1340: A fost fondat în Olanda orașul Rotterdam.
În anul 1340, orașul Rotterdam a primit drepturi de oraș din partea contelui Guillaume al IV-lea al Olandei, act care marchează oficial nașterea unuia dintre cele mai importante centre urbane ale lumii moderne. La acea vreme, Rotterdam era doar un mic sat pescăresc situat pe râul Rotte, acolo unde acesta se varsă în fluviul Nieuwe Maas, un braț sudic al Rinului.
Numele orașului provine chiar de la acest râu: Rotte + dam, adică „baraj pe Rotte”. Barajul fusese construit de locuitori pentru a preveni inundațiile din zona mlăștinoasă, dar și pentru a permite dezvoltarea unei activități comerciale rudimentare. Decizia acordării drepturilor urbane în 1340 a fost motivată de poziția strategică a localității, care promitea un potențial economic în creștere, având acces atât spre interiorul Europei, cât și spre Marea Nordului.
În Evul Mediu târziu, orașul a început să se dezvolte lent ca port și centru comercial, însă adevărata sa ascensiune a avut loc în secolele XIX-XX, odată cu revoluția industrială și expansiunea traficului maritim internațional. Rotterdam a devenit treptat cel mai mare port din Europa și unul dintre cele mai mari din lume – poziție pe care a păstrat-o multă vreme.
Orașul a suferit distrugeri masive în mai 1940, în urma bombardamentelor Luftwaffe din timpul invaziei naziste a Olandei. Centrul istoric a fost aproape complet ras de pe fața pământului, iar reconstrucția de după război a fost radicală: Rotterdam a ales să nu refacă trecutul, ci să devină un simbol al modernității, cu o arhitectură îndrăzneață, futuristă și inovatoare.
Astăzi, Rotterdam este cunoscut nu doar pentru portul său uriaș – care leagă Europa de Asia și America –, ci și ca laborator urbanistic și cultural: un oraș cosmopolit, multicultural, verde, în care se îmbină infrastructura de vârf cu o viață artistică efervescentă.
1905 – Parlamentul Norvegiei dizolvă uniunea cu Suedia . Votul a fost confirmat de un plebiscit național pe 13 august a aceluiași an.
Uniunea dintre Norvegia și Suedia fusese creată după Congresul de la Viena (1814), într-un context marcat de căderea lui Napoleon și reconfigurarea hărții europene. Deși Norvegia își redactase atunci o constituție proprie (una dintre cele mai liberale din epocă), a fost forțată să accepte un monarh comun cu Suedia. În practică, Norvegia avea un grad important de autonomie, dar politica externă era controlată de Stockholm, fapt care a stârnit nemulțumiri tot mai mari în rândul norvegienilor, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX.
Criza din 1905 a izbucnit pe fondul refuzului Suediei de a permite Norvegiei să își creeze propriul consulat, semn clar că relația devenise prea restrictivă pentru o națiune care își dorea suveranitate deplină. Pe 7 iunie, Stortinget a votat că regele Oscar al II-lea „a încetat să mai exercite funcția de rege al Norvegiei”, echivalentul unei declarații de independență.
Pentru a evita conflictul militar, cele două țări au purtat negocieri la Karlstad, încheiate la 23 septembrie 1905, care au consfințit despărțirea amiabilă. Norvegienii au organizat între timp un plebiscit (13 august 1905), în care peste 99% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea independenței.
După ce Oscar al II-lea a renunțat oficial la pretențiile asupra tronului norvegian, Norvegia a decis să rămână monarhie și l-a invitat pe printul Carl de Danemarca să devină rege sub numele de Haakon al VII-lea. Acesta a fost primit cu entuziasm și a devenit un simbol al unității și modernității norvegiene.
Dizolvarea uniunii din 1905 este un model istoric rar de separare pașnică între două state, o dovadă a maturității politice a ambelor națiuni. Pentru Norvegia, a fost începutul unui nou drum – al independenței, neutralității și construirii unui stat democratic și prosper.
1929 – Este ratificat Tratatul de la Lateran , care dă naștere Cetății Vaticanului.
La 11 februarie 1929, în palatul Lateran din Roma, Regatul Italiei și Sfântul Scaun au semnat un acord istoric care a pus capăt uneia dintre cele mai îndelungate crize politice din Europa modernă: „chestiunea romană”. Această criză începuse în 1870, când trupele italiene au ocupat Roma, iar Papa Pius al IX-lea s-a declarat „prizonier în Vatican”, refuzând să recunoască legitimitatea statului italian care îi luase posesiunile teritoriale.
Tratatul de la Lateran, negociat de cardinalul Pietro Gasparri din partea Vaticanului și de Benito Mussolini din partea Italiei, a fost compus din trei documente:
Un tratat politic prin care Italia recunoștea Vaticanul ca stat suveran și independent,
O convenție financiară prin care Italia oferea Vaticanului compensații pentru pierderea Statelor Papale,
Un concordat care reglementa relațiile dintre Biserica Catolică și statul italian.
Conform tratatului, Cetatea Vaticanului devenea cel mai mic stat suveran din lume, cu o suprafață de aproximativ 44 de hectare. Papa era recunoscut ca șef de stat absolut, cu putere legislativă, executivă și judiciară deplină.
Italia, la rândul ei, era recunoscută de Papă ca stat legitim, iar Roma rămânea capitala sa. Religia catolică era declarată religia oficială a statului italian, iar clerul beneficia de privilegii legale și fiscale. De asemenea, căsătoria religioasă era recunoscută de stat, iar învățământul religios devenea obligatoriu în școlile publice.
Ratificarea tratatului, care a avut loc în 7 iunie 1929, a oficializat apariția Vaticanului ca entitate internațională. Pentru regimul lui Mussolini, aceasta a fost o mare victorie propagandistică – fascismul apărea ca forța care „a împăcat Biserica cu Statul”. Pentru Vatican, tratatul a însemnat recâștigarea suveranității și a unei baze teritoriale, după aproape 60 de ani de izolare diplomatică.
Tratatul de la Lateran a rămas în vigoare și după căderea fascismului. În 1984, a fost modificat printr-un nou concordat, prin care religia catolică a încetat să mai fie „religia de stat” a Italiei, dar Vaticanul a rămas un actor internațional important.
1975 – Sony lansează Betamax , primul format de videocasetofon.
În luna mai 1975, compania japoneză Sony lansa pe piață primul videocasetofon pentru uz casnic bazat pe tehnologia Betamax, marcând începutul unei noi epoci în divertismentul domestic. Era pentru prima dată când publicul larg putea înregistra și reda emisiuni TV în propriul living – o revoluție tehnologică cu implicații culturale uriașe.
Betamax, un format de casetă video analogică, a fost dezvoltat de Sony pentru a reda imagini de o calitate superioară. Caseta era mai mică decât rivala sa ulterioară, VHS (lansată de JVC în 1976), și inițial oferea o calitate video mai bună, dar avea o durată de înregistrare mai scurtă – doar o oră, față de cele două (și mai târziu chiar patru sau șase ore) ale VHS-ului.
Lansarea Betamax a fost percepută la vremea respectivă ca un act de îndrăzneală. Sony a promovat produsul ca o extensie firească a experienței TV: utilizatorii puteau înregistra meciuri, filme, știri sau orice program pe care nu-l puteau viziona în direct. Practic, Sony a oferit oamenilor control asupra timpului, introducând conceptul de „time-shifting” (vizionare la alegere).
Totuși, succesul inițial al Betamax a fost urmat de o competiție intensă cu sistemul VHS, într-un conflict cunoscut azi drept „războiul formatelor video”. Deși tehnic superior, Betamax a pierdut bătălia comercială în favoarea VHS din mai multe motive:
– VHS oferea timp mai lung de înregistrare,
– JVC a licențiat formatul VHS altor producători, ceea ce a dus la o piață mai diversificată,
– Casetele VHS erau mai ieftine și mai disponibile.
În cele din urmă, până la sfârșitul anilor ’80, Betamax devenise un produs de nișă, iar Sony a început să producă și videocasetofoane VHS. Ultimele casetofoane Betamax au fost fabricate în 2002, iar casetele au fost produse până în 2016.
1981 – Forțele Aeriene Israeliene distrug reactorul nuclear Osiraq din Irak în timpul Operațiunii Opera
Pe 7 iunie 1981, aviația israeliană a lansat un atac surpriză asupra reactorului nuclear Osiraq (numit și Tammuz 1), aflat în apropiere de Bagdad, Irak. Această misiune, cunoscută sub numele de Operațiunea Opera, a fost prima dată în istorie când un stat a distrus o instalație nucleară a altui stat într-o acțiune preventivă pe timp de pace.
Reactorul, construit cu ajutor francez, era oficial destinat cercetării științifice. Totuși, Israelul și serviciile sale de informații considerau că regimul lui Saddam Hussein urmărea să dezvolte o armă nucleară, sub acoperirea unui program civil. Temându-se că, odată ce reactorul ar fi devenit activ, un atac asupra lui ar fi provocat un dezastru nuclear, guvernul israelian a decis să acționeze preventiv.
Sub conducerea prim-ministrului Menachem Begin, opt avioane F-16A escortate de F-15 au zburat peste teritoriul Arabiei Saudite și al Iordaniei, fără a fi detectate. În doar câteva minute, au lansat bombe asupra reactorului, distrugându-l complet, fără victime colaterale majore.
Reacția internațională a fost dură. Consiliul de Securitate al ONU a condamnat atacul printr-o rezoluție unanimă, inclusiv cu votul SUA, aliatul strategic al Israelului. Franța, care construise reactorul, și Irakul au denunțat agresiunea. Israelul, pe de altă parte, și-a susținut ferm poziția, afirmând că a acționat în legitimă apărare preventivă pentru a opri o amenințare nucleară iminentă.
Istoricii și experții în securitate au evaluat în mod diferit această operațiune. Unii o consideră o acțiune riscantă, dar eficientă, care a întârziat cu cel puțin un deceniu programul nuclear irakian. Alții subliniază că precedentul creat — un atac militar asupra unei instalații civile — este periculos și încalcă normele dreptului internațional.
