Uitasem de bucuria ieșirii cu ambulanța. Challenge-ul de a o face pe ploaie, pe vânt, zăpadă, frig, cu câini, cu oameni agresivi, ciudați, tulburați, cu toate acestea. Pentru că așa e pentru cei care lucrează la micul spital mobil. Ambulanțierul trebuie să fie pregătit pentru orice. Nu are asepsia spitalului mare în spatele său, rareori are timpul să se consulte cu vreun coleg, dacă e ceva ciudat de tot, lucrează cu dotarea din caravana sa cu cruce roșie. Cu stea albastră și șarpe ce urcă pe baston, ca să fim exacți. Dar bucuria există.
La mai mult de 20 de ani după ce începusem să cunosc și să scriu despre viața ambulanțierilor și după vreo 15 ani de la ultimele ieșiri pentru scris, reiau povestea cu echipajul doctorului Florin Moșteoru, care, de niște ani buni, deservește Substația Jimbolia, care ține de Serviciul de Ambulanță Județean Timiș.
E dimineața zilei de Paști, devreme, cer un taxi, nu vine acolo unde l-am cerut pe motiv că „dar ați mai cerut anterior la celălalt loc”. Sun iar la dispecerat, din taxiul găsit, până la urmă, înainte să ajung la punctul de întâlnire cu medicul Florin Moșteoru, să explic de ce nu e firesc ca un dispecer să creadă că știe mai bine unde ai tu nevoie de mașină. Parcă vorbesc la un zid. Dar urc în mașina doctorului, după ce-mi arunc cei doi rucsaci cu merinde, lichide, dulciuri, cărți, aparatură și pulover, mă așez pe locul din dreapta și totul curge ca și cum n-ar fi trecut nici o zi între, fire se refac brusc și fără efort.
Nu știu de ne-am schimbat. Florin pare că nu. Doar e puțin mai alb. Dar e același înțelept liniștit și destul de tăcut, ce vorbește mai mult doar când știe sigur că are cu cine. Cu un fel de umor din care n-am uitat o iotă, și care ne face să râdem la amintiri, sau să zâmbim cu un strop de nostalgie. Trecem în revistă anii scurși, la mine a fost ceva mai tumultuos, poate, mai niște studii, mai o mână de cărți scrise – în rest, aceeași dorință de a înțelege și a ajuta.
Poate și eu sunt puțin mai așezată, încerc să îmi mușc limba mai des. Este ziua alegerilor din Ungaria, și toate legate de asta dau o tușă de aparte în lucrurile care deja sunt aparte.
Ajungem la Jimbolia, unde este tura la care o să particip. Nu era nevoie de instruire legată de ieșiri, îi adusesem aminte doctorului de unele din ieșirile noastre de demult, de pacienți și de abordări, văzuse că am totul clar și viu în cap, și de altfel ne sudaserăm și noi exact ca la echipele pe care le formează ei, medicul cu asistenta și cu șoferul – știam ce pot face și ce nu, când pot să deschid gura și cum, și unde e ok să am păreri și în ce, ca să nu deranjez ci, în caz că se poate, să ajut.
Spitalul, la prima vedere, e mic, liniștit și cochet. Ne ducem în punctul pentru ambulanță. Mi se arată ce și cum pe acolo, văd și locul comun de așteptat și mâncat, clubul, spațiul e fain. Mă gândesc că unde îmi voi pune fundul prima oară, pe banchetă, acolo va rămâne locul meu pe ziua respectivă. Caut să nu fie din locurile acreditate deja pentru cei din echipele de azi, mă prezint în timp ce și trebăluiesc cu pusul în frigider.
E zi de Paști, îmi las rucsacul mai mare unde mi se spune, dar probabil nu va fi timp de dormit în camera aceea unde te poți întinde. De fapt, nu a fost nici timp pentru cartea adusă, chiar de-am ținut-o aproape. Și mărturisesc că, în timpul zilei, cândva după primele intervenții am adormit două secunde, stând în fund, fără măcar să-mi cadă capul.
E oboseala acumulată în ultimele trei săptămâni. Mă trezesc fără să tresar. Oamenii nu au de unde să știe grozăvirile din care vin, din săptămânile anterioare. Ar fi trebuit să mă odihnesc în weekendul ăsta, dar voiam mult să reiau firul cu a scrie de spre Ambulanță cu echipajul lui Moșteoru, de Paști. Și încă un strop de amintire se așterne – aici trebuie să fii apt. Oboseală, probleme, toate le lași în spate, îți găsești un timp să îmbuci ceva pe fugă, de e loc, tragi un pui de somn, de e, uneori de un minut, alteori de o oră, de se strânge, între solicitări, pentru că 12 ore e o gardă lungă, mai ales de ești pe noapte, și trebuie să-ți chivernisești timpul, să vezi de ale tale ca, atunci când se dă semnalul, să sari și să pleci.
Azi avem aici două echipaje – doctor – asistentă – șofer și asistentă – șofer. Adică Florin Moșteoru, Mihaela Șerban, Ioan Bighiu și, ca al doilea echipaj, Monica Spîrlea și Lucian Tapai. În funcție de ce arde și ce nu chiar, dispeceratul de la Timișoara alege ce trimite, dacă e nevoie și de medic sau nu. Dar eu o să ies cu echipajul cu medic. Până atunci, cel mai mult stau cu cele două asistente, în club – în momentele de pauză vorbim chestii muierești. Dacă salata de boeuf se face mai fain cu sau fără mazăre, de câte ori se ciocnește cu oul, despre Mounjaro versus Ozempic, despre sistemul școlar, despre… alegele din Ungaria, de azi. Ups. Știu că aici e nisip mișcător. Încerc să evit discuțiile în contradictoriu. Nici nu am energia să-mi explic părerile, și nici nu are sens. Când lucrurile par să se întețească, iar între Ungaria și România nu e decât un pas, în discuție, zic că ce fain va fi un pasaj despre discuțiile politice, în ceea ce urmează să scriu, și… se schimbă vorba. Brusc. Aș zice că e mai relaxant așa.
Nu-mi prea place sarmaua din ce puseserăm toți la comun, dar prăjiturile sunt bune. Eu am adus chestii de-astea industriale. Ciocolată, biscuiți italienești. Popcornul rămâne nefăcut. Din Pepsiul zero trag eu, nebunește, că stă la gheață. Monsterul îl uit de tot în frigider.
Cândva, în timpul mesei la care ne strângem pe bucățile prezente sub acoperiș (cum mai mereu cineva vine și pleacă), întreb care masă este cea pe care ne punem să o mâncăm, cum ceasul arată că ne aflăm undeva între un mic dejun și un prânz normal, dar mi se răspunde simplu: „care se nimerește”. Pozez un ciocnit de ouă, mai întâi cu lumina ciudată care este acolo. Neonul face ca pozele să nu-mi placă prea mult. Pozez cu mobilul, eram prea obosită să-mi târâi camera mare cu teleobiectivul multifuncțional, rog îngăduință să sting puțin neonul, e aproape beznă dar telefonul face poze mai bune așa, îi rog doar să meargă mai departe, firesc, cu ce făceau, prind o clipă cu ouăle, habar n-am cine a câștigat, important e că, printre toate venirile și plecările, cei de la Ambulanța Jimbolia au reușit să aibă un strop de duminică specială, cu lumină pe masă și cu cele care se spun în ziua asta, ca pe la casele de oameni așezați.
La noi nu ține mult povestea cu așezatul, pentru că plecăm la primul anunț al zilei. Am și eu o haină portocalie, cu însemnele Ambulanței, dar fără nume și grad – așa e firesc. La plecarea din Timișoara erau 0 grade dimineața. Pe zi deja tâmpești de cald. Încă unul din lucrurile vieții de ambulanțier, cum combini alternanțele de aer condiționat cu ce-o mai fi pe drum.
Mergem în localitatea Lenauheim, bine că nu e lume pe drum, bătrân de 79 de ani, nu respiră. Mă stresez puțin că cine o fi în dispecerat, oare i-or fi zis de masaj cardiac persoanei care a sunat? Moșteoru zice, calm, că probabil e târziu, și nu-l vom găsi în viață.
E enervant, dar de fiecare dată când doctorul intuiește ceva, are dreptate. Ajungem, cancer de plămâni, lumânarea este deja aprinsă, picioarele sunt legate. Oamenii se așteaptă la ce este cel mai rău, dar totuși mai au un firicel de speranță. Vecinii sunt deja aici.
Se gândiseră la copârșeu, dar cine știe, cine știe, cine știe?… De la speranță se ajunge la plâns, după ce se confirmă decesul. O iau pe femeia ce plânge, cea care ne întâmpinase, de după umeri. Simt că are nevoie – ceilalți din echipa mea își văd de treaba lor, cu scrisul hârtiilor, cu aparatele. Eu am timp.
Vorbesc cu femeia. E bine că știu cât pot să mă întind fără să deranjez la interacțiunea cu tot ce e în jur. Ambulanțierii nu au timp de mângăiat persoana, și, evident, nici nu e de condamnat, dar dacă tot sunt acolo, încerc să o fac eu. Îi spun că trebuie să mănânce, să fie puternică, pentru că va avea zile de tras, cu toate cele ce se cuvin…
Ochiesc și un blister început de tramadol, și o cutie întreagă, neatinsă. Mă cam dore sufletul după chestia asta, dar nu se face să întreb dacă mai au nevoie de ele. Le lăsăm așa. Nu am telefonul la mine. Îl uitasem pe masă. Dar va trebui să-mi ilustrez materialul. Îl iau pe al doctorului, cer voie și pozez doar lumânarea. Sugestii, sugestii, sugestii… Măcar așa, ca semn de carte pentru un om pe care nu l-am mai putut ajuta…
De pe drum ne iau ca din cofă spre alt caz. La Răuți, nici nu știu unde e asta, înțeleg că mergem la o femeie de 76 de ani, inconștientă dar ni se spune că respiră. De fapt… nu mai respiră.
Nu se știe de când. Cei din jur, o familie de romi, ar jura că de 3-4 minute, dar cine știe… Se încearcă resuscitare. Mă ofer să intru și eu la compresie a pieptului, de e nevoie, de obosesc ceilalți. Nu e. Se mai încearcă puțin. Of, minunile! Ce momeală să știi să le pui?… Nu știi. Uneori vin, uneori nu.
Moșteoru ne povestește de un caz când se pregătea să scrie chestiile pentru un deces, și, brusc, a piuit monitorul. Deși considerase că persoana s-a dus, ceva s-a întâmplat, dincolo de masajul cardiac și de toate, și… monitorul s-a pus să piuie. Iar persoana a reajuns la bătăi ale inimii, la a trăi mai departe. Dar asta ne-o povestește doctorul mai târziu, în zi, atunci când ne întoarcem de la alt caz. Povestesc și eu ce mi-a spus profesorul Mederle de la Municipal despre un caz asemănător. Chestiile astea rare… Cumva era ca o stafie ce te bate pe umărul vestei portocalii.
Azi nu vine, acum, la această femeie… Fusese echipaj și seara, la ei, și femeia nu a vrut să plece de acasă. Pneumonie, este cancerul mai vechi. Dar nu voia la spital. A spus nepoților că o să-i blesteme de o duc la spital. Acum e jos pe podea și nu mai văd nimic de făcut. Și momentul când spui celor care speră că nu mai e nimic de făcut e cumplit. Și aștept ca doctorul să spună…
Fusese pusă acolo pentru a se putea încerca masajul cardiac. După toate turele de încercări, se declară decesul, eu sugerez să reajungă pe pat, doctorul și șoferul se opintesc, ajută familia și cu asta, chiar dacă cel mai degrabă nu intră în fișa postului lor, dar nepotul bătrânei e afară, așezat pe o bordură, în curte, și plânge de rupe cămașa de pe el… O pisică vrea să slalomuiască printre picioarele noastre, dar e hâșiită. Apare mai încolo și un câine fără potențial mușcător. Încerc iar să alin și să sfătuiesc. Femeia cea mai în vârstă mă privește recunoscător.
Poate și ambulanța e un loc unde se poate folosi un om cu studii pe, să zicem, consiliere filosofică. Simt că ajută ce fac. Dar un om în plus ar îngreuna echipajul… Moșteoru explică iar formalități legate de certificatul de deces ce va fi necesar. Sper că pe următorul pacient îl vom prinde viu…
Nu mai am, pe drumul spre Jimbolia, vlaga de la plecare, să povestesc de aventurile cu ambulanța venețiană sau ce cazurile aparte de mai demult, pe care le-am împărțit cu doctorul Moșteoru. Doi decedați pentru prima parte a zilei e mult…
Ajungem în stație, nu mai știu ce facem, mai ciugulim, mai ceva la un televizor benign. E un film cu un pinguin, pe care în altă zi mi-ar fi plăcut să-l văd, dar dau o tură prin spital, pare pustiu, se animează ceva mai încolo, sunt flori îngrijite aici, totul este în mic, mi-aduc aminte de Partamentul din Luxemburg, iedera se luptă cu farmacia într-o cascadă superbă, merg spre stație, de sub copertină se ițește nasul uneia dintre ambulanțe, echipajul 39 e gata să sară iar.
Nu peste mult timp se dă semnalul, apuc să scot sticla de pepsi din congelator, să o pun jos printre sticlele normale, rog pe cei rămași să nu arunce farfuriuța mea pomădată cu cremurile torturilor, o să mai fie nevoie, sărim iar în mașină, rânjesc puțin la ce ni se dă, va fi o tipă foarte tânără, cu palpitații, îmi spun că s-o fi certat cu prietenul, la 22 de ani ai ei, la ce te poți gândi, mă scald în preconcepții dar nu am dreptate, tot romi sunt, dar fata e la 12 zile de la treia naștere deja.
Laud bebe-le, mângâi un nas de capră prin gardul de lângă noi, ne mutăm cu fata la ambulanță, în timp ce calculez în cap tensiunile și celelalte valori pe care le aud lângă, e destul de greu cu pozele, am o problemă cu oamenii bolnavi sau morți, trebuie să găsesc sugestii, de data asta sugestiile sunt de la panseluțoidele ce dau spre trei frați pătați ai vecinului casei respective, fata era deja în ambulanță, cu perfuzia în brațul tatuat cu numele unuia dintre copii, iar eu mă poziționez aproape în șpagat să pot poza florile de jos, cât să prind și ambulanța.
Să nu par abstractă, cu participarea mea, mai vin și eu cu o idee, cu un cuvânt, fata e relaxată când își împrăștie sângele pe jos în două rânduri, la prinderea de vas, totuși e mică tensiunea, întreb de țuța cu care se lucrează, de salvează și valori intermediare – cum fata nu vrea să vină cu noi la spital, pe ideea că trebuie să aibă grijă de bebe, ar fi bine să se înregistreze un trend de creștere, de pe mai multe valori, ca să putem pleca liniștiți, câta, nu o spun, Moșteoru prinde ideea din priviri, zice că nu e rău să le avem, mă uit și la perfuzie, calculez minutele pe care le vom mai sta aici, vorbim de cole, de energizante, sunt copii în jur, e bălciul zilei pentru ei.
Plecăm fără, pe semnătură. Oricum, suntem cu moralul ceva mai ridicat. Măcar aici nu lăsăm un om care s-a dus în spate…
Ultimul caz al zilei, pentru noi – aparent ultimul – e în Jimbolia, intrăm cu caravela ambulanței pe un drumeag din cauza căruia mi-aș fi pierdut averea de aș fi pariat, așa cum voiam, că nu putem intra pe el, uite că se poate, având chiar și speranța că vom ieși cumva, suntem într-un gang cu case bizare, aliniate pe dreapta, văd niște termopane înfipte într-un cerdac de lemn, ce nu ajung până sus, sălcii, un cățel legat și o casă ce închide străduța, tot romi, dăm cârpa ce ține loc de ușă, e o bătrână cu AVC, vorbește, dar ciudat, o tipă ne tot freacă la cap că e deshidratată și trebuie perfuzie, dar acum baiul e AVC-ul, chiar mai important decât cancerul pe care-l are și bătrâna de acum, au stat vreo cinci zile până au sunat, pe ideea că lasă că a mai avut și i-a trecut, ooof, două-trei mii de ani de practică medicală mă trag de pulpană cu ce ar fi de spus aici, tac, e mai bine să tac, nu acum, pacienta e dusă la ambulanță, se încearcă ceva pentru acest moment, apoi se negociază pasul următor, știu cum se întâmplă astea, colegii de portocaliu (ne-trumpist) știu și mai bine, așa că după ce îmi fac de lucru cu cățelul, care după ce se uită de câteva ori urât la mine mă lasă să-l mângâi, încerc să țin pe povestit măcar o parte din cei prezenți ca să-l las pe medic cu cei care vor decide.
Băiețelul cârn, cu urechi mari și cu alternanță între sfială și un strop de băgăciune ce apare în puseuri mă întreabă ce e cu șarpele ce stă pe bâta de pe ușa ambulanței, îi spun despre legenda celor doi șerpi, dintre care unul fusese omorât de Asclepios, și celălalt a venit cu o iarbă tămăduitoare, sigur că nu spun „tămăduitoare”, caut, în timp ce vorbesc, sinonime mai simple la tot, parcă aș curăța nuci, dar e mai bine ca tot ce spun să fie dat cât mai simplu, nu e lucrare academică, expunerea asta chiar are șanse să fie ascultată de cineva, spre deosebire de cele academice, și, când termin de povestit, unul dintre romii mai în vârstă, care realizasem că se lipise ca ascultător poveștii noastre, are ochii mari și apoi ne spune… știți, până acum nu i-a explicat nimeni niciodată copilului așa, și simt, cu precizia ce vine din aproape 35 de ani de presă, cam ca atunci când aud un fragment de frază briliantin, și știu că din ăla voi da titlul, simt că asta e întâmplare care va da stindardul zilei. Cocoșul giruetă, sensul, miezul, mă mișcă și mă revoltă ideea, întreb șoptit… dar la școală nu le explică? Ba da, dar nu așa – de a aș fi mai proastă, sau mai orgolioasă decât sunt, m-ar bucura, și aș rămâne pe asta, dar nu, nu e așa, pentru că e și un ocean de frustrare în asta, îi vrem pe romi altfel, mai ca noi, mai așezați, mai civilizați, dar nu avem chef să explicăm – iarlucrurile astea trebuie să se schimbe.
Nu rahaturile de articule cu cotații de zonă roșie fac un profesor, ci capacitatea și voința de a da. Nu-mi ține mult monologul interior – în timp ce ne mai foim pe-acolo, înainte să plecăm spre spitalul local, băiatul vede că mângâi iar cățelul, și mă întreabă de-i dau o mie de euro pe el. Și se duce dracului aura de învățător favorit al incintei cu sălcii… Pe cățel îl cheamă Fox, are mâncare rezonabilă în oala de lângă, un sferto-gând mă face să mă întreb de m-ar lua Moșteoru în ambulanță cu el.
Mi-aduc aminte de iedul maro cu care am venit în brațe cu vreo doi-trei ani în urmă de undeva de lângă Chișinău-Criș, dintr-o situație similară. Nu, azi nu plecăm cu câine, plecăm însă cu bătrâna cu AVC la Spitalul Jimbolia, da, cu perfuzia pusă, băiețelul ne roagă să nu-i facem rău, simt din voce că el consideră o izbândă că ne-a băgat el dopul ăla, că el știe că îi se poate face rău, acolo, că a mai auzit el de oameni ce au intrat vii și au ieșit morți, of, e o mare de înțelegere socială ce ar trebui lopătată aici.
Rog persoanele din jur să se pună să bifeze calculele de acum, ce se întâmplă dacă de la Jimbolia suntem trimiși la Timișoara, e mai bine să discute între ei înainte de a ajunge toți la spital, pornim, ei vin, trei, cu o mașină și unul cu o bicicletă, celui cu mașina, care conducea, îi povestisem niște chestii legate de fumat, are un lanț greu de aur pe gât, cu o talangă, inele de aur pe mâini, cu un semnul Mercedes, pare un om rezonabil cât stă în vorbă cu noi, îl cred în vârstă, îi văd buletinul, e născut la exact doi ani și șase luni după mine.
La spital, doctorița de gardă spune cuvântul magic Timișoara, se mai fac negocieri dar până la urmă se fac hârtiile cum că familia nu dorește chestia asta. Hm… zile multe nu vor mai fi… Dar, cum spune doctorul… e important ca oamenii să se ducă din patul lor, de așa doresc să se ducă…
În stație e cam pe fine ziua, bifez două ture de discuții, mai întâi cu asistentele apoi cu doctorul, sunt lucruri de ansamblu, pe care nu le știi doar dintr-un ieșit de câteva ore cu ei. În fapt mai mult vorbesc cu doamna Mihaela Șerban, doar intervine scurt și doamna Monica Spîrlea, spre final.
*
– Ce vechime aveți aici?
– 22 de ani.
– La punctul de ambulanță sau spital?
– La punctul de ambulanță.
– Ce s-a schimbat în timp? Dacă vă gândiți la cum era când ați început.
– La început erau mașinile mai vechi, condițiile de muncă erau mai grele. Salarizarea era foarte mică.
– Turele cum erau? Cum era echipa? Câte persoane? Cum s-au constituit?
– Volumul de muncă era mult mai mult. Aveam și dializele.
– Și acum cine rezolvă dializele?
– Dializele le rezolvă alte firme.
– A, vaca bună de muls, și firmele private de dialize. Am uitat de asta…
– Deci înainte eram prea solicitați. Și acum suntem solicitați. Dar e ceva mai rezonabil. Am primit între timp uniforme, am beneficiat de anumite cursuri.
– Aveați aceeași clădire?
– Da, s-a modernizat și clădirea între timp, în bine.
– Că e plăcută, e un loc fain, îmi pare. Cum ați simțit evoluția cazurilor? De exemplu, ce s-a schimbat de când se folosește numărul unic 112? Ați simțit că sunt mai puține dume?
– Problema e că în general oamenii nu folosesc 112 numai în scopuri…
– Da, știu, nu se sună doar pentru ambulanță, dar cineva triază chestiile astea. Ați simțit că ajung mai puține solicitări false decât înainte de introducerea lui 112?
– Nu cred.
– Nu?
-.Nu, nu, nu. Nu cred că sunt. Pentru că este o triere foarte bună în dispecerat.
– Păi nu asta vă întreb, sunt mai puține? Nu vă aduceți aminte cum era acum 20 de ani? La câte bune, câte false primeați?
– Primeam foarte multe, câte două, trei, poate și patru pe noapte.
– Pe noapte?
– Da. Erau cazuri false la care mergeam. Apelul ajungea la dispecerat. Atunci știau că sunau direct. Și cumva, dacă aveau chef să facă farse…
– Iar acum, fiind alte filtre, mă gândesc, după logica mea, că îi depisează alții, și nu vă cocoșează nervii dumneavoastră.
– Acum pare un pic mai organizat față de înainte.
– Din momentul ce mi-ați spus că ați prins și două, trei pe noapte. În plus acum și media a vorbit despre cei care făceau rahaturi din astea, și au fost amendați. Poate și asta contribuie, în timp.
– Da, probabil s-or fi autosesizat.
-Dați-mi un exemplu, unul din ultimele falsuri la care ați fost. Ce se întâmplă? Ajungeți în fața unui număr de casă și nu iese nimeni? Sau cum? Care e ultima la care ați fost?
– Că zice că e o persoană căreia îi este rău, sau e inconștientă sau, eu știu,o doare capul, sau stomacul – și nu răspund la numărul de telefon. Că ei au, ba un număr de Germania, ba…
– Dar astea când sunteți deja la adresa din solicitare.
– Da, când suntem deja pe teren.
– Și asta înseamnă că aveți vreo, poate, 30-40 de kilometri făcuți.
– Da, da, și noi căutăm și 10, 15, 20 de minute.
– Și atunci când se întâmplă noaptea, sau pe frig, e de-a dreptul o plăcere…
– Da, da…
– În plus, să nu uităm că rămâne localitatea descoperită, mai ales dacă mergeți echipaj cu medic, aia înseamnă că pentru o altă solicitare, gravă, nu există medic. Nu?
– Cam așa.
– Ce este cel mai greu în munca dumneavoastră?
– Cel mai greu? Turele de noapte. Ce să vă mai zic? Munca cu omul, pentru că acum toată lumea știe medicină, toată lumea are telefon, toată lumea e informată. Suntem amenințați, suntem filmați, suntem tot felul de…
– Vă deranjează când oamenii care nu au o specializare ca a dumneavoastră „știu medicină”?
– Nu. Nu ne deranjează, pentru că noi ne facem treaba. Noi de-aia facem această meserie.
– Nu vă deranjează în sensul că vine unul și zice că știe mai bine ce trebuie să se întâmple.
– Pe moment noi ne axăm asupra cazului, nu îi dăm importanță, dar avem și noi câteodată…
– Iritări.
– Iritări, da, exact. Și atunci le spunem că…
– Eu pot compara chestia asta cu ce mă irită pe mine când aud politică la oameni care nu au pregătire, și, scuze, dar aici vă includ și pe dumneavoastră. Dar referitor la medicină ziceam că sunt oameni care ar trebui respectați – și aici e vorba de dumneavoastră, dar altfel – pentru lucrurile pentru care au pregătire.
– Uneori suntem respectați, altori nu suntem.
– Ăsta e cuvântul la care voiam să mergem.
– Și nu suntem respectați întotdeauna.
– Simțiți, după COVID, că a crescut, a staționat sau a scăzut respectul oamenilor față de dumneavoastră?
– A scăzut. Cam în general a scăzut. Nu prea mai au oamenii încredere.
– Și care credeți că ar fi soluția? Întreb asta cadrele medicale cu care lucrez. Ce credeți că ar fi de făcut ca să se repare ceva la povestea asta? Cu încrederea oamenilor?
– Păi soluția nu este la noi, la cei de jos. Soluția trebuie să se pornească de sus de la manager, de la…
– Așa, și să facă… ce? Cum ați vedea?
– Eu știu?… Să facă niște normative, să…
– Care să?…
– Ca să fie de partea noastră, să fie și de partea cetățeanului.
– Cum? Dați-mi un exemplu, să înțeleg cum gândiți. De unde ar trebui să vină respectul ăsta? Cum s-ar putea modifica ceva la populație?
– Cum să se modifice? Nu știm. Asta depinde de educația fiecărui om. Dacă familia sau omul nu este educat din punct de vedere medical, sau din punct de vedere social.
-Asta înseamnă că ar fi utile niște cursuri, de la o anumită clasă, care să fie pe zona medicală?
– Ar trebui mult mai mult să se axeze pe cursurile de prim-ajutor, cum spuneți dumneavoastră, din școală, de la grădiniță, în unele fabrici, instituții. Chiar și la lucrătorii din mall ar trebui să se implementeze aceste cursuri.
– Vă întreb pentru că mă interesează cum văd oamenii din domeniu soluțiile, aici. De exemplu, ultimul pe care l-am întrebat era Dodo Săndesc, managerul de la Spitalul Județean, și îmi spunea asta: cât timp noi ne facem foarte bine treaba, putem schimba percepția oamenilor. Și eu cred că este un unghi bun de abordare. Dar și ce discutăm acum, cu educație medicală pornită de la clase chiar mici…
– Da, tocmai de la școală ar trebui să se înceapă. Cu niște noțiuni elementare. Dacă, de exemplu, fetița mea a fost în clasele mici, a fost solicitată o doamnă asistentă și le-a explicat copiilor că dacă bunica este inconștientă, să fugă la un vecin.
– Da, dar le-a explicat și ce înseamnă inconștientă?
– Da, dacă nu răspunde, dacă tragi de buni și nu mârâie buni. Și atunci, dacă buni nu mârâie și nu zice nimic, te duci repede la vecina sau la cineva să cheme ajutor. Deci sunt cazuri în care se poate salva o viață omenească, chiar dacă este un copil mic, chiar dacă este un adolescent, fără prea multe studii de medicină.
– Ce ar trebui, în primul rând, aici?
– Cred că 40% din solicitări sunt ori maxi-taxi, ori că mă doare măseaua.
– Adică nu acopără scopul efectiv al muncii dumneavoastră.
– Exact. Și doar așa, noaptea la două, mă doare capul. Sau mă doare măseaua. Sau am căzut și m-am julit la picior de ieri.
– Simțiți că noțiunea de medic de familie nu este utilizată cum trebuie?
– Exact, da. Sau mai sunt multe cazuri în care merg la medicul de familie și medicul le zice, că dacă nu vă e mai bine, sunați la 112.
– Am constatat un lucru la cadrele medicale, mai ales de pe ambulanță, care știu cum se trăiește aici. Dumneavoastră, când aveți probleme, cât stați până chemați ambulanța? Ați trecut prin asta?
– Nu, niciodată, pentru mine. Pentru mama am chemat. Doar în cazuri foarte grave. Era cardiacă și avea 82 saturanțe. Și ce pot să-i fac noaptea la ora 3, acasă? Doar în cazuri foarte grave.
– Am văzut asta la oameni. Mă pun și pe mine ca exemplu. Atunci când vezi cât de greu e, că e foarte greu, și e dificil ce faceți. Unii cheamă foarte ușor ambulanța, pe când eu, când am un bai, stau până-s pe crăpate, să nu deranjez…
– Asta e problema la mulți oameni, că mulți stau până se decompensează, până când…
– Da, dar oamenii din afară au motivul lor. Pe când cei care lucrează aici, sau care vă cunosc munca, tocmai că știu că e greu, și atunci se nu deranjează prea ușor.
– Noi, ca și cadru medical, nu cred că… Nici nu ne vine să sunăm.
*
Mai curge o bucată de timp și, între telefoane de tot felul, schimb câteva cuvinte înregistrate și cu doctorul Florin Moșteoru, mai întâi în clădire, apoi, pentru că încă e un strop de vreme frumoasă, deși se lasă frigul, pe o bancă din fața punctului de ambulanță, în frumosul părculeț al spitalului.
*
– Substația de Ambulanță Jimbolia cât acoperă, și cum sunt făcute echipele? De kilometri întreb.
– Avem în jur de… 25-35 de kilometri de aici.
– Când ne-am dus la caz, din câte știu, am fost și la 40 de kilometri, azi.
– Bun, aia e deja în teritoriu.
– Am servit vecini?
– Da, Uivarul.
– Nu era acolo lumea disponibilă?
– Nu era atunci lumea, cred. Plus că, fiind suspiciune de decese, era nevoie de medic.
– Și ei nu au medic?
– Nu.Timișoara este cea mai mare localitate în Timiș. Are medici, asistenți, de toate. Comparabil, ca și dotare, să spunem, este stația Lugoj, care are și ea mai multe echipaje. Restul sunt puncte mici. Jimbolia, Sânnicolau Mare, Deta, Făget.
– Chiar dacă sunt orașe.
– Sunt puncte unde e un echipaj cu medic și un echipaj cu asistenți.
– Și zi și noapte?
– Da, non-stop. Și mai sunt, cum e Uivar, Biled, Topolovăț. Sunt puncte mici, unde nu e decât un echipaj cu asistent.
– Și zi și noapte, da?
– Da. Iar atunci când este nevoie de o intervenție cu medic, atunci medicul cel mai apropiat se duce în zona respectivă. Eu am fost plecat la Răuți, de exemplu. Putea să fie ceva pentru medic în zonă, aici, în Jimbolia, și atunci aduceau medic, dacă era disponibil, de la Sânnicolau. Între Jimbolia și Sânnicolau sunt vreo 47 de km.
– Și asta e decizia dispecerului, de la Timișoara.
– Da. Noi, practic, executăm cazurile pe care ne le dă dispeceratul.
– Și cum curge aici?
– În punctele astea, să spunem intermediare, nu mici ca Uivar, sunt ture de 12 cu 24. Există totdeauna un echipaj cu medic, cu asistent și cu ambulanțier pe o mașină C2 sau B1, depinde și cum e dotarea, și un echipaj de asistent cu ambulanță B2. Ce înseamnă asta? Ambulanța B2 are numai asistent și șofer, și dotarea cu medicamente e minimă. Ideea pentru care au fost făcute este să transporte cazurile, nu să le rezolve neapărat.
– Am înțeles că dializa vi s-a luat, că trebuie să trăiescă și niște firme private să mulgă vaca.
– S-a ajuns la concluzia că dializa e proiect separat. În parte, pentru noi, a fost la început mai greu, dar pe urmă mai bine, pentru că scapi de un număr semnificativ de solicitări care trebuiau făcute cu aceleași mașini.
– Ce se întâmplă în Jimbolia? Deci echipaj normal, varianta medic – asistent – șofer și asistent – șofer, ce se întâmplă când unul dintre medicii care asigură ture este în concediu?
– În principiu, se reface graficul de manieră să acopere ceilalți turele.
– Ceilalți ce înseamnă? Că ziua tot 24 de ore are.
– Există două situații. Situațiile programate, când știi cu săptămâni înainte că o să-ți lipsească cineva, și atunci aia se poate rezolva destul de acceptabil, și a doua variantă, în care caz primești telefon că nu pot să vin, e ceva rău… Și atunci rămâne cine-i acolo încă 12 ore în tură.
– Ți s-a întâmplat?
– Da.
– Să stai 24 de ore?
– Da, nu e ceva… Pentru mine, ca bărbat, merge. Doamnele sunt mai… derajate. Cred că trebuie să mergem.
*
Și mergem, pentru că, mereu, cazurile au prioritate, și pun semn de carte, mental, și reluăm mai încolo de unde eram. Pentru că întrebări mai am. Mereu.
*
– Te adaptezi cu programul ăsta, dar nervilor ce le face? Cum e un om care lucrează la ambulanță și care prinde cazuri din astea, care te termină, și poate într-o săptămână sau chiar într-o tură prinde mai mult de unul? Nici nu știu cum să întreb chestia asta. Ce face psihicului unui om munca asta?
– În primul rând că vei fi stresat cel puțin o zi, două. Acum, cea mai bună adaptare este să-ți focusezi mintea la altceva. Adică dacă ai probleme acasă, urgente, asta te poate ajuta să treci peste stresul de la serviciu. Dacă nu, cel puțin eu mai rezolv prin faptul că stau jumătate de zi liniștit, nu fac nimic. Ori mă uit la televizor la o emisiune benignă, care nu e un film de acțiune, nu e politică, nu sunt concursuri, deci ceva cu natură, cu explorări. Sau mă uit pe tavan, sau citesc pe net.
– Dar crește irascibilitatea?
– Pe moment ești, cum se spune, de multe ori cu capsa pusă. Mai ales dacă respectivul caz nu a avut o evoluție favorabilă. Dar este o chestie de adaptare să te controlezi. Problema te va măcina înăuntru, e adevărat. Anii te fac să reziști, să treci peste asta. Că, altfel, dacă nu poți să treci peste anumite lucruri, vei claca în 3-5 ani și vei căuta altceva. Dacă te-ai tăbăcit… Încerc să nu mă leg sufletește de cazurile care le întâlnesc de cele mai multe ori. Sunt situații în care nu pot să mă decuplez de situație. Sunt copii mici, victime sau altceva. Dar pentru adulți am învățat să mă protejez psihic.
– Au mai scăzut apelurile false în ultimii ani?
– În timp, da. Mai mult, cred, ține de educația oamenilor. Nu știu dacă s-au luat și măsuri coercitive. Dar, față de acum 15 ani, este mai puțin. Atunci era mai frecvent. Acum, în general, apelurile false sunt mai frecvente, din experiența mea, la oraș, unde lumea se distrează pe chestia asta. Sau vrea să sâcăie pe cineva și te trimite să-i bați la 2 noaptea în ușă, că scoală-l, că pe fișă scrie că e leșinat.
– Da, dar cum vorbeam până am venit pe mașină, de la caz, eu țin minte când destinația cea mai nasoală, din cauza drumului, era Rudna. Acum 20 de ani am prins fals la Rudna și eram noaptea, disperați, pe coclaurile alea, și ne-am dus degeaba, și era și la dracuʼ in praznic. Dar senzația mea este că un dispăcerat comun triază și deja poți să-ți dai seama dacă o chestie e aiura sau nu, astfel încât să vă degrefeze pe voi, puțin, de falsuri.
– Poți întreba anumite lucruri ca să încerci să îți dai seama de e fals.
– Da, că și tu ai făcut dispăcerat, îmi amintesc.
– Dar depinde și de persoana care face apelul. În sensul că sunt persoane pe care nu le duce în mintea, și vorbesc prostii, și îți dai seama rapid că își bat joc de tine. Dar sunt persoane care au un grad de educație suficient de mare, și experiență, ca să facă apelul credibil. Și e foarte riscant să refuzi un apel.
– Da, da, mai bine te duci și să nu fie ceva decât să nu te duci și să fie, nu?
– Nu ai soluții, legea nu îți permite să refuzi a priori un apel. Te duci și vezi care-i situația, și asta este. Consumi benzina statului. Dacă astea sunt legile, așa le aplicăm.
– Ce părere ai de cazurile în care graba ambulanțierului e oprită de poliție? Exces de zel sau nu? Am auzit de mai multe cazuri în care nu înțelegeau colegii voștri în uniformă că se moare.
– Asta depinde mult de gradul de educație, cred eu, al persoanei în cauză, de faptul că are pe cineva în familie sau între rude cu probleme medicale și a avut nevoie să apeleze la ambulanță, dar da, am auzit de cazuri în care șoferii de ambulanță… Ultima oară am auzit și de un echipaj de pompieri, acum câteva luni, care a fost amendat. În fine, e o discuție cât se respectă legea sau nu, dar intenția este să ajungi la pacient, totuși. Acum… Înainte, legislația era mai permisivă cu ambulanțele, în sensul că puteai trece pe roșu, ți se făcea loc mai ușor…
– Păi și acum poți trece pe roșu.
– Pe răspunderea ambulanțierului.
– Ce înseamnă asta?
– Adică el… Să spunem că e o intersecție cu mai multe benzi pe sens.
– Așa, și are semnal luminos-acustic.
– Da, tu începi să intri încet în intersecție, te apropii de jumătate. Trebuie să încetinești pentru ca să ai timp să te asiguri. Dar îl vezi pe ăla de pe prima bandă, că te-a văzut, a oprit, ți-ai luat avânt să înaintezi, ăla, a doua bandă, se vede că stă, și de undeva din spate de tot vine unul grăbit cu 90 pe o oră. Am avut tot la câțiva ani, se repetă chestiunea, intră cu viteză și când îl vezi tu… Nu mai ai ce să faci. Intră din lateral în tine, deci…
– Am înțeles. Și în cazul ăsta șoferul de ambulanță e considerat vinovat?
– Intră într-o anchetă, care poate să dureze destul de mult, și uneori se soluționează, depinde de avocați, cu culpă comună. Ceea ce… Ce poți să spui?
– Da, am înțeles. Dar crezi că legislația e perfectibilă în momentul ăsta? Ca să vă ajute, poate, puțin mai mult? Este loc de așa ceva?
– Dacă ar fi camere video, cu înregistrare, și s-ar ține cont de ele… Acum, de câțiva ani, au început să apară, și dacă legea ar fi făcută un pic mai clară, nu interpretabilă, în sensul că… ăla vine de la hăt distanță și nu se asigură, să fie clară chestiunea. Dar știi cum e? E foarte neplăcut pentru săracul șofer, după tura de servici să trebuiască să se ducă la poliție să dea declarații, e chemat în proces, că asigurările consideră că o parte din vină va fi a lui, dacă poliția spune așa. Deci îți macină nervii, și atunci e stresant.
– N-ai nevoie de așa ceva.
– Nu aș spune că toți șoferii sunt îngeri, dar e stresantă chestia. Și parcă într-un fel nedreaptă.
– Nedreaptă, da. Suntem în zi de Paști. A fost un prânz aparte, bănuiesc că ăla fost prânz sau ceva în genul ăsta, deși la voi probabil că n-au nume clare, dar vreau să întreb dacă de regulă se pune mâncarea la comun, sau cum e la voi?
– Acum, de sărbători. Acum depinde ce-și aduce fiecare, în sensul că de sărbători lumea își aduce de acasă de cele mai multe ori mâncare ce gătește familia. În restul săptămânii, de multe ori se comandă de la firme de catering.
– Am înțeles. Care este cel mai greu lucru aici? În jobul ăsta și la punctul Jimbolia, deci nu general la ambulanță. Ora de dimineață, trezitul, tura de noapte, discutatul cu oamenii?
– Relația cu aparținătorii, la caz. Pentru că pacientul, ca atare, are o situație sau o opinie și, de multe ori, aparținătorii sunt mult mai, pe de-o parte, confuzi în a dori una sau alta. Cer mult mai mult decât se poate face.
– Da. Cum îmi spuneai, la un moment dat, și am mai vorbit și cu alții, inclusiv cu Dodo Săndesc, cam uităm să murim. Sau uităm că mai și murim.
– Dar, din păcate – iarăși o părere proprie – eu am trăit copilăria până în anii șaptezeci, la început, că pe urmăr eam deja adolescent, la țară, unde chestia de a naște acasă și a muri acasă, dincolo de discuțiile medicale, era ceva obișnuit. Și lumea, și copiii și tinerii se obișnuiau cu ideea că se moare. Acum, de când, din anii șaptezeci, au început televiziunea și au început filmele unde se prezintă reușite spectaculoase, lumea crede că…
– Totul trebuie să curgă așa.
– …se va replica. Alea sunt totuși, în general, cazuri mai rare.
– Nu peste tot e Doctor House, nu?
– Da, cum spuneam, evoluțiile favorabile în cazuri dificile sunt chiar rare. Iar termenul de minuni există, dar este exact ceea ce spune cuvântul. Este ceva extraordinar. Iar, pe de altă parte, faptul că ajungem la spital în situații grave, de multe ori asta se referă mai ales la stările terminale. Când bolile cronice a ajuns la capătul resurselor organismului. Sunt cancere de tot felul. E cel mai simplu lucru pe care îl înțelege oricine. Eu cred că asta, pur și simplu, doar chinuie câteva zile sau săptămâni mai mult pacientul. E aprecierea fiecăruia, dar, din punctul meu de vedere, ar trebui să-și dea cu părerea cei care au trecut direct, au avut pe cineva extrem de apropiat lângă ei ca să îi înțeleagă suferința și… nu știu de ce oamenilor le-ar place să sufere.
– Și să iasă odată legea aceea de îngrijire la sfârșitul vieții.
– Da, și aia ar fi o chestie, cea mai bună chestie, pentru că de multe ori, camerele de urgență și secțiile de ATI sunt sufocate cu persoane care n-ar trebui, poate, să fie acolo.
– Sau nu avem noțiunea de do not resuscitate, care iar ar ajuta.
– Mentalitatea noastră, în România, nu este încă pregătită pentru ideea că suntem muritori. Ăsta e termenul cel mai bun. Și că la un moment dat eforturile depășesc… Ideea de a de a duce un pacient la spital este, cel puțin în accepția mea, de a-i face bine. Dacă faptul că îl duci la spital nu îl ajută prea mult, atunci nu știu care e binele pacientului. Ah, că descarcă aparținătorii de tensiunea psihologică să asiste în… Termenul de muribund este în dicționarul român, și e ca atare. Asta suntem – la un moment dat, la o anumită vârstă, dacă terminăm în somn, suntem norocoși. Dacă ne chinuim de față cu ceilalți cu o insuficiență respiratorie, un număr de ore sau zile, este extrem de neplăcut, dar, din păcate, suntem muritori. Inclusiv medicii, inclusiv asistenții, inclusiv șoferii noștri. Tot suntem oameni normali.
– Tot aud vorbindu-se despre neîncrederea oamenilor față de corpul medical, neîncredere care bănesc că a crescut în timpul COVID-ului. Cum o simți față de personalul de la ambulanță? Bănuiesc că la voi e puțin diferit, pentru că voi sunteți de cele mai multe ori chemați. Ceea ce ar implica încrederea oamenilor. Cum simți încrederea asta față de voi, și ce crezi că ar fi de făcut ca să se folească pe toată zona medicală în România?
– Să știi că, de când cu netul, în ultimii 10 ani… de când se folosește extensiv, în sensul că tot mai multă lume are acces, tarifele sunt ușoare, deci tot mai mulți sunt pe net. Lumea ia sfaturi de pe net, și nu totdeauna sunt cele mai bune. Și să știi că chiar dacă ne cheamă, ei uneori sunt foarte revendicativi, în sensul că vor anumite tratamente să le fie făcute acasă, că ei știu că așa trebuie, deși modul în care a fost gândit serviciul de ambulanță este ca să transporte pacienții la spital, unde să fie investigați din mai multe puncte de vedere, și să să se dea un diagnostic care să implice de multe ori mai mulți medici. Iar sistemul de ambulanță, să spunem, in general are patru mașini cu asistent la una cu medic. Sunt județe în care sunt doi, trei medici pe tot județul. Nu o să ai medici să-ți vină la fiecare caz. Atunci, norma ministerului este că asistentul vine, îl încarcă și îl duce la spital. Problema este un pic și din, cred eu, problema administrativă de legislație, nu știu exact, dar pur și simplu cred că ar trebui să fie lămurit pacientul din momentul în care dă telefonul. Da, o să-ți vină o mașină, dar nu te lasă acasă. Te încarcă și te duce la spital.
– Aveți multe refuzuri, nu?
– Unul din două, sunt și astăzi.
– Și astăzi, și și astăzi apărținătorul avea idee clară că trebuie pus o perfuzie și nu mai știu ce.
-Eu înțeleg ideea că vrea cineva să moară în patul lui, mi se pare normală, naturală, umană, înconjurat de ai tăi, dar sistemul nu e gândit, la ambulanță mă refer, ca să asigure tratamente de genul ăsta acasă. Aia îngrijirile paliative ar fi.
– Da. Da. Și cum simți încrederea oamenilor față de voi, și cum se poate spori față de tot corpul medical?
– Depinde foarte mult de oameni. Pentru că e o meserie în care oamenii interacționează cu oameni. Și adevărul este că oameni perfecți nu există. Și există cu adevărat o lipsă de personal bun. Și de multe ori sunt persoane care nu au o vocație atât de mare pentru asta. Majoritatea oamenilor au deja preconcepte formate din presă, din…
– A, adică vă cheamă și știu ce trebuie să se întâmple.
– Da, și se-așteaptă la un anumit mod de comportare care nu totdeauna este pe… linia realității, pe de-o parte. Pe de altă parte spuneam că e lipsă de personal, și atunci nu toți oamenii sunt perfecți. De obicei, când ajungi după un alt echipaj, și nu au fost mulțumiți, există discuții. S-ar putea și după mine să fie discuții tot așa de bine că nu i-am satisfăcut după cum și-ar fi dorit. Repet, sistemul e gândit centrat pe ideea de a duce pacientul la spital.
– Viu. Cât se poate.
– Viu. Pe de altă parte, sunt destule cazuri în care situația este fără ieșire pentru pacient. El și-ar dori acasă, în pat, între ai lui, dar ai lui nu pot să se uite la el în starea în care e. Și atunci, la spital e închisă ușa…
– E o chestie de asepsie socială.
– Da, da. E o chestie foarte neplăcută ca să asisti un muribund. Sunt complet de acord cu chestia asta. Ar trebui să înveți în copilărie. Pentru că altfel iei lucrurile. Ca adult ți se pare că trebuie făcut ceva. Din păcate…
– Bun, și ce simți? Că au oamenii încredere în voi? Că nu au? Că s-a schimbat ceva?
– Când au nevoie de noi, își pun speranța în noi. Când e ceva grav. În rest, chestia cu încrederea ține foarte mult de campaniile media. Degeaba încercăm noi să spunem ceva. Dacă în media a bubuit o situație sau alta, dintr-un loc sau altul, lumea e pregătită pentru astfel de…
– Și un caz prost strică 10 bune?
– Da, da. În mod cert. Da. Dacă îți place meseria, accepti chestia asta și mergi mai departe. Dacă nu-ți place, vei renunța, că te simți așa… călcat, fără rost.
– Bun, și dacă îmi spui că și campaniile media au un rol și în neîncredere și în, poate, spălarea imaginii, dacă se dorește, ce se poate face astfel încât pentru tot corpul medical, de la toate specialitățile, să se îmbunătățească treaba asta? Unde vezi butoanele?
– E greu să spun, pentru că…
– Probabil tot la media, dacă pornim cu asta și la media, nu?
– Aici e deja o chestie, modificările trebuie să vină pe de o parte din comportamentul personalului medical, și asta ține mult de nivelul de empatie. Pe de altă parte, trebuie să vină și din un cumul de acțiuni din partea legislatorilor și din partea media, să spunem. Ideea este că de cele mai multe ori în presă se mediatizează cazurile senzaționale care au mers prost, ca să aibă impact la public. Foarte rar vezi în media cazuri care au mers bine, pentru că, dacă stăm să ne gândim, dacă tot sistemul medical ar merge prost, cum sunt cazurile alea, apoi toată lumea ar muri și ar fugi, nimeni nu s-ar mai duce la spital. Ori, totuși, oamenii se vindecă, la spital se naște, la spital se fac operații, deci reușite. Fiecare ne gândim că avem o singură viață și tragem cu dinții de ea. Da, nu vrem să riscăm. Nu pot da eu personal sfaturi. Ce pot să spun e că a fost o sugestie, am citit-o, dar prea puțini o mai știu. Prin anii 90, la început, când se refăcea Colegiul Medicilor, în care a fost propunerea, ceea ce mi s-a părut de bun simț, deși șocantă, era să scrie pe ușa fiecărui cabinet „medicul este doar un sfătuitor, trebuie să discutați cu el și să-l aveți în vedere exact cum discutați cu un avocat”. Adică vă dă sfaturi, dar nu e Dumnezeu. În sensul că dacă ne uităm în presă, de exemplu, sunt mult mai puține situații în care să fie scandaluri că avocatul a pierdut un proces.
– Da, dar de regulă acolo nu se moare.
– E adevărat, dar tot sistemul se bazează pe încrederea unuia în celălalt. În sensul că toți trebuie să învățăm să ne cântărim persoana din fața noastră și să nu avem speranțe ireale. Adică, uite, acum că fac o divagație, se încearcă să se introducă mașinile autonome. Păi cea mai mare problemă e legislația, nu mașinile. În sensul în care dacă apare un accident cu o mașină autonomă, cine va fi dat în judecată? Ăla care a făcut programul, proprietarul mașinii, o firmă oarecare?… Oamenii s-au obișnuit. Deci, pe partea de asigurări, de exemplu, oamenii deja acceptă că, dom’le, s-a făcut accidentul, se plătește despăgubirea și asta e.
– Da, pe când la voi sunt malpraxisuri, am senzația, din ce în ce mai multe, procese.
– Pur și simplu, legislația nu-ți permite să te aperi. În sensul că, repet, din start, trebuie să fie lămurită încrederea. Nu e absolută.
*
Într-unul dintre momentele de respiro dintre ieșiri și discuțiile cu medicul una dintre asistente mă întreabă ce am vrut să spun cu treaba cu politica, și cu pregătirea, că nu a înțeles. Îi spun că nu mi-ar crede argumentele care se leagă de o democrație viabilă, deși eu am pregătire în gândire critică, iar ele nu, tot așa cum nu au pregătirea lor medicală pacienții la care merg. Îmi răspunde: dar ăutem avea o părere. Sigur, explic, tot așa cum și omul poate înghiți absolut toate pilulele pe care le găsește în casă pe rapt. Nu e de acord cu răspunsul, îmi spune că nu, nu poate. Tocmai – explic. Că poate, Dar asta nu înseamnă că e justificat, sau bine, sau de dorit ce face. O lăsăm așa.
Ar mai fi de întrebat medicul și colegii lui. Dar e deja ora plecării. Și credem că e gata povestea. Dar nu e. Pentru că, pe drum, nu departe de Spitalul Jimbolia, o femeie e întinsă pe jos în mijlocul drumului, mai să dăm cu mașina în ea. Așa că… desigur, coborâm, apar câțiva interesați, încep să-i dea sfaturi medicului care nu mai este în portocaliu, îi liniștesc spunându-le că domnul e medic la ambulanță deci e primul care știe ce e de făcut sau nu.
În curând apar colegii pe care tocmai îi lăsasem după noi la substație, acum câteva minute. Zâmbim, povestea asta merge mereu, continuu, ca o țigară de după țigară, și mereu cineva se va da peste cap să se rezolve tot, pentru toată lumea…
Ramona Băluțescu
