Cal negru, cal mai puțin alb – chirurgul Șerban Brădișteanu, 70 de ani

Aș vrea să scriu câteva cuvinte despre faptul că, azi, un mare chirurg al țării ăsteia împlinește 70 de ani. E destul de greu să faci asta, când omul acela ți-a ajuns apropiat. Și totuși, o să încerc să conturez scrierea asta de acum ca un eseu, ca să nu treacă momentul fără să ajungă pe hârtie niște gânduri. Așadar, Șerban Brădișteanu are, de azi, anii ăștia. Ce ar fi de gândit, cu acest prilej?

Ca jurnalist specializat pe medicină, au fost mulți medici pe care i-am cunoscut, cu care am făcut materiale, pe care i-am prețuit și, uneori, cu care am ajuns să mă ciondănesc (ca să nu spun mai urât). Șerban Brădișteanu face parte din toate categoriile astea. Dar e ceva ce rămâne în sită: despre puțini am putut spune, în timp, că îi văd ca pe medici de geniu.

Sigur, asta nu scuză nimic. Dar ridică. Nu cred într-o Judecată de Apoi, nu cred în nimic ce ar fi deasupra noastră, sau sub. Dar cred că, dintre toate meseriile de pe pământ, aia de medic este cea mai importantă. Cea mai frumoasă, cea mai aparte, cea mai plină de înălțare și de rahat – prăpastia dintre cele două fațete fiind uneori de mai puțin de un pas. Și se numără. Undeva aici, între noi.

Am avut nedumeriri, în 30 de ani de presă. Am crezut în cauze, în stindarde, în meniri. Urmărindu-i, în primul rând, pe cei ce lucrau în chirurgie cardiovasculară, am înțeles, scrâșnit și aducător cu picioarele pe pământ, că talentul nu vine la pachet cu caracterul, că un om care poate petici vieți îți poate jecmăni buzunarul mai ordinar decât ultimul borfaș, și că poate să doarmă cu darul/capacitatea lui de a ajuta, durându-l în cur că tu mori, la doi pași de el, dacă nu ai măgulit, dacă nu ai intervenit, dacă nu ai decartat.

Da, știu, nu e în poză de dicționar ce spun. Dar există. Am văzut și lumină și jeg în lumea celor care deschid inimi. Nici vocabularul meu nu e mereu fin, când vorbesc despre lucrurile astea. Bucurați-vă că nu-l folosesc aici pe cel pe care-l gândesc. N-am stat degeaba în lumea asta, măcar timp de o respirație, măcar timp de un terci de macaroane cu brânză de spital, din serile de gardă. Talentul și omenia sau responsabilitatea nu stau în interdependență. E una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieții mele. Dar situația există. Și trebuie să o luăm ca atare.

Am învățat lucrurile astea cunoscându-i pe mai mulți dintre colegii lui Șerban Brădișteanu. Chirurgi. Unii dintre ei, chiar de chirurgie cardiovasculară. Am avut prime impresii. Dialoguri. Bănuieli. I-am categorisit. Am schimbat categorisiri. Am reașezat lucruri. Au trecut ani. Decenii. Mai am de învățat mult. Încă primesc lecții, lună de lună, cum nu pot sta departe de spitale și de oamenii lor. Am adevărurile mele de acum, însă. Despre ele vorbesc.

Unul este că există, la chirurgi, o nebunie creatoare, dincolo de toate marasmele breslei. (Shit, dexonline.ro îmi spune că ”marasm” nu are plural – cum spuneam, mereu mai e ceva de învățat). Spun de nebunie nu în sens patologic, ci ca tresărire de geniu, unde nu vezi altceva în față, unde curgerea ta schimbă cutume și vieți.

Dacă mă uit la buchetul ăsta ciudat al atâtor lucruri, ce au venit cu cei din chirurgia românească, îmi spun că îmi pare bine să las aceste gânduri, lumii, atunci când Șerban Brădișteanu împlinește 70 de ani. Pentru că, dincolo de tot amalgamul ăsta de lucruri, al celor ce taie și ne reîntregesc, este că Brădișteanu e un chirurg de geniu. (”A fost”/”va fi” – detalii – e o stare de lucruri, o aureolă, pe care o las în atemporal). Și, privind retrospectiv, azi vreau să spun că mă bucur că omul ăsta a lucrat aici, în țara asta, și a schimbat ceva. În Târgu Mureș, în Timișoara, în București. Cu nebunia lui de la primul transplant de inimă de aici, cu cea de dinainte, cu cea de după, înfășurată pe bisturiu, ca șarpele ACELA, pe toiag.

Sigur, există și datele de cronică medicală: primul transplant de inimă din țară, implicarea politică, procesele. Am scris despre Șerban Brădișteanu, chirurgul. Despre senator n-am mai scris, a urmat o tăcere de vreo opt ani, între noi, după intrarea lui în politică. Apoi am scris iar, pentru că… era lovit din toate părțile, pentru vini nemedicale. Pe care le avea sau nu – nu știu, nu am investigat, nu era domeniul meu. Dacă e vinovat, un om trebuie să ispășească, indiferent că e geniu sau plebeu (nu că una ar exclude alta, dintre însușiri). Dar ce nu era de luat ca atare era că, atunci când găsești o vină cuiva, brusc totul, în jurul lui, devine negru. Nu e drept. Așa că, în momentul acela, cândva când erau nouă ani de la primul transplant de inimă din România, am publicat un material mai diferit, care avea și un ping-pong de întrebări și răspunsuri. O să redau acum o parte din el, pentru că, și după 13 ani de când l-am scris, și-a păstrat sunetul său aparte:

”Cal negru, cal mai puțin alb

Îl invit, după nouă ani de la acel moment, pe dr. Șerban Brădișteanu, chirurgul care a deschis această întreagă cale, să intre într-un joc. Unul serios, dar, cum spunea și el, neobișnuit. I-am ales zece cuvinte. Îl rog ca, atunci când i le ofer, să îmi spună ce îi vine în minte, primul lucru, gândindu-se mai ales la anii de atunci. Îmi închipui că aș putea să-i completez și eu răspunsurile, și totuși, ingeniozitatea din sala de operație își găsește corespondent în depanat amintiri.

Bonsai – (Brădișteanu e nedumerit. A intrat în joc, dar e clar că nu înțelege de unde am scos bonsaiul). Pentru mine e un pom care a fost chinuit ca să fie frumos. De ce mă întrebi? (Îi aduc aminte de bonsaiul lui din citric.) Nu am uitat, el era primul dar, văzându-l, au adus și alții. Da, venise de la părinții unui copil pe care l-am salvat.

Ischemie – Ajungi la recoltare și de-abia când deschizi toracele, după văzutul și palparea cordului, poți decide dacă se va face transplantul. Ischemia e unul dintre inamici. Uneori, din cauza ei, renunți să te deplasezi, e prea târziu, alteori vezi că te-ai dus degeaba…

Paul – Primul transplant… A fost un început al unei ere noi în chirurgia cardiacă, și nu numai. Au venit măriri și invidii. (Eu – Dar lui Paul îi ții minte numele.) Sunt mulți copii pe care i-am salvat, și le țin minte numele, sau mulți maturi pe care nu i-am putut salva, și le țin minte numele. Dar cu Paul a venit cotitura din viața mea și a determinat boom-ul ce a atras presa, finanțarea. Paul e motorul ce a declanșat instituția ce se cheamă transplantul românesc.

Papa – Întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea a adus pentru mine una dintre cele mai ciudate senzații pe care le-am simțit în fața unui om. Era un fluid care pleca dinspre el, atunci când m-a binecuvântat, simțeai cât de mic ești în fața lui.

Extracorporal – Circulația extracorporală e ceva fascinant, ce controlează omul când inima e oprită. Trebuie să o stăpânești și unii nu o fac, deși sunt chirurgi buni. Cred că fiecare chirurg își merită perfuzionistul, pe care îl educă, vibrează în același timp.

Pașaport – Un act ce stă la dispoziția altora pentru a-ți da sau închide ție drumul. Uneori, nu lași niște oameni să trăiască, de nu permiți altuia să circule. Uite, protocolul pentru transplant era gata din 1995, la Timișoara, când eram acolo – l-am făcut după ce am văzut la francezi.

Legislație – Față de începuturile din Timișoara, s-a creat suportul legal de a recolta organe.

Oglindă – Nici atunci și nici acum nu mă uit în oglindă. Cred că un bărbat nu trebuie să se uite în oglindă. Cât fac în sală ceva bine, puțin îmi pasă dacă sunt alb la păr sau îmi cade fața. O să mă uit când o să mă lase mâna. Și sper să am înțelepciunea să renunț. Și pentru câine, porumbel sau om, timpul trece. Am renunțat la tot ce înseamnă viață privată, dar nu-mi pare rău. Ieri am avut cinci oameni pe masă, azi o să am patru – asta contează.

Viena – Acum mă leagă de Viena amintiri neplăcute. (Eu: – Pe atunci, era locul unde visai sa bei cafeaua, când era vorba de relaxare, în Piața Domului.) De atunci s-a adăugat o operație groaznică făcută acolo, am plecat de aici paralizat…

Acasă – Apropo, după acel transplant, umblam că trebuia să îmi mut cărțile, nu era foarte clar cum e cu „acasă”. Din păcate sau din fericire, pentru mine „acasă” a însemnat spitalul. Mi-a dat echilibru în toată cariera.

*

Un pacient așteaptă cu sternul deschis, pe masă, își așteaptă viața, așa că reduc la maxim întrebările strânse în ani, cele cu verb.

– Cum arată minunea în lumea ta?

– Pentru mine cred că e o operație pe care am făcut-o pe profesorul meu de la Cluj, Vlaicu, avea un anevrism disecant de aortă și i-am înlocuit aorta și valva, în 1985. Era prima operație de genul acesta din țară. Am intrat seara la 8 în sală, am ieșit dimineața la 8. Am confecționat protezele din pericard, pentru că nu erau… Profesorul meu trăiește și acum!

– Ce s-ar fi întâmplat dacă nu reușea transplantul lui Paul?

– Probabil ce s-a întâmplat si pe linia ficatului, cu primii decedați. Dar probabil că lumea ar fi zis că ai noștri nu sunt pregătiți, că nu știu. Poate s-ar fi oprit totul niște ani. Orice lucru nou poate să aibă momente de cădere.

– Pentru țara asta ești erou civilizator în chirurgia cardiovasculară. Dar nu ești un erou pe cal alb. Crezi că s-ar fi adunat toate cele bune, pentru istorie, daca ai fi schimbat culoarea calului?

– Toată viața am trăit-o fără să aleg cu atenție calul, am dorit să-mi fac profesia și poate că s-a întâmplat să încalec și un cal ce nu era cel mai potrivit, poate a fost și nărăvaș, și negru, dar ce a contat, și cred că a fost bine, a fost profesional.”

Au trecut și acești 13 ani. Azi, în mai 2021, locurile unde se poate face transplant de inimă, în România, sunt mai puține decât acum, să zicem, 20 de ani, organe de transplantat sunt cu mult mai multe, prea multe dintre ele se pierd, și nu, nu din motivele care v-ar trece prin minte, Agenția Națională de Transplant a trecut prin tot felul de zodii, și mai bune, și mai dubioase, Papa Ioan Paul al II-lea, pe care Brădișteanu îl întâlnise la Roma, la Congresul Internațional de Transplantologie din 2000, a murit de atâția ani, și a fost făcut Fericit, și mai apoi, Sfânt (am participat, la Vatican, la ambele ceremonii, și mi-am amintit cum, în vara lui 2000, ascultam istorisirile colaboratorilor mei, Brădișteanu și Bucuraș, despre intervenția Papei la acel congres), Paul Corjăuțanu s-a dus și el de câțiva ani.

Pozele pe care le folosesc azi sunt puține. Una, din biroul lui Brădișteanu, de acum 20 de ani, de la Floreasca, și alta, din Lugoj, a unui amic al meu, Raimondo Mario Rupp, de la o expoziție unde prezentam diverse fotografii pe care le făcusem, în ani, la operații pe cord deschis și transplant hepatic.

În materialul din care am citat mai sus, publicat în Timpolis, era și povestea chirurgului ce bifase niște mizerii legate de moartea primului pacient copil transplantat în România. Nu o să-i pomenesc numele, acum, doar îmi aduc aminte greața pe care o aveam față de nonșalanța cu care îmi răspundea despre acel deces. N-am uitat.

Privesc în spate, la anii ăștia, timp în care am suflat atâtor chirurgi în ceafă, de deasupra lor, de pe scăunel, în sălile de operații, între ei și luminile din sală, la mai puțin de un metru până la plagă, uneori. Tot felul de oameni. Dintre toate astea, îmi amintesc, azi, că despre Brădișteanu n-am auzit niciodată vreun pacient să spună că l-a refuzat pentru că nu i-a decartat, sau că i-a cerut bani. Și-mi amintesc un poster, tot de la Floreasca, pe care-l avea Brădișteanu, cu ”Lecția de schi”, cu acele traiectorii complicate, a lui Joan Miro. Au fost ani complicați, doctore. Dar bine că ai fost.

E greu de găsit un fine de astfel de articol. Cam ca la Prințul fericit, de Oscar Wilde. O să las finalul materialului de acum 13 ani, și aici. Încă acoperă bine situații.

”Inima, transplantul ei, vraja ei sunt strălucitoare. Doar poveștile din jurul inimii nu sunt întotdeauna „în poză de studiou”, pentru presă. Contează spectaculosul. Dar, la umbra lui, sunt și vieți frânte, și drame, și cei al căror suflet a ars pentru ca totul să existe. Și în legătură cu aceste lucruri constatăm, comemorăm, sărbătorim, acum, niște ani.”

La mulți ani, doctore!

Ramona Băluțescu