Cadrul contează. (Atunci când nu o pictezi pe Mona Lisa). Cadrul e cel care fixează rădăcini, și nutrește. Cadrul e cel care, prin mărginirea sa cu tine, ca o mână tandră, spune cine ești, cine ai devenit, ivindu-ți forma.
Mă gândesc la toate astea, legat de o ceremonie a săptămânii care tocmai trece, de la Arad, la care nu am participat. De care am aflat puțin după, și care m-a bucurat dar m-a și enervat. Pentru că locul pe care îl iubesc a omagiat un medic fain și pe care îl respect. Dar care nu prea e amator de imagine (deși unii ar omorî să fie în locul lui și să aibă suma de pretexte de comunicate de presă pe care o are el). Așa că… stăm frumos și cugetăm post-festum despre ce a fost, felicităm, rememorăm, desenăm cu litere, povestim.
Joi, 22 august 2024, rectorul Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, prof. univ. dr. Octavian Crețu, chirurg, a devenit cetățean de onoare al Aradului, capitala de județ de unde a plecat, el fiind din Ineu.
Dincolo de caftelile din jurul meciurilor UTA – Poli, Aradul și Timișul au ființat mereu într-o colaborare aparte. Timișoara încă întinde „capcana bună” a școlilor ceva mai cu ștaif, la nivel universitar, spre arădeni. Se vine, se face școală, deseori se și rămâne. Pentru medici, cumva e și era un must – rezidențiatul continuă cei șase ani de școală, vrei o clinică universitară, unii vor să intre în UMF, se apucă de doctorate, rămân în oraș. Nu trebuie să supere pe nimeni statutul de satelit al Aradului față de Timișoara – ce ne-am face fără Lună, de ar fi ceva rău în povestea cu salteliții? Sigur, am putea trăi și fără Lună. Dar nimic nu ar fi la fel.
Asta a fost și povestea adolescentului plecat din Ineu, care continua tradiția familiei, tatăl fiind medic, și a venit la Timișoara să învețe carte înaltă. Au urmat mulți alți pași, tot mai în sus, și azi e el cel care își răsfiră degetele prin județele din jur ca, pe lângă timișoreni, să ia ce e mai bun în vestul țării, și să pregătească medici. Inclusiv din Arad. Pentru că e rector al UMF Timișoara – o chestie importantă, venită după alte chestii importante, care și individual, dar mai ales în sumă, fac ca titlul de cetățean de onoare al Aradului (orașul, nu județul – că așa s-a hotărât) acordat să fie justificat. Deși eu pentru altceva i-aș fi dat titlul ăsta. O să spun mai încolo pentru ce.
Să vedem ce zice pliantul oficial despre cel omagiat:
„„Oricât și oriunde m-a purtat viața, am simțit un singur dor și o singură chemare, a familiei și a locurilor natale. În momentele grele ale vieții, când totul părea să se prăbușească, credința și tradiția au fost pilonii pe care m-am ridicat mai puternic și mai decis să merg înainte. Chiar dacă de mult timp îmi desfășor activitatea în Timișoara, mă simt aparținând meleagurilor arădene!”
Prof. Dr. Octavian – Marius Crețu
S-a născut la data de 10 iulie 1967 în orașul Ineu, Județul Arad. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” ca șef de promoție. În anul 1985 a intrat, în urma unei admiteri grele, la Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, devenind șef de grupă.
După finalizarea studiilor, alege specializarea chirurgie generală, în Centrul Universitar Timișoara, urmând ca în perioada 1997 – 1998 să obțină supraspecializarea de chirurgie hepatică și transplant de ficat la Universitatea Paris Sud, Spitalul Paul Brousse, sub îndrumarea profesorului Henry Bismuth, pionierul transplantului hepatic în Europa.
Parcursul excepțional profesional și științific este astfel recunoscut prin obținerea funcțiilor de conducere ale acestor structuri de cercetare clinică și experimentală.
Parcurge toate etapele profesionale, medic stagiar, medic rezident, medic specialist chirurgie generală, preparator universitar, asistent universitar, șef de lucrări, conferențiar universitar, membru al Senatului Universitar, șef de catedră – chirurgie generală, oncologică și toracică, prorector, medic șef Clinică Universitară Chirurgie Generală, profesor universitar, președinte al Senatului Universitar.
A dat dovadă de un profesionalism excepțional dovedit de-a lungul timpului în slujba salvării de vieți omenești, contribuind la formarea și instruirea noilor generații în domeniul chirurgie. În perioada 2004 – 2010, ocupă funcția de manager al Spitalului Clinic Municipal de Urgență din Timișoara, unde activează cu dăruire și entuziasm.
În anul 2020, domnia sa devine rector al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, după ce în prealabil a deținut două mandate, unul de prorector pe probleme de dezvoltare academică și celălalt de președinte al senatului universității”.
Plasate relativ acceptabil în pagina pliantului, informațiile oferite de Primăria Arad vorbesc, cam așa cum ajungi la conturul unui cașalot, unind puncte numerotate, pe o cutie de lapte, cu creionul, de traseul profesional al unui om, pe scurt. Și e firesc să fie așa. Trăim pe fast forward.
În fapt, și el, împricinatul, e scurt cu vorbele. Pe o rețea de socializare nici nu s-a pus cu numele ca-n buletin, ci scurt, Tavi Crețu, cum Tavi îi spun apropiații și mulți dintre colaboratori. (Îmi aduc aminte de apăsările unuia din oamenii lui, când, făcând un interviu cu Tavi Crețu, l-am publicat simplu, firesc, cu „tu” între noi, așa cum vorbim de o mie de ani. Mulți din ăștia, mai filfizoni cu ștaif, nu înțeleg că mărirea și locurile sociale din altceva vin. Și că, după o vreme sau o experiență, nu mai ai chef să te prefaci, să dea bine, și mergi pe simplu, real și eficiant. Tavi știe asta din chirurgie. Eu, chiar de scriu lung, am învățat-o pe front, când riscai să-ți lași dinții acolo, de nu erai rapid și eficient).
Un chirurg eficient nu are cuvinte multe. Eu îmi permit să fac un rococo din cuvinte, când scriu, hârtia e permisivă, mergi pe frumusețe, pe emoție. În plagă trebuie să fii eficient. Nu că acolo nu ar exista frumusețe. Uite, pun o poză de-a mea de la Cardiologie (cu chirurgul Crețu încă nu am fost la sală, dar urmează, în toamna asta), la care tocmai mă uitasem iar, azi – da, mănuși cu sânge, dar e ceva extrem de frumos acolo, de o estetică a lui Breugel, poftim.
Un chirurg e scurt. Sun cândva la rector, cu o problemă spinoasă, a cuiva, de așezat pe undeva, reușesc să spun scurt despre ce e vorba, dă o souluție, mă uit la ceas, au trecut 40 de secunde. N-am să uit asta. 40 de secunde! Și eu croșetam în cap, înainte, cum să explic, cum o punem cu mâna, cum și cine sună mai departe acolo, și cum se indică soluția, să ajutăm. Un macrame întreg. Și totuși, în 40 de secunde, simplu, coerent, toată povestea e așezată.
Îi iubesc pe chirurgi. Nu pe unul în special, deși, da, uită-te cum am scris despre Brădișteanu sau despre Puiu Szucsik, tocmai dus… Îi iubesc pe cei care își asumă să rezolve lucrurile cu lama, cu tăiatul, scosul și cusutul. Poate unde nu mi-a plăcut niciodată chimia, și nu înțeleg așa mult din treaba unui anestezist, deși am un enorm respect și pentru ei. Dar gestul chirurgului în plagă îl simt când îl face, încerc să intruiesc o secundă mai repede ce va urma, respir cu el. Și stau, așa cum așteaptă catolicii, la slujbă, frumoasa parte cu „dați-vă un semn de pace”, să văd mâinile ce se strâng, a chirurgului mâna întâi care strânge mâna chirurgului mâna a doua, și mulțumește tuturor, semn că e bine, și miracolul medicinei a avut loc iar.
Culori. Lumini. Adaptat la situație. Decis. Aplicat soluție. Rezolvat. Am văzut mulți chirurgi, din România și străini, la sală, mi-am dat seama de specificități. Și de ceva ce îi leagă pe toți cei de la specialitățile chirurgicale, ce își asumă să intre la sală, să încerce să rezolve ceva, activ, violent, și să își asume și ce urmează cu asta. Rău sau bine. Iar Tavi e mai mult decât atât. E cel ce taie, e cel ce învață pe altii să taie, e cloșca aceea cu puii de aur ce trebuie să organizeze învățătura de tăiat, de comparat, de diagnosticat, de tratat. Și totuși, și din biroul lui de rector fuge și se întoarce la sală. Și asta nu o spun că o zice el, ci și pentru că, atunci când mai aveam materiale de făcut prin Municipal, mă mai izbeam de chestii din astea: „acum nu putem, operează proful mare”. Și zâmbeam.
Am făcut școala în Arad. Cumva, ca un somon, am făcut cursul înapoi, de la Timișoara am ajuns la Arad, la bunici, școala, formarea, apoi m-am întors. Așa că sunt din ambele locuri. Dar m-am format în Arad, la școlile de acolo, la liceul unde a învățat și tatăl lui Tavi Crețu. Am bântuit județul. Așa că știu locurile unde s-a format, unde ne-am format. „Aici am văzut întâia lumină, /Întâia frunză, întâia stea” – îmi spun, dintr-un poem învățat pe atunci. La mine, prima frunză era a stejarului ce mai stă și acum în stânga intrării din Gara Mare din Arad. La Tavi a fost puțin mai încolo, la Ineu. Și îmi spun că e fain să vorbim puțin despre lucrurile astea, deși știu că va fi scurt, enervant de scurt.
– Ai casa din Ineu la o aruncătură de băț de colțul Cetății Ineu, și, de mai mergi puțin pe Calea Traian, dai de Crișul Alb.
– Așa e.
– Un loc taaaare fain, am scris reportaj acolo, cum știi. Spune-mi, te rog, care era mirajul Aradului, privit dinspre Ineu, când erai copil și adolescent.
– Aradul era capitala județului din care făceam parte, și eram legat de Arad, având în vedere că tatăl meu a terminat liceul actual Elena Ghiba Birta.
– Ca și mine!
– Da, ca și tine! Și aveam rude multe în Arad, și prieteni.
– Deci mergeai des.
– Evident, meregam des la Arad.
– Și ce era cel mai fain, scăldatul în Criș sau în Mureș?
– Scăldatul în Criș, fiindcă Mureșul era periculos, era prea repede curgătoare apa.
– Da, și se mai întâmplau chestii în fiecare an… Și venind mai încoace, ca timp, știu că nu se pune problema de favoritisme, dar… cum simți pulsul studenților ce vin la UMF din Arad (apropo, unul din prorectorii tăi, prof. Cristina Dehelean, mi-a fost colegă de clasă la Ghiba Birta), pentru licențe și rezidențiat? Au rămas aceeași forță (și știm că așa era – mi-ai spus de tatăl tău, tot medic, și și din clasa mea, de la chimie-biologie, era evident că lumea mergea în primul rând la medicină în Timișoara) sau s-a mai diluat treaba, cum au mai apărut și ale facultăți de gen (la Oradea, Arad)?
– Nu, nu s-a diluat, marea majoritate vin spre Timișoara, din județul Arad.
– Adică noi luăm partea bună.
– Păi ăsta e adevărul. E Aradul, și după Arad vin județele Gorj, Mehedințiul – care vin puternic spre noi -și după aceea restul, Timișoara fiind pe primul loc, evident. După aceea urmează Carașul, și alte județe. Deci Aradul a rămas pe locul doi ca număr de studenți la noi, după Timiș.
– Am citit acel text de prezentare a ta al Primăriei Arad. Sigur, lucrurile astea ating puncte din CV. Dar aș vrea să te întreb… acuma, pe moment, ce îți vine în cap primul lucru, care e cea mai mare realizare a ta, în afară de familie?
– Cinsit îți spun, faptul că am fost în Franța, unde am reușit să învăț chirurgia asta hepato-bilio-pancreatică la un nivel bun, un nivel la care reușesc să creez aici un pol care poate rezolva patologia asta, fiindcă suntem noi, Clujul și Bucureștiul care facem la un nivel.
Ceremonia de acordare a titlurilor de cetățean de onoare al Aradului a avut loc pe Ștrandul Neptun. Legenda spune că un arădean nu va spune niciodată că merge „pe ștrand”, ci „pă ștrand” – o chestie de parolă a noatră, a celor ce am copilărit acolo. Îi spun lui Tavi, în timp ce îi perorez ce tare mi-ar fi plăcut să fiu și eu la ceremonia respectivă, că știu până și peticele de trifoi de „pă ștrand” unde se-ntâmplă, de zeci de ani, mutații, și trifoii au câte patru și câte cinci foi. Nu îl văd, la telefon fiind, dar îl aud cum zâmbește.
Îmi dă și el o amintire în schimb, când îi spun de locul drag mie, de la colțul Palatului Cultural, unde e un arbore de lalele, și unde mă întâlneam cu colegele, când chiuleam. Îmi spune că lui îi e drag Teatrul, unde mergea cu tatăl său la tot felul de evenimente. Și mie mi-e drag și Teatrul, jucam un copac acolo, într-n spectacol, ca figurație, cândva. Un copac năbădăios. Câte frunze dragi, din locurile de unde ne-am ridicat… Iar, acum, pentru Tavi Crețu, întoarce laurii de cunună.
Și, pe firul acesta al amintirilor, care să-l lege pe omul nost de Arad, cam ca dâra din fărâmiturile de turtă dulce din povestea cu Hänsel și Gretel, să pun aici și cea mai faină, a mea (cum și articolele lungi se termină cândva), și pentru care i-aș fi dat eu titlul de cetățean de onoare al Aradului. E o chestie de adiere a unei idei, pe care poate că nici nu și-o mai amintește, dar e așa frumoasă, de-l umple, în mintea mea, de fireturile unui general în dragostea de Arad. Cândva sunt la UMF, discutăm despre un personaj cu „foncție” și putere (nu e relevant cine), care urmează să facă (sau nu) o chestie, îl întreb pe Tavi… da, ok, dar ai încredere în el, că va fi de onoare și va face chestia aia? La care îmi răspunde, cu un timbru cald, și de evidență împărtășită cuiva care poate înțelege: da mă, o să facă, e ok, e arădean ca noi!
Folo colecția Octavian Crețu & RB
Ramona Băluțescu
