Unele examene nu sunt despre a ști, neapărat, ci despre a învăța cum să înțelegi, și a arăta drumul pe care îl faci, pe calea aceasta. Despre a te întreba, legat de lucrurile din jur, și despre a formula întrebări, ca să le deslușești. Și e teribil de frumos că poate fi și așa, într-o universitate din România, chiar și pentru studenții care nu sunt la Facultatea Unde Se Învață Despre Întrebări.
Și aici aud un câh!, câh!, din spate, de la ambele grupuri de colegi ai mei, de la Universitatea de Vest din Timișoara, gen dres de voce, pentru a se atrage atenția că deocamdată nu se știe de care din cele două grupuri vorbesc. Sigur, de întrebat se întreabă peste tot, în ”U”, cum o alintăm noi (deși mai nou toate-s ”U”, în Timișoara…) dar acolo unde învățăm să surprindem, mustos, miezul de după pojghița, coaja felului în care gândim întrebarea, sunt cele două facultăți de care m-a făcut cursul vieții să depind: Facultatea de Jurnalistică și Facultatea de Filosofie. (Bine, ele s-au numit și se numesc ceva mai pompos, în timp, cum specialitățile astea au fost unite și dezlipite de multe altele – dar haideți s-o păstrăm simplă). La Jurnalistică am învățat să întreb ca să scot ceva de la interlocutor. La Filosofie am completat ideea de obținere a informației cu rostul lucrurilor, cu întrebarea mai dinspre rădăcini, cu dusul spre esențe.
Sigur, fiecare facultate are specificul ei. Dar cineva, cândva (sau, ca să nu rămânem în abstract, prorectorul fizician Mădălin Bunoiu) a gândit o punte acolo unde lucrurile erau pe nișe, supra-specializate. Adică de ce să intri pe ușa mare a U și să înveți doar despre fractali, dar nu și despre monocotiledonate? Și asta înseamnă că au apărut, la noi, cursurile transversale. Nu știu dacă mai există, undeva în țară, acolo unde o universitate (specificul ei) permite existența unor felii total diferite de ale unei anumite facultăți, aceste cursuri, dar le recomand cu infinită căldură. Pentru că eu cred în intelectualul complex, care știe și dincolo de felia lui. Și atunci s-a întâmplat că a venit un fizician care și scrie articole într-o revistă a Uniunii Scriitorilor din România (Orizont) și a zis un ”să fie lumină” ceva mai ancorat în real, și au apărut cursurile transversale.
Pe scurt, ce înseamnă un curs transversal oferit de Facultatea de Filosofie? (Ok, poate a venit timpul să-i spun numele întreg, deși încă am oareșce apăsări cu struțo-cămila asta – Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării – dar ne vom opri la numele simplificate, bine?). Înseamnă că oamenii de la Filosofie predau chestii pentru oricine care NU e la Filosofie. Tocmai pentru a se crea aceste punți între facultăți, materii și lucruri de învățat și gândit.
Și așa a apărut o materie care se cheamă Interpretari filosofico-istorice ale Holocaustului. Și la care am onoarea să-l secondez pe profesorul Florin Lobonț (și chiar nu e o vorbă-n vânt treaba cu onoarea), cu partea de seminar. Sigur că Florin aduce o zonă coerentă și condensată de informații despre Holocaust. Dar le spunem mereu studenților – nu e Istorie, nu marșăm pe reținerea unor informații. A vorbi despre Holocaust este o lume întreagă în sine – este o discuție despre bine și rău, despre implicare sau stat deoparte, despre lumea ce, aparent, ne-ar părea trecută, și despre posibilitatea de a-i repeta ororile, de nu știm cum să le evităm, despre sufletul și mintea omului, despre credințe diferite, despre empatie. De fapt, de mă întrebați pe mine, cred că este cel mai mult despre empatie (măcar partea mea). Despre a ajuta niște tineri să-și ascută nu doar mintea, ci și sufletul, invitându-i să intre în piei de personaje și de întrebări. A cunoaște, a înțelege drama prin care au trecut evrei, romi, persoane gay, persoane cu deficiențe psihice nu ține doar de partea răsfoitului de texte iar empatia nu vine doar din a ști. Cum spuneam mai sus, și întrebările au piei. Iar a te strecura sub coaja lui „de ce?” este un început nu doar de înțelegere, ci și de durere că lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat. Și de aici putem crește, împreună, și acum.
Cărțile sunt importante. Dar sunt doar foaie și literă. Mai nou, foaie și literă de calculator – încă un pas spre impersonal. Le completăm cu oameni care au avut de suferit în timpul Holocaustului (cât timp încă îi avem printre noi), cu imagini din muzee sau ale monumentelor dedicate Holocaustului, cu filme și documentare care ajută la înțeles. Discutăm, apoi despre ce ai lua cu tine de aberația istoriei te-ar face să te trezești, brusc, hăituit, și ar trebui să pleci urgent undeva doar cu o valiză mică. Sau, ceva mai încolo, când deja știm mai multe despre ce s-a întâmplat în lagăre, despre cum ar fi de apucat trupul unui om mort, de ar trebui să faci asta de zeci de ori pe zi. (Puneți-vă întrebarea asta, de vedeți filmul ”Fiul lui Saul”). Sau despre cum s-a creat o nouă ramură a justiției, pentru a se contabiliza vini și pedepse, în procesele ce au vizat Holocaustul. (Ceea ce am discutat după filmul ”The Reader”).
Studenții noștri sunt de la facultăți diverse ca și culorile curcubeului. De la Științe Exacte, mai puțini, apoi mulți de la Arte, de la Jurnalistică, de la Filologie, de la Drept. Anul acesta am avut o trupă tare de la Drept, am putut discuta despre contabilizări de pedepse, despre normarea experimentelor pe ființe umane, despre drepturi și îndatoriri sociale și simbolistică nazistă. Anul acesta i-am avut, printre invitați, pentru a face cât mai interesante fațetele dezbătute, pe prof. dr. Elliot D. Cohen, profesor la Universitatea Florida, SUA, fondator și director al Logic-Based Therapy & Consultation Institute (SUA) și pe prof. dr. Gabriel Andreescu, activist pentru drepturile omului și profesor de științe politice, disident anticomunist. (E o chestie să poți prezenta studenților un prieten cu cuvintele astea: ”Aveți în față o legendă. Dacă azi avem libertate în România e și din cauza lui”).
Și, pe lângă toate acestea (și pe lângă o mie de alte lucrușoare amintite, atât la curs cât și la seminar), vine și ziua cu Anne Frank. Cu atât de cunoscutul ei jurnal. Și cumva ai un fel de apăsare gen Sindromul Impostorului, dacă vei ști și de data aceasta să vorbești în felul cel mai potrivit despre drama acestei adolescente dintr-o familie de evrei, familie care, după doi ani de ascuns în anexa unei clădiri, a fost decimată în lagăr – cu excepția tatălui lui Anne, care a și decis publicarea jurnalului ei…
Cred în responsabilitatea enormă a celui de la catedră față de mai tinerii colegi pe care îi învață. Colegi, pentru că au pornit deja pe drumul intelectului rafinat și pentru că nu este vorba doar de a le ceda informații ci și despre a le găsi împreună. Le spun des: s-ar putea să nu am răspunsuri la întrebările pe care le formulăm, s-ar putea ca ele să nu existe ca unul, unul singur, de neschimbat și de rămas așa în timp. Pentru că nu suntem la Științe Exacte. Dar importantă e întrebarea. Să știm să ajungem să o punem. Și să vedem împreună cum porneșpte drumul pentru căutarea răspunsului, și care sunt obstacolele de pe el.
Așa că, pentru anul acesta, pentru Anne Frank am ales să invităm un anestezist. Pentru că m-am întrebat care din lucrurile întâmplate în anexa locuită de cele trei… hm… entități familiale, să le zicem… mișcă cel mai mult. Sigur, suntem subiectivi. Poate ca numitor comun avem, toți (toți cei care am deschis cartea, am ajuns la ultima pagină și știm și ce s-a întâmplat dincolo de ea) faptul că ne mișcă felul în care s-au rupt toate speranțele și dorințele adolescentei, ca un ram uscat. E ca și cum ai privi un bolnav de cancer în stadiu terminal, ce nu-și știe boala, în ziua votării, când pune ștampila – noi știm că nu va mai apuca să vadă roadele votului lui, el, nu.
Așa e și cu Anne. Ea își dorește să devină jurnalistă, realizează (după o emisiune de radio ascultată) că jurnalul pe care îl scrie ar putea deveni important în a documenta viața celor prigoniți atunci, vrea să iubească și să fie iubită. Vorbește despre toate lucrurile astea, trasează inimi din dâra degetului, pe un geam ud, geam care noi știm că se va sparge în curând. Rămâne doar jurnalul. Devenit Jurnal. O definiție de dicționar, azi, a ce înseamnă un jurnal, și a rostului. Pentru a ști, pentru a înțelege, pentru a nu uita.
Iar acum, pentru a înțelege, l-am invitat pe conf. dr. Ovidiu Bedreag (1), de la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, să ne vorbească despre un lucru ce mi s-a părut important în Jurnal. Pentru că, înainte de a fi cadru didactic, Ovidiu (2) este, de ani buni, medic anestezist, adică lucrează la pulsul omului care e între viață și moarte, și se străduiește să-l țină în partea de aici. Iar munca lui are o componentă extrem de importantă: DUREREA.
Durerea e o materie ciudată, și, chiar de pare mai puțin așa celui neobișnuit cu pasul de dincolo de evidențe, e o materie ziditoare. O cetate prietenă, cum scriam cândva, într-o ”carte altfel”. Ne ajută să supraviețuim, explicându-ne ce a fost lezat în carne. Dar există și leziuni ale spiritului, și, pe partea cealaltă de durere, găsim frica. Așa că, de la prima lectură a Jurnalului Annei Frank, mi-am pus problema care dintre cei doi demoni, cel al durerii și cel al fricii, e mai ușor de suportat. Pentru că, de privim filme ce ne arată viața în lagărele naziste, ne cutremurâm în primul rând legat de durere. Dar frica e și ea acolo, și gherăie.
Mi-am pus problema că unii dintre cei care au citit Jurnalul și-ar fi putut spune: ok, dar oamenii din anexă aveau mâncare, aveau companie, nu le era frig – nici nu se poate compara situația lor cu cea a celor chinuiți în lagăre. Și totuși… și frica e groaznică.
Și, deși ”groaznic” nu are grad de comparație, mi-am pus problema ”ce e mai groaznic”. Și, ca să putem discuta coerent, cu studenții, despre balanța asta dintre durere și frică, l-am rugat pe Ovidiu Bedreag (3) să vină să ne spună, dinspre un anestezist, ce se întâmplă în corp la durere și ce se întâmplă la frică. Interesant este că, în discuția pe care am avut-o referitor la subiect, atunci când i-am făcut invitația, conferențiarul a ales, tributar meseriei lui, frica drept lucrul mai greu de suportat, situându-se pe partea opusă alegerii mele.
Să vedem pasajele din Jurnal, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu, așa cum a apărut volumul la Humanitas, în 2011, la care am recurs, pentru a-mi susține ideea față de studenți.
”În fiecare zi iau pastile cu valeriană împotriva fricii și a depresiei, dar asta nu mă ferește de o dispoziţie și mai jalnică ziua următoare. Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi- e teamă să nu- mi înţepenească faţa și să- mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate. Nici pentru ceilalţi lucrurile nu stau mai bine; toţi au presimţiri negre, temându- se de marea teroare care se cheamă iarnă.
Tata umblă cu buzele strânse. Când i se adresează cineva, își ridică ochii speriat, de parcă i-ar fi teamă să nu fie nevoie să intervină iarăși pentru a rezolva o situaţie dificilă. De nervi, mamei i-au apărut pete roșii pe obraji, Margot se plânge de dureri de cap, Dussel nu poate dormi, doamna Van Daan se smiorcăie toată ziua, iar eu mi- am pierdut cu totul busola. Ca să fiu sinceră, din când în când uit cu cine ne- am certat și cu cine ne- am împăcat deja.
Astă-seară, când Bep încă era aici, s-a auzit soneria ţârâind îndelung, tare și strident. M-am albit imediat, m- au apucat durerile de burtă și palpitaţiile, și toate pentru că mi- a fost frică! (…)
O gripă încăpăţânată m-a împiedicat să-ţi scriu până azi. E groaznic să fii bolnav aici. Când îmi venea să tușesc, mă băgam cât ai zice pește sub pătură și încercam să-mi calmez gâtul scoţând cât mai puţine zgomote, ceea ce făcea de cele mai multe ori ca mâncărimea să nu mai dispară deloc, și atunci era nevoie de lapte cu miere, zahăr sau pastile.”
Toți invitații noștri au fost oameni aparte, care și-au luat rolul extrem de în serios, care au clădit, cu bucățica lor, la înțelegere și empatie. Așa este și acum. În primul rând, mi-a plăcut mult ideea de a face un lucru care să lege cele două universități – aceea a mea, U, singurul U, după mine, și UMF, adică Medicina. Un alt loc unde se învață și despre minte precum și despre trup. Și de acolo am invitat un om cu care urma, nu mult după întâlnirea de la U, să mergem într-o caravană medicală la Lugoj, pentru a-i ajuta, prin consulturi de specialități medicale diferite, pe cei mai puțin răsfățați de soartă. Iar anestezistul de azi, din fața studenților mei, a fost „șeful de trib” de la acea caravană – om eficient, empatic și modest. Iritant de modest, cum m-a făcut să promit că la următorul material îi voi pomeni numele de maxim trei ori (așa că, de acum, în curgerea acestui material, va trebui să jonglez cu tot felul de sinonime ca să-l numesc). Sigur, pe jumătate e glumă. Dar în jumătatea unde nu e, stofa omului face ca ceea ce oferă să aibă sens.
Invitatul meu ne vorbește despre cotloanele durerii, despre puls, despre pupilă, despre transpirație și infarct. Aflăm, spre surprinderea studenților (a mea, nu, pentru că îmi spusese asta la telefon, în discuția despre întâlnire) de ce mor, în războaiele din spate, turcii tăiați în săbii de moldoveni. De durere. Și, deși prieten cu asanarea durerii, conferențiarul ne vorbește și despre schimbările aduse în corp de frică. Și își condimentează prezentarea (în powerpoint și vorbită) cu opere de artă care prezintă alte fațete ale durerii, în contrapunct binevenit.
Ajungem la discuții, studenții își spun părerea, după ce am vorbit și despre relațiile din anexă, despre mâncare, despre război – și vine momentul deciziei, și, interesant, doctorul rămâne singur în a paria pe frică. Ne grupăm în echipa împotriva lui, argumentăm, fiecare în felul său, iar concluzia (totuși, de oameni care știu mult mai puțin despre durere decât acela chemat să o combată, zilnic) este că, de ar fi să alegem între a îndura trecerea prin frică sau trecerea prin durere, am alege durerea.
Și, aproape pe nesimțite, un nou capitol de mers măcar o milă în pantofii cuiva pe care istoria nedreaptă și ilogică l-a transformat în personaj, s-a scris. Mai trec câteva zile, avem examenul pentru semestrul acesta, printre altele îi întreb pe studenți și ce li se pare că a fost mai mult sau mai puțin bun la felul în care am hotărât pe cine să invităm la curs, și cu ce subiecte. (Pentru că și a argumenta o idee ține de ceea ce vine dinspre Filosofie). Și unul dintre studenți mi-a vorbit despre discuția despre durere și frică, despre duel. Și mi-a spus: are sens – niciodată, până atunci, nu mi-am pus problema din unghiul ăsta.
Și asta e ce contează. Să vezi dintr-un nou unghi. Suferință, dezastru, decizie. Și, așa cum le-am mai spus celor pe care am bucuria să-i îndrum înspre înțelegere: dacă, după discuțiile noastre, vor reuși chiar și să nu-și reprime dorința de a muta un melc în iarbă, de pe asfalt, suntem pe plus.
Ramona Băluțescu
