muzeu, ca pe un drog, un drog fără de care nu, și zâmbesc – sigur, puțin amar – atunci când reiau în minte o idee care circulă azi, iar, pe rețele de socializare, cu Churchill care este împins să taie din fondurile culturii, din cauza războiului, și care vine cu replica: atunci pentru ce luptăm?
Vin în Ineu ca o fetiță doritoare de castele cu povești cu zâne, nu știu, în momentul în care dibuim care o fi Podul de Piatră, peste care trebuie să trecem, dacă ziua va fi doar cu câteva fotografii într-un loc frumos, sau vom da și de lucruri aparte, care fac din orice poveste cu zâne să se întâmple și altceva decât prințesa care așteaptă, la fereastra ei de castel, să se mărite.
Dar mereu există ceva, pe undeva, de ai ochi, iar aici ochiul îmi spune despre primul lucru deosebit al locului printr-o întâmplare pe care, sunt sigură, aproape nimeni nu ar fi remarcat-o ca aparte. O plantă cu flori micuțe și galbene, ceva de genul petunie, dar cu frunze ne-petuniere, ne întâmpină în niște hârtie de stil vechi, înainte de intrarea în castel. Sigur, e și domnul Preda acolo, dar pe domnul Preda mi-l închipuiam deja puțin în vârstă, puțin sfătos, puțin necăjit de faptul că lucrurile nu merg mai bine sau mai repede, însă pe florile galbene de bun venit nu le prevedeam.
Ce e drept, și domnul Preda este puțin altfel, și anume este mult mai mult decât mi-aș fi închipuit, dornic a da, ca profesorul ultim al unei învățături planetare, agățându-se de misia sa ca singurul care mai poate să dea ceva pentru viitorime. Îmi plac oamenii care au încrâncenarea asta de singurul, de ultimul care mai poate da ceva, și atunci te ia, și te duce, și te scutură, și încearcă să îți pună cât mai multe în brațe, poate pe moment e puțin năucitor, dar, după, când faci un pas în spate, când te depărtezi de locul ale cărui taine încerci să le pătrunzi, realizezi că un astfel de om este o comoară, și, cum deseori se întâmplă cu comorile, și aici senzația mea este că nimeni nu e profet în satul lui, și că piciorul curcubeului, cel care pleacă din comori, după cum spunea o legendă, pare întotdeauna departe.
Îmi făcusem lecțiile, legat de castel, anii de construcție, anii de schimbare de paradigmă – dar îi găsiți pe net. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Ineului Ceea ce e interesant este că, pe timpul când a ajuns domnul Preda să ia legătura cu locul acesta, intrinsec, el era școală pentru persoane cu deficiențe. A lucrat din 1974 aici, după ce a terminat Artele Plastice în Timișoara, apoi a făcut și Muzeologie în București. Era profesor de desen la Școala profesională specială, ea ținând de Ministerul Învățământului și de cel al Muncii. Aici învățau oligofreni în grade diferite de debilitate mentală, iar la la absolvire primeau o calificare la nivel national, în funcție de domiciliu, de buletin. Ineul lucre cu jumătate din țară, a doua școală de gen era în județul Cluj, dar ea era la alt nivel, nu profesional, ci de gimnaziu, pâna în clasa a opta. Aici erau meserii ce se învățau, ieșeai tâmplar, zugrav, faiențar, tinichigiu. Domnul Preda a lucrat 16 ani acolo, apoi s-a transferat la gimnaziu și liceu, în Ineu.
Asta înseamnă că a ajuns să știe fiecare piatră pe piatră care a existat aici, în castel, și vorbește despre fiecare dâră de drum din curte sau din pivniță, despre felul cum erau bolțile, și despre pereți, și despre utilități, și despre cum erau cancelariile, și circuitele, și copiii, și întâmplările de aici.
Înțeleg că a mai pățit o chestie de când se lucrează la refacerea castelului, că nu a putut să intre peste munca muncitorilor atunci când a vrut să conducă pe altcineva, dar de data asta sunăm la domnul primar Călin-Ilie Abrudan, înainte, și ni se spune că totul este ok, că putem să vizităm și să facem fotografii. Desigur, promit că nu o să încurc pe nimeni, încercăm să fim cât mai cu grijă, să ne ferim de a călca acolo unde nu trebuie, sau cum nu trebuie, și de încercări ce ar putea să aducă accidente, ne prezentăm la intrare, cel care conduce lucrarea ia notă de noi, domnul Dorin Cotuna, ne spune cam ce și cum se întâmplă, ne începem turul dincolo de ceea ce ar însemna un gard de apărare, este un gard străjuit de pancarta de șantier în lucru în care se arată o mulțime de chestii pe care nu am avea voie a le face, sunt atât de multe încât îmi spun că mai bine pozez și mă uit după, ca un turist japonez, și că o să merg pe bunul simț cu ceea ce se face sau nu se face. Domnul Preda este de acord, trecem de prima bolgie, ajungem la o plăcuță pe care scrie ceva în latină, este pe peretele exterior al castelului și este deasupra ei și o bilă de obuz, sau chiar mai multe, din câte îmi pot da seama, fotografiind cu zoom, care străjuiesc respectiva tăbliță. Din păcate, deși sunt o fană a descifrării tăblițelor în latină, nu pot să îmi dau seama prea mult despre ce scrie aici, pentru că unele dintre cuvinte sunt mâncate, și oricum sunt acoperite de var, de altfel ca și presupusele obuze. Dar, cine știe, poate că cineva ne va ajuta, mai apoi, cu descifrarea textului.
Intrăm în o rețea de camere foarte mari din flancul din stânga, domnul Preda este nemulțumit de lucrările din trecut, de pe vremea comuniștilor, de prin ’75, care s-au făcut aici, îmi spune că el a mai prins niște grinzi de lemn care erau extrem de bine întreținute și care au fost scoase, deși ar mai fi putut susține, spune el, pereții încă zeci și zeci de ani buni, îmi arată lucrările de beton, se văd infiltrații, îmi spune despre vechile fresce care erau aici, fiind vorba de o zonă afectată sportului. Nu era ceva foarte vechi, ci lucruri care aveau doar câteva zeci de ani, dat fiind că el supervizase picturile respective, atunci când au fost făcute. Se pot vedea intervenții diferite pe pereții mâncați de intemperii și de condens, în mod cert este de lucru aici, dar palatul respectiv merită, și e bine că s-au găsit posibilități să se intervină, finalmente, pentru refacerea sa.
Încerc să găsesc o urma trecutului, ceva care să vorbească despre ce a fost eventual înainte de comuniști, poate o dungă de vopsea, pentru că de obiecte nici nu mai poate fi vorba. Dar este totul ca după un incendiu, nu mai există nimic, decât coaja – ce e drept, o coajă superbă, un palat ale cărui ziduri au rezistat, în câteva sute de ani, dar care cumva arată ca un ou prețios de dinozaur din care lipsește embrionul, făptura. Sigur că, pentru cei din administrația locală, găoacea acestui ou, refacerea sa, este important, dar misia mea e alta. Eu încerc să găsesc povestea ființelor care au fost aici, măcar pentru ultima jumătate de secol, pentru că întotdeauna ceva rămâne, nu la nivel energetic, ci pur și simplu la nivel istoric, din trecerea celor care și-au legat viața de povestea unui astfel de loc.
Aproape ca pe o ceapă cu mai multe straturi încerc să-mi închipui marea curte a castelului în evenimente care au curs aici vreme de mai bine de 350 de ani. Acum este o baltă ruginită aici, și o macara, și frânturi de lemn, și niște scule al căror nume nu îl cunosc. Este ca liniștea aceea, după ce condurul Cenușăresei a căzut, și a fost ridicat de print, și el și a pornit căutare, altundeva, într-un cartier mărginaș. Cum spuneam, o coajă, dar o coajă care, atunci când știi, măcar pentru o secundă, să cauți și să îți imaginezi lucrurile vechi, este înnobilată de atâtea și atâtea amintiri, chiar dacă nu vom mai ajunge la ele.
Cobor în pivniță cu unul dintre oamenii de aici, este o pivniță interesantă, o jumătate de cerc, o boltă construită cu câteva elemente de sprijin, cu locuri care lasă un strop din lumina de afară să pătrundă, sau, în alte părți ale încăperii care se lungește cât ține castelul, sunt guri de aer care probabil că dădeau înspre ceea ce, mai demult, fusese o zonă chiar deasupra șanțului de apărare, în care înțeleg că fusese deviat Crișul Alb, care curge pe aici.
O pivniță interesantă, în care văd fără probleme și o stocare de vinuri bune, dar și, în măsura în care se va dori asta, o cramă în care cei doritori să deguste din licorile locului pot găsi liniște și răcoare, în același timp cu frumusețe și noblețea unei clădiri care să ne facă părtași ceva mai direcți cu un fragment din trecut.
Ajungem iar în curtea interioară, ne așezăm pe o bordură, vorbim despre cele ce nu mai sunt, domnul Preda arată cu degetul înspre un loc și îmi spune că acolo a fost o fântână, dar a fost astupată, și îmi explică, cu instinctul deosebit al celului care a ajuns să fie omul unui muzeu, că ar fi fost de dorit să se sape acolo, în locul vechii fântâni, pentru că este unul dintre locurile unde poți găsi obiecte de demult. Mă înflăcărez și eu cu o parte din ardoarea sa, îl întreb dacă știe, dacă are ținut cu execitate în minte locul unde s-a astupat fântâna aceea, îmi spune cu detalii față de care geam și față de care ușă era poziționată, ce simplu ar putea fi dacă ar avea cine să audă lucrurile acestea, o să încerc să văd cu cel care conduce acum Muzeul de istorie din Arad dacă se poate obține o echipă de arheologi, sau măcar un sufletist cu o sapă și cu un șpaclu, să se vadă, după ideea deosebit de potrivită a domnului Preda, dacă a rămas ceva aici care să mai spună povești din trecut.
Pentru că povești există. Îl întreb pe domnul Preda de lucrurile tipicele unui astfel de castel, și anume dacă se vorbește de vreo stafie, de vreo domniță, se uită puțin într-o dungă la mine, nu este omul care să inventeze ceva dacă nu există, cel puțin așa îmi pare, și duce discuția spre o zonă puțin mai prozaică, dar care vorbește de două lucruri anume.
Unul dintre ele este locul în care cineva, pe atunci foarte tânăr, a găsit niște paloșe. A scos dintre ele, dar nu pe toate, pentru că spunea că erau înțepenite, și nu s a putut, însă în mod cert ceva de acolo, din acea surpătură, să zicem, a fost scos, pentru că domnul Preda își amintește că a văzut unul dintre acele paloșe în biroul fostului director alșcolii. Acuma de ce acea piesă era ținută ca să decoreze biroului unui director, și nu ca exponat de muzeu, investigat, catalogat și hotărât unde să rămână să-și trăiască veșnicia, nu știu, și, iarăși, este vorba de oameni care încă există, care sunt printre noi și care au avut interferențe cu zona trecutului ce cred dăunează modului în care ne putem raporta la ce a fost, însă nimeni nu are nici o curiozitate și nu ridică nici o întrebare.
O altă întâmplare este aceea unei alte surpături în interiorul castelului, care a arătat un coridor pe care cei care au găsit-o au mers până când au dat de o apă peste care nu se putea trece – cum era acea apă nu prea înțeleg. Adică era un, lac, o cascadă sau ce? Oricum, domnul Preda îmi spune doar că acea zonă s-a zidit, dar că da știe unde este și ar putea să o arate cuiva care ar fi interesat la modul oficial de acest lucru, îmi arată și mie cu degetul, din locul de unde suntem, și îmi explică, și, brusc, mă simt ca și cum aș fi grea cu o informație pe care nu știu să o valorific și care mă face să sufăr, în situația actuală, pentru că, deși o să o dau hârtiei, cine știe dacă undeva lucrul acesta va ști să lege doi plauri din care cei interesați să studieze aprofundat și științific cele ale trecutului vor găsi interes să vadă și ce taină mai ascunde acel loc…
Domnul Preda îmi mai povestește cu amărăciune despre părți din ansamblul acesta de castel – fortificație – cetate care au fost dărâmate din prostie, din răutate, din nepricepere față de trecut, din dorința de a folosi un loc. Îl ascult cu neputința cuiva care vine de altundeva, stă puțin și va pleca altundeva, iar acesta nu va fi decât un intermezzo din care nu va rămâne foarte mult, și îmi doresc să pot să fac mai mult ca aceste informații să poată să aibă urmare. Pentru unele lucruri este deja prea târziu, pentru altele poate ar mai fi timp, în fapt chiar și ceea ce vedem acum sub ochii noștri că se întâmplă este un mod de a ajuta trecutul se prelungească și să aibă încă niște zeci de ani, poate sute, o viață care să ducă și celor care vin după noi istoria de demult.
Mă uit la lucrări, nu am foarte mare tangență cu genul acesta de lucruri, pot însă aproxima cum s-au făcut decopertările, pot să mi dau o părere despre cum s-au refăcut bolțile și îmi place ce văd. Încerc să înțeleg cât, din materialul vechi, a putut fi păstrat, și cât a trebuit înlocuit, urc, văd scările de marmură roșie despre care îmi spune domnul Preda, care nu vine cu mine la etaj, calculez întrucâtva repede lemnul care se folosește pentru susținerea lucrărilor, mă uit toată dărnicia podețelor care pe care se calcă pentru lucrările de la etaj, cred că e o lucrare bună.
Sper că va fi ceva care va imprima temeinicie celor care vor rămâne. Într-un loc văd cuiburi de rândunici, se spune că vin acolo unde dau de oameni buni, știu și eu ce va fi atunci când oamenii buni vor trebui să închidă lucrarea… Ne terminăm bântuiala prin curte și prin camerele castelului, ieșim, încercăm să aproximăm pe unde erau șanțurile care înconjurau castelul, ne uităm la turnuri, am handicapul celui care nu realizează cât s-a dărâmat ca să pot compara cu ce a rămas, reușesc să văd frumusețea locului dincolo de zidurile mâncate de intemperii și de nepăsare, este un loc în care privirea îți dă o bifă în sus și îți spui că are rost și că Ineul nu poate decât să fie extrem de câștigat atunci când locul acesta își va regăsi frumusețea atât de mult altoită pe ceea ce oricum este încă.
Și acum este frumos palatul acesta ruină, care însă vorbește încă atâta de mult despre cum s-a trait, luptat și apărat aici, suntem între poarta monumentală pe care se intra spre curtea centrală și poarta împrejmuirii care apără cât de cât acum castelul, unul dintre muncitori tocmai și-a negociat lărgirea pauzei de masă cu șeful lui pe motive oarecum șmecherești, dacă mă întrebați pe mine, nu mă întreabă nimeni, tac, peste tot e așa, cel care dă cu sapa e șmecherul, cel care e peste el trebuie să știe s-o țină în frâu, să pactizeze cumva cu el, dar, în același timp, să-l facă, la sfârșitul zilei, să existe partea asta de muncă. Nu vreau să adun câți timpi vii și câți timpi morți sunt la baza acestui castel, și se vor mai strange, până când el va ajunge bijuteria de odinioară. Mă gândesc la o carte a lui Laurențiu Fulga, ceva cu o măsurătoare care se îngroapă ca umbră la baza zidului unei case, îmi spun că și amintirile unor oameni ca domnul Preda sunt tot o astfel de jertfă, rămânând tăcută, poate exact ceva netăcerea lor este ceva ce facem acum, adunând amintiri.
Cam în locul unde m-am oprit trebuie că a fost cândva o punte care se ridica și se cobora peste apa care înconjura castelul. Istoria recentă a lui implica părăginire și indolență, și, la un moment dat, chiar primejdia de a fi vândut și pierdut Și totuși, uite că acum se lucrează, probabil vom avea cândva, în viitorul apropiat, un restaurant aici, poate un hotel, frumusețea locului merită asta și, cine știe, poate chiar și ceva din istoria locului își va găsi un colțișor în încăperile care vor exista aici, atunci când vor fi tihnite.
Ieșim din localitate, facem vreo șase kilometri, ajungem lângă mănăstirea ortodoxă Tămand, care și ea are arondat un conac care nu fusese folosit atunci când domnul Preda căuta cu disperare să-și ducă undeva exponatele pentru care nu a mai fost loc în oraș. Cei de la mănăstire au îmbrățișat ideea, s-a vorbit cu arhiepiscopul locului care a permis ca această clădire nefolosită să ajungă muzeu.
Și iar, nici măcar nu știu dacă orășelul acesta din județul Arad realizează ce înseamnă ca munca pe care o obște trebuia să o genereze într-un mod organizat, și plătit, și normal, să fie făcută benevol, și pe spețele sale, de unul dintre oamenii sufletiști ai locului, și de familia sa, și mă întreb ce a dat orașul în schimb. Îl simt pe domnul Preda cum mocnește între mândrie și nemulțumire, este unul dintre oamenii care și-ar dori mai mult, mereu mai mult. Iar acest lucru este deja ca o decorație pe pieptul lui, acolo unde poate edilii locului încă n-au făcut ceea ce ar fi fost doar firesc. Ajungem la conacul pe care ortodcșii i l-au pus în brațe, este străjuit de cireși cu fructe mici și negre, aproape înciudate de posibilitatea de a fi mâncate și răspunzând cu carne mult prea puțin groasă pe care și-o cresc pe sâmburi. oarecum congruentă cu înciudarea stăpânului vremelnic al locului.
Ne oprim într-un fel de balcon de intrare al conacul, ca la orice casă de gospodari aici este o masă de lemn cu scaune din trunchiuri, pentru vizitatori, domnul Preda caută într-un mănunchi mare de chei, ne deschide, începem prin a umbla puțin haotic, poate, printre camerele de aici, mă atrag exponate care poate nu au legătură unul cu altul dar rimează cumva cu interesul meu personal pentru istoria locului, sar de la niște ochelari de demult la tradiționalele obiecte de țesut, care nu mă interesează prea mult, dar care sunt frumoase pentru fotografie, este aici cumva o grijă de om care aduce acasă, care aduce la propria sa acasă, care face ca, spre exemplu, un astfel de loc să aibă un alt suflet decât o cameră de hotel, nu simți aici acel sterp în care cineva a aruncat lucruri doar ca să fie bifată o sarcină, dimpotrivă, aici simți că absolut tot ce a fost considerat interesant este adus ca într-o vizuină proprie și glorificatoare a trecutului.
Sunt lucruri cu sens. lucruri care au avut o legătură cu cele ce s-au întâmplat aici și au schimbat istorie și fapte, mă opresc lângă o mașină de scris de pe vremea lui Pazvanti, cum am numi-o, lângă multe obiecte, alături de explicațiile lor. Ajung într-o încăpere cu prapuri, este firesc să fie și ei aici, până la urmă credința este o parte importantă în năzuințele și în războaiele noastre, mergem mai departe, o mulțime de lucruri care vorbesc despre istoria locului sunt strânse în fotografii, este o vară caldă ca orice vară într-o zonă de câmpie, dar ce se întâmplă aici atunci când ajungi la 180 de grade pe partea cealaltă a cadranului anului îmi pot închipui privind cahrele sobelor și grămăjoarele de lemne puse acolo preventive, de mână de gospodar – toate, din nou, prin munca domnului Preda și a familiei sale.
Și mă gândesc, ca om ce face fotografie, că îmi dă o strângere de inimă nedreptatea amplasării unor poze deasupra tocului ușii, sau prea sus, acolo unde nu pot fi văzute în deplinătatea întâmplărilor despre care ele vorbesc, dar oare cât de mulți sunt aceia care vin aici deschiși fiind să prețuiască fiecare fotografie? Mă uit la mine, chiar și eu avusesem replica asta, dar eu am venit doar la palat, și mă bucur că am cedat dorinței domnului Preda de a veni să-i văd și muzeul, pentru că acolo unde palatul este numele cel mare de pe o carte de vizită a orașului, muzeul acesta este informația mai mica, în josul paginii, scrisă cu zaț, cu litere mărunte, dar fără de care numele mare nu are substanță să existe.
Ador cioabele de toate felurile, cioabe cu urmă de buză, de fund și de toată care vorbesc despre vasul din care au provenit, cioabe care spun povestea despre materia din care au fost făcute, sau despre lucrurile pe care le-au conținut, sau despre felul în care au perceput și redat estetica cei care au trecut de la utilitate la forma frumoasă, la forma grăitoare. Mă uit la cioabele colecționate de domnul Preda cu un detector care niciodată nu a greșit atunci când e vorba de interesul meu personal pentru un lucru al trecutului și anume mi le-aș dori. Dar, iar, simt dualismul acelei dorințe a colecționarului, acea schizofrenie a posesiei a celui care posedă, care pornește în aventura aceasta a relației sale cu obiectul din vechime, nu doar cu obiectul prețios ci acela care înseamnă ceva pentru un grup de oameni, și trece cândva de la poseda la contribui cu posesia aceasta la binele colectivității.
Undeva este un prag ciudat, în care doar un arheolog cu patalama poate spune ce este drept și ce nu, pentru că unele dintre aceste obiecte ar trebui să fie parte din patrimoniul unui muzeu. Cu toate acestea, înainte de a ajunge la muzeu, ele au fost statornicite ca intrând în colecția cuiva. Însă, în cazul acesta fericit, acel cineva nu le-a ținut pentru binele, frumosul sau valorificarea proprie, ci le-a strâns, s-a informat legat de ele și le-a așezat într-un șir firesc cronologic și care să se lege de locul și de întâmplările din spatele lor, astfel încât și alții să poată să înțeleagă despre ce a fost cândva aici.
Și iar îmi vine, chiar dacă mă repet, să preamăresc ideea muzeului, a strânsului laolaltă al lucrurilor de valoare pe care le ai nu doar pentru tine ci într-un moment le angrenezi într-o colecție, ca un mozaic care vorbește altfel decât parte lângă parte, și le oferi tuturor celor care vor să se bucure de așa ceva. Îmi spăl privirea cu cioabe al căror înțeles aș vrea să îl pot pătrunde, și uite că încă rămân mistere, și asta înseamnă că aproape sigur voi mai ajunge aici, și voi mai întreba, și voi mai ridica nedumeririle mele celor care ar putea să mă lămurească față de obiectele pe care le-am văzut aici, și mă bucur de vederea celor strânse prin grija custodelui acestui muzeu, de la topoare neolitice la silexuri și la bucăți de ceramică, și la oase, și la vase pe care cineva le-a restaurat exact așa cum îmi place mie să fie restaurant ceva, într-un muzeu, și anume după ideea de acum vreo 30 de ani a organizațiilor internaționale muzeale, cum că partea care se adaugă unui obiect restaurant trebuie să fie măcar cu două tonuri diferită, ca și culoare, față de acesta, și să poată fi eventual înlăturată, astfel încât privitorul să poată să înțeleagă ceea ce este original și ceea ce este adăugat.
Obiectele de aici sunt importante nu doar pentru faptul că arată cum se lucre și să trăia în trecut, ci și pentru că, dincolo de utilitate, vorbesc mult și aparte despre estetică. Văd unghiuri și curbe pe care mi le numesc ca interesante, văd linii de decorațiuni care mă aproprie de cel care și-a dorit să treacă de la a folosi ceva înspre a se bucura un strop mai mult de el, este un sentiment care, iată, poate crea o punte de comunicare între oameni care au trăit la milenii distanță, și ăsta este un alt lucru extraordinar care poate veni atunci când îți faci veacul într-un muzeu, capacitatea de a-ți extinde empatia înspre cineva-ul acela neștiut, care a găsit de cuviință, acum atâta vreme, să momească frumusețea ca parte din viața sa.
Ridic o ghiulea care se află undeva pe podea, e ciudat, mă gândesc la copilul care vine prima dată într un astfel de loc și care încearcă, la fel ca mine, să ridice ghiuleaua, și îmi spun că, uite, până și asta este o experiență interesantă, pentru că poate da o idee unui copil, dincolo de desenele animate în care, știu eu, cineva trage cu ceva, cu praștia, înspre dușmani, sau inamic, sau neprieteni, despre cum merge treaba asta, despre materialul din care era făcut așa ceva, despre cât de greu era, despre ce se putea obține cu astfel tde proiectil, despre cum era cel care trebuia să-l încarce. Un muzeu poate fi și o chestie tactilă, respirabilă, a sunetului și a culorii, sau a luminii, și chiar și acest muzeu de câteva camere este o experiență unică în felul său, pentru că simți asta chiar și din felul în care sunt plasate exponatele, înțesând spațiul care a fost dat pentru lucrul acesta, încercând să ofere o experiență cât mai complexă vizitatorului deschis la învățat ceva.
De la pistoale la ziarele trecutului care vorbesc despre momente istorice prin care a trecut locul acesta, sărim astfel încât să vedem cât mai multe, să înțelegem cât mai multe, și totuși cumva haotic, iar domnul Preda ar mai vrea să ne spună, mai are atâtea de, povestit dar ziua se scurge, și aproape ca un sacrilegiu vine momentul în care trebuie să îi tai entuziasmul și să îi spun că trebuie să plecăm. Mergem cu el înapoi în oraș, vrea să ne mai arate ceva, este o tisă sub care se spune că a dormit Mihai Viteazul, nu văd decât de departe vârful respectivului copac pentru că ușa pe care ne bazăm pentru a ajunge într-un fel de bază sportive, sau, oricum, o împrejmuire, este încuiată, este bine și așa, o văd, e acolo.
Povestea spune că Mihai Viteazul, care nu se înțelegea foarte bine, din varii motive, cu cel care conducea pe atunci castelul și care era totuși aliat, a considerat că deși era iarnă era mai bine să doarmă afară sub tisa respectivă decât să folosească ospeția ciudatului său aliat. Și îmi place. Nu neapărat povestea tisei, cât mai degrabă mintea cercetătoare și curioasă a interlocutorului nostrum, care ne spune, cumva mândru de descoperirea făcută, că da, uite, mi am pus problema dacă cineva ar fi putut să doarmă într-adevăr în decembrie sub o tisă, așa cum spune legenda, însă dacă ne aducem aminte de zilele Revoluției, ne spunem că puteau să existe și nopți de decembrie foarte calde, zâmbesc în timp ce-mi aduc aminte de asfințitul uneia dintre serile revoluției pe care le-am bifat la Arad, cumva mâzga amintirilor mele se intersectează cu mâzgă amintirilor domnului Preda, frumos ar fi să existe ceva ca un lichen care să rămână asamblat locurilor, sau poate, cine știe, exact amintirile astea rămase și altfel decât în analele de istorie ar îngreuna și n-ar lăsa zidurile să ajungă la o altă poveste…
Cumva toată tura noastră se apropie de sfârșit, cu toate astea mai este ceva de care domnul Preda povestește, lângă Casa de cultură, de unde trebuie să urcăm în mașină, îmi zice că s-a surpat cândva pământul, și, în groapa create, s-au văzut două schelete prinse cumva în niște dispozitive de chinuit. Acum că avea legătură cu Securitatea sau că era de mult mai de demult, chestia asta el nu știe, era demult când a văzut lucrurile acestea, dar le-a văzut cu ochii lui, și la o adică, dacă acel arheolog sau istoric după care îmi crapă buza și pe care o să-l caut în urma publicării lucrului acesta ar exista, ar putea să-i spună, uite aici este locul, aici ai putea să dai de încă un lucru din trecut.
Aproape mă simt vinovată când îi strâng mâna domnului Preda și îi mulțumesc pentru amabilitatea de a ne fi plimbat, a ne fi arătat și explicat atâta de mult, mă simt vinovată pentru că sunt ca atunci când lucrezi cu un tub de pasta de dinți, întotdeauna mai rămâne un strop pe care încă nu-l ai stors și la care te gândești cu tristețe, iar domnul Preda este cineva care dorește să fie stors de toate lucrurile pe care le știe. Mă bucur că a insistat să ne ducă să vedem și muzeul, după ce ne-a fost gazdă în castelul Ineului, ar trebui să existe o modalitate prin care oamenii aceștia să fie storși, la modul bun, de cât mai mult din ceea ce știu, și au văzut, și au strâns, și au adăugat – în mod cert, o idee mă încolțește în minte, și poate de lucrurile ce se leagă de recunoașterea meritelor sale va ține următoarea mea descindere aici.
Mă întreb iar, până la urmă ce cred primarii aceștia, care ajung pentru un număr de patru ori cine știe câți ani să conducă un loc, pentru cine sunt date onorurile la care stau la mâna lor și a consilierilor locali. Mie mi se pare o crimă nu doar să faci rău ci și să nu faci bine, și am mai vorbit despre pâinea nedată, care este un ruu prin neasumarea sa, iar aici, dacă Arhipiscopia Aradului a făcut binele de a compensa lipsa de loc care nu a putut fi rezolvată de administrația locală, aș crede ca potrivit ca măcar zdroaba acestui om care a luat istoria în mâinile sale ca într-un căuș cu apă vie să fie răsplătită cu titlul de cetățean de onoare, pentru că, dacă demnitatea aceasta există, atunci exact pentru genul acesta de oameni a fost inventată, oameni care fac ca lucrurile trecutului să capete rost și să se poată continua.
Ramona Băluțescu
