Pentru profesorul și chirurgul Iosif Adalbert Szucsik, care tocmai s-a dus dintre noi, lucrurile deveneau repede simple. Pe aici se taie, pe pe aici se spune, pe aici se pășește. Se tăia bine și se salvau vieți. Multe vieți. Pentru că era renumit ca și chirurg, la Cardiologie, apoi la CFR. Se spuneau puține, pentru că profesorul era neamț și nu era omul vorbelor multe. Puține și bune. Și care se respectau. Pentru că „ein Mann, ein Wort”. Și se pășea apăsat, cu demnitate și cu conștiința lucrului bine făcut.
Că a operat bine și a dus faima locurilor unde a lucrat, vă vor spune și alții. Că a fost un profesor deseori prezent și bun stomatologilor care învățau că omul nu e, tot, numai gură, (și, înainte de asta, și celor de la medicină generală), e important la nivel rezonabil. Dar că a ridicat oameni și a pus pe roată sisteme, contează. Că a fost un mentor bun, un șef bun, un om al cetății, care a contat în viețile noastre, că și-a adus contribuția în atâtea feluri…
Scriu la foaie de peste 30 de ani, dar acum un sfert de secol m-am pus să înțeleg mai mult despre medicină. Iar profesorul Szucsik a fost și mentorul meu, pe lângă rezidenții pe care și-i creștea, la Spitalul CFR. Mentor și prieten. Om de la care am început să învăț să înțeleg medicina. Și sistemul medical românesc. Și sistemul casei de asigurări, și finanțări, abordări, practici. Am învățat să pun întrebări în lumea sănătății și să nu mă las fraierită cu răspunsuri mizere. Am învățat că medicul este ființa din lumini și umbre care e la baza lanțului trofic social, cu o leghe înaintea profesorului, și cu o sută de leghe înaintea politicienilor, preoților sau finanțiștilor. Și să-l iubesc pe medic. Mai mult decât pe oricine altcineva.
Ca atunci când îți retrăiești viața, înaintea propriei tale morți, în secundele de după ce am aflat de moartea chirurgului Szucsik mi-au jucat prin minte, ca o peliculă de film pe care o trage o mână furioasă, repede, o droaie de amintiri mici și mari. Lucruri care rămân doar pentru noi și pentru rezidenții de acolo, sau au loc spre public, lucruri de lumină sau de întristare, lucruri care leagă indestructibil oameni, sfaturi care au schimbat esențial vieți (și pe a mea), gesturi reciproce de o profundă prietenie și omenie.
Un sac cu multe, o punguță cu doi bani în care talanții se înmulțesc. Anul trecut am apucat să-i mulțumesc ultima dată lui Puiu Szucsik pentru toate câte le-am luat de la el. Pentru că, pe la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 eram și eu, ca o coadă la coadă, printre medicii lui. Ne vedeam, uneori zilnic, și în weekenduri – cum bolnavii nu se părăsesc doar pentru că sunt sărbători – mă învârteam printre picioarele tuturor, mai băgam un cap pe la operații, întrebam, întrebam mult, despre tot și toate, stăteam ore și povesteam, mă dumiream ce există în spatele atâtor poze de grup, și de fațadă, în medicina românească, în medicina timișoreană.
Au fost doi medici, ambii chirurgi, de la care am auzit o chestie faină, pentru Banatul nostru cu de toți, cu de toate: „Eu sunt neamț, nu fur, nu mă interesează” – de la Puiu Szucsik și de la Erwin Floroni, care, ultimul, de vârsta mea fiind, și el i-a fost student profesorului Szucsik.
Am vorbit azi, de la aflarea veștii triste, cu oameni care l-au iubit, care l-au avut profesor, și mentor, și coleg, cu care am fost împreună în momente cu el. Alții, pentru că și partea oficială, cu necrolog și realizări universitare, trebuie bifată, căutau nume de conferințe și ani. Noi, ceilalți, am schimbat flash-urile noastre poate infim importante, poate neesențiale în cursul mare al biografiei lui, dar care ne-au legat de el.
Zâmbesc. Mai știu numărul mașinii de acum un sfert de secol cu care apărea la lucru profesorul (PIO 10), și sunetul telefonului ce a întreupt înmormântarea primei lui soții, la începutul anilor 2000 – aria Ducelui de Mantua, din Rigoletto… Mai știu cum am ajuns să bântui în spital în costum de călugăriță, pentru a bifa o poantă pentru el și pentru discipolii lui. Dar și cum a salvat piciorul unui cunoscut din Sibiu care, în orașul de baștină, primise asigurări că nu se poate decât tăia. Cum ne-am foit printre jnepenii pitici, sau ce fras erau, la 4th of July, la sărbătoarea Americii, în București, că voiam să-i dau un cadou departe de nasul nemesisului meu Ștefan Drăgulescu, care era cu noi.
Biroul lui devenise un fel de „Corabie a nebunilor” unde își/ne găseam toți loc. Era ca un fel de cafenea mai puțin literară și mai mult medical-socială, loc unde am învățat despre organism, și abordări chirurgicale și medicale, și tot. Despre cum să tratezi cu pacientul. Despre cum să rezolvi nevoile spitalului. Despre cum să-ți crești oamenii, să-i înveți și să le dai aripile lor.
Detalii. Minuscule. De la aranjatul lucrurilor pe birou (unde, spre disperarea doamnei Bella, șefa asistentelor, și cea care avea grijă de cele ce țin de profesor, a crescut într-o zi și o varză de vreo patru kile, pornind tot de la o poantă de-a noastră, la care s-a primit recomandarea mucalitului Ioan Romoșan, pentru asistentă: „las-o acolo, e varza domnului profesor”. Și până la lucrurile serioase și grave ale vieții.
Am râs și am plâns în anii aceia, și am învățat. Și, ca la orice dispariție, mi-a mângâiat sufletul să schimb câteva vorbe cu oameni cu care ne-am știut, în ansamblul ăsta, în angrenajul ăsta spitalicesc. Așa că l-am sunat pe chirurgul Florin Munteanu, care a lucrat 20 de ani cu profesorul Szucsik, unul dintre cei care i-au fost extrem de apropiați. Deși nu ne auziserăm de niște ani, am putut vorbi ca ieri. A început și el cu anii și cu locurile de muncă, atunci când i-am zis „Hai să vorbim despre profu’”, dar l-am oprit. L-am rugat să lăsăm astea, și să ne amintim de esențe. „Ce ai luat tu de la el, care e primul lucru ce-ți vine în minte, primul?” Și de aici a curs simplu: „Verticalitate în tot, profesionalism, omenie, bun simț, normalitate absolută în tot, puteai să mergi la el cu absolut orice problemă. Ca șef a fost unic, aș putea spune fără prihană, foarte ok, nu cred că poate fi egalat, apoi prestanța pe care a avut-o, respectul tuturor… ”
De e să-l completez pe Florin, dincolo de atâtea lucruri importante și faine, aș mai menționa ceva: un simț al umorului aparte. Nu expansiv, nu zgomotos, în a râde, nu răutăcios, absolut niciodată, de a face glume, și cu o privire de înțelegere și zâmbet mic de înțelepciune evreiască la micimea altora. Un om cu un suflet de aur, de erai printre acreditații ce erau lăsați să treacă de aparența de om grăbit să ajungă la sală, și mult prea direct. Un om de pus pe rană.
Îi duceai un cadou de recunoștință, ca pacient, spunea mulțumesc. Nu i-l duceai, nu cerea niciodată, și opera absolut la fel. Și, în ultimii ani, îi mai puteai și cere rezumat în direct, la ce operează, la telefon, în timpul în care lucra în blocul operator, de era ceva interesant, sau de puteai da date, cuiva îngrijorat, ceva mai repede, direct de la sursă.
De fiecare dată când scriu ceva despre un medic, profesie de care sunt iremediabil îndrăgostită, și pe care o respect enorm, mentorul și prietenul meu Szucsik e acolo, în rândurile mele, în înțelegerea mea. Urma să fie unul din vorbitori la o lansare de volume cu reportajele mele de medicină, pe care o plănuiam pentru toamna asta. N-a mai fost să fie… Dar n-am să uit niciodată cât îi datorez, în a înțelege medicina, și a înțelege viața în general, cu toate ale ei…
Am pornit în vânătoarea unor poze el, cum ale mele, din anii 2000, au ajuns în ziare de hârtie din care n-a rămas nimic pe net. Am primit, urmând firul întrebărilor, rugăminților și sugestiilor, fotografiile pe care le vedeți aici, și le mulțumesc celor de la UMF, Spitalul CFR și nu numai, profesorilor și colegilor lui, Octavian Crețu, Filip Fiat, Sorin Ursoniu, Stela Iurciuc, Florin Munteanu, Diana Mihai și Doina Bold. În una din ele e cu „Lecția de anatomie a doctorului Tulp”, de Rembrandt, în spate – nimic mai potrivit, pentru cei ce l-au cunoscut…
Undeva, în Calea Șagului, la stânga de intrarea principală a cimitirului, în zona catolică, la câțiva pași de mormântul tatălui meu, un monument funerar de marmură neagră poartă numele Elvirei Szucsik, prima soție a lui Puiu, și al lui. Îi spuneam cândva: „Știi, mormântul ăla, cu numele tău… ” „E de prost gust că mi-am pus deja numele, nu?”- m-a întrebat. „Nu, e socoteală de om așezat. Strânge puțin inima, dar e de om așezat. Dar cine știe ce s-o mai întâmpla până atunci” – i-am răspuns. Înmormântarea lui va fi în Germania, alături de mama lui. Dar cei care l-am iubit și respectat vom putea duce o floare albă și aici, să ne alinăm puțin sufletele…
M-a luminat și onorat prietenia ta, și mi-au deschis mintea explicațiile tale. Drum lin, om nespus de drag. Fie ca…
Condoleanțe familiei!
Ramona Băluțescu
