”Celălalt”. Cred că este un cuvânt-cheie pentru ce facem noi acum, aici. Cred că este chintesența uneia dintre cele mai importante învățări prin care trebuie să trecem în viață. Cred că ne aduce foloase în ceea ce privește empatia cu care ne agățăm de ce este bun și luminos lângă noi, mărginindu-ne și, în același timp, umplându-ne de conținut. A ști ce îl face pe cel de lângă tine diferit nu te strică pe tine – dimpotrivă, te face mai trainic, prin înțelegere.
Cred că înțelegerea este adevărata parolă care deschide toate ușile. Cred că, atunci când vrei să știi cine ești, nu te ajută să cunoști doar substanța ce te alcătuiește, ci și ce nu ești, dar este altul, de lângă tine – îți arată o posibilitate de creștere, de înțelegere mai bună a lumii, de integrare chivernisită a ta, pată de culoare lângă o altă pată de culoare, cu care trebuie să conviețuiești.
O să scriu, în cele ce urmează, despre un om care este altfel decât mine în câteva privințe – dar nu asta va fi dificultatea materialului, ci faptul că suntem prieteni. Îmi este greu să nu cer mult de la prieteni, să nu le arăt o duritate mai mare, să nu le cer mai mult decât altora să fie buni și să stoarcă tot mai mult din ce se poate oferi celor din jur – dar asta înseamnă și că fiecare abatere este ceva de văzut și de arătat cu degetul, măcar între noi, de discutat și analizat.
În același timp, a scrie despre un prieten are și alte valențe pentru a deveni o sarcină ingrată – știi de la început că ceea ce vei scrie va deveni și un poem al laudei față de celălalt, al lucrurilor care poate doar existau, în inerție, în legătura voastră, și acum vor fi spuse. Pentru că deseori uităm că parte din onestitatea vieții este să te oprești, să privești, să tragi o linie și să spui: ”Uite, asta este ceea ce ne leagă. Te apreciez pentru lucrurile astea, iar ceea ce spun este o cariatidă ce ține în balans, pe cap, o legătură sufletească fără de care nu aș mai fi eu”.
Așa stă treaba și legat de preoteasa reformată de la capătul Timișoarei, despre care vreau să vă povestesc. E ciudat, nici nu mai știu cum a început toată povestea asta cu a ne cunoaște, a ne aprecia, a schimba gânduri și idei, a ne căuta, chiar a condimenta viețile. Dar, în momentul în care suntem acum, pot spune că ea, Kovács Pap Ibolya, este unul dintre prietenii de nădejde ai acestui timp al meu. Omul acela cu care poți schimba lucruri rare și aparte, și care știi că te va judeca drept, și cu dorință să îți fie mai bine. Sigur, ne-am mai și ciondănit, dar acum, privind retrospectiv, îmi pare că mereu am fost eu de vină – pentru că sunt mai iritată de convențiile ipocrite din jur, în care trebuie să trăim, și pentru că uneori aș vrea să văd mai multă ripostă la cei din preajma mea. Dar asta e deja o altă discuție.
De ce am spus toate astea? Pentru că, atunci când avem înțelepciunea (sau bucuria), venită din diverse pricini, să privim un om până la esențele sale, ceea ce vedem acolo este un micro univers care, odată replicat până la o altă dimensiune, îți dă o idee despre ce înseamnă viața întreagă a acelui om. O viață cu tot cu relații sociale, cu împliniri profesionale, cu concesii sau neatârnări. Așa că este firesc să o regăsesc pe prietena mea, cea din orele de sporovăit între patru ochi, cu valorile ei, cu felul ei de a hotărî care întrebări sunt esențiale, și de a găsi răspunsuri pe măsură, atunci când femeia din dreapta mea, de la măsuța ei de primit vizitatori, unde stăm cu cafele sau un vin bun, printre pisicile ce își încolăcesc cozile, ca o iederă a ospitalității, pe picioarele noastre, se ridică și ia toga de preot pe ea.
Ibolya este femeie preot. Nimic neobișnuit în asta, pentru anul 2021, dacă ai un cheag de pornire în a înțelege cine este cel de lângă tine – nu în alt spațiu geografic, nu în alt timp, ci exact așa cum spun, lângă tine, în România asta mai pestriță decât ne vine uneori să credem. Reformații au femei preot. Evanghelicii au femei preot. Unitarienii au femei preot. Dacă nu știi că există și oamenii aceștia, în marea de ortodocși, avem o problemă. Nu cu tine, neapărat, ci cu școala din țara asta, care nu te-a învățat ce trebuia, la istorie, care, de ești mai nouț pe aici, ți-a vârât pe gât lecții despre ortodoxie, în loc să îți vorbească despre istoria religiilor, și despre celălalt. Ca să știi firesc, când va fi fost momentul, de ce a venit Papa Francisc în România, de ce greco-catolicii de aici au contribuit la faptul că tu, acum, scrii cu caractere latine, și de ce există biserici care au preoți femei. De ce unii oameni vorbesc altă limbă, pe stradă, decât tine, chiar dacă aici este România, iar tu ai aflat, din istoria roz, a unora care, din păcate, poartă un titlu de istoric, că românul verde este descendent direct de la Adam și că strămoșii noștri au fost rupți din Soare, și tăvăliți prin diamante, și aureolați de destin.
Hai să trecem de povești. Țara asta există și pentru că am avut lângă noi minoritari. Speciile pure sunt condamnate la pieire, prin consangvinizare. A-ți primi trupul și sângele minții din diversitate e un noroc pe care eu l-am avut, de jumătate de secol, în fața ochilor, în Crișana și în Banat. De ai mai puținul noroc să locuiești într-o zonă ”pură” din punct de vedere etnic și religios, atunci, da, trebuia să te învețe școala că nu ești singurul, și nici cel mai cu moț din lumea asta. La mine sa întâmplat de la sine, viețuind într-o familie mixtă, în Timișoara și Arad. Nu a trebuit să învăț la școală că, pe lângă ortodocși, mai există și alte culte, și că într-o casă, sau pe stradă, oamenii pot vorbi mai multe limbi. În schimb chestia asta făcut să fie firesc să mă pufnească râsul la teza majoritarilor, despre ”dreapta credință”, și despre faptul că doar ei se vor mântui. Exact la lucruri din acestea duce necunoașterea. Orgoliul prostului, cum că el este cel mai înalt, și frumos, și aurit, atunci când el habar nu are ce este dincolo de gardul lui. Și exact de aici vine așezarea problemelor. Trebuie să privim peste gard.
„Programul rabla pentru ierarhi”
Azi (mai 2021), aruncarea ochiului peste gard, pe care te îndemn să o faci laolaltă cu mine, ține de constatarea tristă că nu avem habar nici măcar în orașe mari, eterogene, de realități de lângă noi… Vreau să vorbim despre femeile preot, începând cu prietena mea, preot reformat din Timișoara, pentru că un ciudat al credinței ortodoxe a găsit de cuviință a glăsui despre rolul femeii în biserică. Adică a lipsei acestui rost. Fără să nuanțeze. Fără să spună ”Asta e părerea mea, sau a Bisericii mele, sau a bucății mele de orizont, unde cred că mi se cuvine orice”. Cum ”Programul rabla pentru ierarhi” încă nu a fost instituit, ca oamenii care adună un număr îndeajuns de mare de bile negre, ca la conducătorii auto, să fie debarcați, nu putem face altceva decât să invităm pe cei care, din varii motive, încă mai cred că universul se termină acolo unde se sfârșește gardul lor, să privească un stânjen mai departe.
E o zi din acelea, de rahat, în care nu ai scoate câinele afară din casă, plouă, e mai frig decât ar cere statistica anuală pentru locul ăsta și pentru ziua asta din calendar, suntem încă în timpul Covidului, dar senzația din dimineața de azi este că, dacă există o boală planetară, atunci aceasta este, pentru începutul ăsta de duminică, faptul că nimeni nu s-a odihnit destul. Cu toate astea, pentru că așa ne-am înțeles, îmi amuțesc și eu genunchii cu dureri din cale-afară, și Ibolya se preface că a lăsat în spate începutul ei de răceală, ne dăm întâlnire între Fântâna cu puncte cardinale și Palatul Dicasterial din Timișoara, adică lângă casa ei, pentru a pleca împreună spre Ciarda Roșie, cartierul unde Ibolya are parohie. Văd cum iese botul mașinii din intrândul lor, strada îngustă, deja oprește pe cineva care vine din spatele străzii, din câteva mișcări bine gândite pune mașina pe linia de plutire, se apropie de mine, mă arunc, demarăm în forță, nu ne înjură nimeni din spate, rulăm prin ploaie înspre ce urma să fie prima dată când o vedeam Ibolya la un serviciu divin, în comunitatea ei.
Scot reportofonul ca să folosim și timpul pe care ni-l dă drumul, o întreb câteva lucruri de bază, gândindu-mă că pentru un majoritar ar fi util de știut câteva dintre chestiunile care diferențiază pe reformați de celelalte confesiuni. Uneori este destul de greu să te pui în pielea celui care te citește, închipuind cele pe care încă n-a apucat să le știe.
Ce a mai schimbat Luther?
Aș putea să mă prefac, și să vorbesc ceremonios, și să mimez că nu o știu pe femeia din stânga mea. Dar ce rost ar avea? Strică în vreun fel faptul că ne știm de niște ani și că ne-am probat ideile în discuțiile și lucrurile pe care le am făcut împreună, până acum? Cred că nu – dimpotrivă.
– Atunci când Luther decide că vrea să se rupă de catolici și să facă ceva nou, ce nu îi convenea și care sunt noutățile pe care le aduce? Ce s-a păstrat până la noi, ce s-a mai schimbat, în timp, de atunci?
– Luther a fost pe ideea că să se scoată din liturghie și din viața bisericii tot ce nu a fost lăsat de Cristos.
– Scuze, de unde știa Luther ce a lăsat Cristos?
– Este în Biblie.
– Adică era o altă interpretare a Bibliei.
– Nu. Până la Luther nu este importantă Biblia.
– Pe bune??
– Nu se citește, nici preoții nu citesc Biblia, este numai în latină, până la Luther, și nu au avut de unde să o cunoască. Deci a fost o Liturghie scrisă în latină, pe care o citeau la slujbă, și nici preoții nu… E cam dur să zici că… Dar cam așa era ideea. Și atunci de la Luther începe traducerea, în limba maternă, a Bibliei, și de acolo se citește. El a trebuit să caute în mănăstire, trebuia să caute unde este o Biblie, pe ca să o citească, să vadă ce scrie acolo. Deci așa trebuie să ne imaginăm anii 1500, și înainte. Și atunci când a găsit…
– Dar era așa de greu de găsit?
– Nu exista pentru că nu se folosea. Nu era important. Pentru ei era importantă cartea cu Liturghii, și gata. Și acolo nu era nici predică, nici interpretarea Bibliei. Erau rugăciuni pe care le-a scris Biserica, și atât. Nimic mai mult.
– Deci mai mult se bazau pe tipic, care se perpetua…
– Absolut. Și Biserica Catolică a început mai târziu predica, deci tot așa că au făcut Liturghia, au făcut rugăciunile, și s-a considerat că este suficient. și nu era predică sau…
– Dar nu se evidenția în nici un fel vreo pericopă biblică?
– Asta nu știu.
– De fapt aia e predica.
– Da. Dar nu era în forma asta, ca și acum. Acum este important un pasaj din Biblie, pe care îl citești, și încerci să îl interpretezi.
– Deci asta a fost o dorință de schimbare. Altceva? Din câte știu, nici indulgențele nu îi erau foarte pe plac.
– Nu. Luther a spus că nu se poate plăti cu bani pentru mila lui Dumnezeu. Ar fi fost foarte simplu, sau ar fi și azi foarte simplu – ăsta a fost motivul de la care s-a pornit, cu plata pentru indulgențe. Să vedem, hm… ce a mai schimbat Luther…
– Păi a simplificat ritul, a scos niște lucruri, nu?
– În Liturghie au rămas destul de multe lucruri. De aceea și astăzi Biserica Evanghelică, în Liturghie, se aseamănă foarte mult cu Biserica Catolică.
– Deci mai mult decât voi.
– Mult mai mult. Pentru că după Luther vine Calvin care spune că scoatem tot ce nu avem scris că trebuie neapărat să fie. Deci aici este diferența dintre cei doi mari reformatori.
– Deci Calvin este aripa dură a Reformei.
– Da, el este mai exigent, a scos și orgile, pe timpul acela, din biserici, a spus că nu scrie în Biblie că trebuie cântat cu orga – înseamnă că nu este important.
– De ce a dispărut crucea de pe biserici?
– Pentru că nici pentru asta nu a găsit niciun citat, că trebuie să fie acolo crucea – dar este ca simbol. Bineînțeles că, în Vinerea Mare, și crucea care vine din întâmplările din Vinerea Mare, rămâne, sau are importanță. Dar ca și simbol să se vede că nu a fost important pentru Calvin, și de aceea a zugrăvit și pereții bisericii în alb.
– Da.
– Înainte se spunea că frescele care sunt pe peretele bisericilor sunt Biblia săracilor, ”pauper” sau cum este în latină.
– Da, ”pauper/pauperis”.
– Că nu știau să citească, și cel puțin să înțeleagă, și pentru asta a fost important, până la un moment dat – să vadă omul simplu. Și Calvin spune că nu, trebuie ascultată interpretarea cuvântului lui Dumnezeu, și nu poze și… El nu a crezut că se închină la frescele alea, dar la un moment dat s-a ajuns totuși până acolo.
– Ne apropiem de biserică, spune-mi foarte scurt de ce crezi că a prins chestia asta, că uite că suntem la peste 500 de ani, după, și uite că nici catolicii nu au resorbit acest punct de îndepărtare, de încercare nouă.
– Cred că simplitatea și…
– Lumea își dorea asta, simplitate?
– Da, a vrut ca lumea să înțeleagă, și asta a fost posibilitatea să înțeleagă totuși ce vrea să spună toată povestea asta.
Am mai fost foarte aproape de parohia ei. La înmormântarea fostului ei protopop, Fazakas Csaba, anul trecut. Știam unde este biserica dar era prima dată, acum, când urma să intru. Am ajuns bine dar trebuie să ne grăbim. Coborâm, îi spun că las umbrela în mașină, trece un om care o salută în maghiară, mi se pare că n-a auzit și n-a răspuns, îi răspund eu omului, în maghiară, mi-s mândră de mine, ajung pe partea ei de mașină, îi spun, ca un copil ce-și arată desenul, că am salutat eu pe omul ăla, îmi spune că și ea l-a salutat, of, eu nu voiam decât să mă rup puțin în figuri că îmi scot maghiara de la naftalină.
Realizez brusc că o să vină o slujbă în maghiară. Nu că e ceva inedit, am mai participat la zeci de slujbe în maghiară. E doar că acum îmi mai aduc aminte că aici este zonă de folosire a limbii maghiare – Ibolya vorbește mai bine română decât vorbesc eu maghiară și atunci este firesc ca, atunci când suntem împreună cu ea și cu soțul ei, să vorbim toți română. Pur și simplu nici nu este importantă distincția asta, cum că cine de care limbă ține. Suntem înlăuntrul unui oraș unde civilizat era mereu să știi să saluți în limba celui de lângă tine. Măcar atât. Dar vine slujba care va fi ținută în maghiară. Oare o să mă descurc cu lumea de aici? Oare nu mă vor considera un corp străin? Intrăm, dau bună ziua, nu mai știu în ce limbă, Ibolya le spune oamenilor deja prezenți, în glumă, să aibă grijă ce vorbesc, că eu înțeleg maghiara, le spune că vom face un material pentru presă, nimeni nu se miră, nimeni nu pare să aibă ceva împotrivă, probabil se merge pe principiul că prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri, este totul ok, simt că în mica barcă ce strânge laolaltă această comunitate există, ca la masa lor rușilor de mai demult, un tacâm așezat întotdeauna, în plus, în caz că va să vină cineva la cină.
Picioare de femeie. Femeie preot.
Strada Nicolae D. Cocea 78, Google, când mă uit la hartă, să verific numărul, îmi dă o imagine din 2013, coniferele veneau până la șold, acum sunt muuult deasupra noastră și ocrotesc clădirea. Loc tihnit, așezat, luminos, compartimentat cu logică și bun spre mai multe folosințe, și rugăciune, și cateheză, și alte activități cu comunitatea, și birou, îmi place, Ibolya se duce să își îmbrace haina de ceremonie, ador să o văd în pelerina aceea cu brandenburguri, deschisă în față, este în fustă și bluză, nu sunt chiar de acord cu opțiunea ei de astăzi pentru cercei, nu că nu ar fi frumoși dar cândva voia niște cercei negri, și mi-ar fi plăcut să o văd cu cei pe care i-am făcut eu cadou, ca să îi bifez această dorință. Chestii femeiești. Girls’ power, îmi vine mereu să spun, eu, care nu sunt cea mai înfocată feministă de pe planetă, atunci când o văd pe Ibolya cu reverenda ei de ceremonie, e ciudat, mă privesc din afară și mă simt mândră, de parcă aș fi cusut și eu măcar o curbă de șnur pe haina ei, contribuind și așa împotriva ipocriziei anti-ecumenice din țara asta – și, poate, metaforic, chiar am cusut. Instinctiv, când fotografiez, în timpul slujbei, caut unghiuri din care să îi prind și picioarele de femeie, ce ies din fusta nici lungă nici foarte scurtă, și potirul de biserică reformată, și stânjeneii galbeni, de zi de mai, ploioasă, în care ne-am strâns aici, la capăt de Timișoară, pentru că, neștiută de cea mai mare parte din oraș, o femeie aduce aici, comunității, cuvântul lui Isus. Go, girl!
Acuma cu treaba asta am eu anumite apăsări, dar nu ar trebui să aibă relevanță majoră, este momentul în care probabil trebuie să spun că eu nu sunt religioasă. Asta nu înseamnă că nu realizez că, printre cei din jurul meu, credința are un loc aparte. Dimpotrivă, am ales să lupt pentru un lucru pe care eu nu îl înțeleg, pentru ca cei din jurul meu să poată să își exercite liber credința. Acestea fiind spuse, un alt motiv de amuzament pentru mine este ideea că, nefiind religioasă, nu ar trebui să scriu despre culte. Dau mereu exemplul ăsta celor care au apăsări: nici despre operă nu scriu doar foștii cântăreți de operă. A aduce o privire critică asupra unui fenomen nu înseamnă să fii parte din acel fenomen, ci să cunoști acel fenomen, și să te intereseze ce e acolo.
Intru în biserica propriu-zisă, în spațul de ceremonie, adică, merg undeva în spate, explic oamenilor că mă voi foi puțin, pentru a face poze, dar că încerc să deranjez cât mai puțin, este ceva ce am învățat în zeci și zeci de ceremonii religioase la care am pozat, că oricum vei deranja puțin, dar, de folosești mimica aceea de ”încerc să mă strecor neobservat”, oamenii vor aprecia. Până la urmă lucrurile primesc consistență, de vorbești despre ele, și oamenii cred că se vor bucura că există cineva ce va vorbi despre ei și despre preotul lor femeie.
Tavanul, aici, nu este plat, ci urmează, ca podul unei palme, linia acoperișului, pe interior, tihnind privitului cu mult lemn și cu două grinzi groase, care sprijină totul. Băncile de lemn și băncile laterale au, toate, pernițe pentru a domoli frigul din unele zile. Podiumul preotului este înălțat, nu există aici amvon, unde să se urce ca să ne vorbească, precum în alte biserici reformate, dar este îndeajuns pentru prestanță – Ibolya intră, urcă la treapta meseriei sale, și de aici începe totul.
Un minut, doar un minut ține bateria la detectorul meu de neașezări, ca pentru o publicație de cancan. Încerc să simt un posibil zbârnâit imperceptibil de la bărbații din bănci, un semn de ”păi m-a târât nevasta la slujbă”. Nu pentru că ar fi ceva firesc să existe, ci pentru că așa s-ar aștepta majoritarul să fie. Dar nu e. Nu simt nimic de genul acesta. Este doar un simplu serviciu divin duminical în care preotul vorbește, explică, face oamenii să rezoneze cu un anume subiect, îi poartă spre a coborî un pas, și încă un pas, în ei, pentru a găsi noi resurse de empatie. Doar că e femeie. Atâta tot. Totul este la fel de serios la ca o groază de alte ceremonii la care am mai fost, simt acea stare de bine, de gândit împreună, povestea filosofului Vasile Andru, cu doi sau mai mulți oameni care discută undeva, necontradictoriu, făcând să existe un cumul de soartă bună, își are echivalentul într-o bucată de Matei: ”Acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Aici se întâmplă, are loc, ființează cumva binele ăsta comun.
Orgă, tot o femeie, cântece, nu multe, mâini strânse a rugăciune. Pozez și mâinile lui Ibolya, așezate a tihnă pe cărțile de rugăciuni, verigheta lucitoare, însemnele tipice broderiei maghiare care sunt cusute pe acoperământul cărții care este cel mai sus. O imagine cât o mie de cuvinte, da. O istorie întreagă a acestui spațiu al nost, da. Al locului unde ne înțelegem între noi, peste granițe și cerințe de stat național, pe criterii ce implică mai departe felul comun în care facem papricașul. Mi-e bine, aici. Am în față, spusă simplu, o istorie de o mie de ani, de cinci sute de ani, de ieri, de azi, de clipe și clipe care ne leagă și ne ajută să ne-nțelegem și respectăm așa cum suntem, așa cum am ajuns să fim.
Mă uit la femeia din fața mea, care conduce această ceremonie. Poate că n-ar fi prima la un campionat de box, poate că nu mi-aș închipui fața ei pictată în ”Edecarii de pe Volga”, între cei unsprezece truditori ai lui Repin. Dar mi-o închipui între cei unsprezece apostoli ne-trădători ai lui Isus, din Cina cea de taină a lui da Vinci – unde, înlesnind sarcina, oricum unul arată a femeie.
”Strașnică muiere”, îmi spun mereu, când mă gândesc la ea, și nici nu știu de ea știe ce înseamnă ”strașnic”, dar, de ar fi să-i explic, ar fi ceva de genul… că poți face vișinată cu ea, dar poți și cuceri munți, și nu ca alpinist, ci ca ostaș, munți cu dușmani pe creste.
Și mai știe ceva, femeia asta strașnică, ceva ce eu nici nu-mi dau seama dacă am învățat până la capăt, în lopătarea printre orgoliile omenești: să spună că a greșit, de a greșit ceva. Sau să se uite realist spre copiii ei. Spre Biserica ei. Spre societate. De aia mă bucur că e acum, aici, în fața noastră, o treaptă mai sus, în toga ei cu brandembruguri, vorbindu-ne despre binele din lume. Pentru că e un om bun, și drept, și empatic. Cred că merită să fie aici, să conducă o comunitate, vorbind despre Isus – exponent al binelui – și nu ca profesor, sau ca schimbător de flori din biserică. Ci ca preot. Cu toată lipsa de succesiune apostolică ce li se tot scoate pe ochi reformaților. Câte bordeie, atâtea obiceie – se spune, chiar dacă sună mai bine cu ”obiceiuri”. Acest ”bordei” are acest obicei. În acest lemn, și în spații mici ( ase reasculta melodia celor de la Taxi), Dumnezeu, în caz că există, cred că vine și așa. Probleme, boss? Pentru mine, nu.
Există un mercurial al binelui, cu valențe, și parități, și simbolistică interșanjabilă. Am învățat, în cursuri făcute la Vatican, sau, să spunem, la doi kilometri de Vatican, la universitățile lor pontificale, despre ce este cel mai sfânt lucru într-o biserică catolică și știu că, de aș fi într-una ce ar începe să ardă, aș încerca să salvez ostia, din respect pentru cei de acolo. Există gesturi, formule, cuvinte pe care, nereligioasă fiind, nu le pot trăi la fel ca și un practicant, dar este dreptul meu constituțional să mă înfioare și pe mine, de pot simți asta. Mă umple mereu de bucurie când, de mă aflu într-o biserică catolică, cineva îmi întinde mâna atunci când preotul solicită: ”dați-vă un semn de pace”. Suntem aici, toți, în povestea asta, în barca asta legănată, chiar dincolo de biserici și de tipic, înspre a fi mai buni. Și tot ce ajută la asta e binevenit.
Tot așa mă înfior și când o văd pe femeia din fața mea, pe prietena mea, cea puternică și delicată, în același timp (apropo, numele ei, Ibolya, înseamnă ”viorea” în maghiară – Viola odorata), că ridică mâinile, a invocare. Acum se întâmplă ceva – îmi zic. Nu știu exact ce, la reformați, eventual întreb după, dar în mod cert știu că e unul din momentele acelea care ar face să crape rânza într-unul din încruntații majoritari, ce vor să țină femeia la cratiță și, în caz că lanțul e mai lung, să o amuțească în biserică. Mă bucur să fiu acum, aici, o parte din consecințele istoriei speciale a pământului care m-a dat se întâmplă, acum, în fața mea.
„Și cum e?”
Ceremonia nu ține mult, și asta îmi place, zâmbesc larg, și pe dinafară dar și în mine, atunci când Ibolya iese din încăpere, lăsându-ne pentru câteva clipe ca având drept interlocutori propriile gânduri. Simt că oamenii din jur se uită curioși la mine – a ”i-a plăcut?” Da, i-a plăcut. Dar acum hai să vorbim despre cum e pentru ei. Sigur, ochesc pe unul dintre bărbați, mai întâi, ei ar fi primii pe care i-ar zgândări cu bățul prin gard cei care au apăsări legat de faptul că, în unele locuri, preoții sunt femei.
– Sunt discuții, în lumea ortodoxă, despre ce poate face o femeie, în biserică, și despre ce nu poate face. La reformați este firesc să existe și femei preot. Pentru dumneavoastră, ca bărbat, cum e să aveți un preot care vă aduce cuvântul lui Dumnezeu, și să fie femeie?
– Aceeași… Cum să vă explic… Tot așa aduce și femeia cerințele sau… Cum aduce un bărbat, nu? Nu pot să fac deosebirea. Diferența, să zic așa.
– Nu ați făcut nici la început? Când a venit prima dată aici?
– Dar bineînțeles. Da, da, da, nu am făcut.
– Și cum a fost prima dată? Nu v-ați mirat? Nu ați spus ”Domnule, nu se poate!”
– Eram foarte bucuroși.
– Ați fost bucuroși de la început, ziceți?
– Dar bineînțeles. Era și tânără, și foarte bine s-a adaptat cu… La comunitatea noastră.
– Și nu vă aduceți aminte, mai ales între bărbați, nu a fost nimeni să spună ”Mie nu vine o femeie să îmi spună ce să fac”?
– Să știți, nu. Și, pe unde merg, așa și zicem: ”Noi avem preot femeie” – toți se miră, dar se bucură, ”Dar foarte bine”, tot așa duce mesajul Dumnezeului și dacă e femeie.
– Da, dar vedeți că la majoritate, la ortodocși, nu se știe, e o mirare și o nedumerire, se pare că exemplul comunităților reformate nu este foarte cunoscut. Dumneavoastră vorbiți cu prietenii care țin de alte religii despre lucrul ăsta?
– Dar cum să nu, bineînțeles.
– Și nu v-au spus niciodată că nu e bine, sau așa ceva?
– Nu, deloc.
– Înseamnă că aveți prieteni buni, și normali la cap. (Râdem)
– Dar cum să nu? Da, da, da. Niciodată nu… Cum am zis și înainte, când mai vine vorba de biserică și spun că noi aveam femeie preot, toți întreabă ”Și cum e?” – ”Foarte bine”, nu spune că de ce avem femeie.
– Dar se întâmplă ca în alte locuri, că oamenii îi cer și sfaturi? Pentru că un preot este un părinte al unei comunități. Vi s-a întâmplat să apelați ca să cereți și un sfat de la doamna preot?
– Dar cum să nu, bineînțeles, este foarte bine, leagă comunitatea.
O rog și pe doamna care a rămas în sala unde mă aflu, așteptând-o pe Ibolya să bifeze și o discuție cu câteva dintre persoanele comunității, să discute cu mine. Ar vrea să-mi arate și curtea din spatele clădirii, florile de acolo, dar renunță, până la urmă, din cauza ploii. Mai bine schimbăm câteva cuvinte. Aflu că domnul cu care vorbisem înainte e soțul ei. Bun așa.
– Sunteți și dumneavoastră aici de când a venit Ibolya?
– De când s-a înființat. Am început într-o căsuță.
– Dar unde mergeați înainte? Că tot reformați erați.
– Mergeam la sat, că noi suntem de la sat, din Tormac.
– Ah, acolo unde e și protopopiatul, acum.
– Da, acolo am fost. Și copilul a fost botezat tot acolo. Că n-o fost aicea.
– Și atunci de sărbători nu mergeați mai degrabă în oraș, altundeva – mergeați acolo.
– Da. Și părinții erau acolo, de aceea era convenabil să mergem.
– Și când s-a fondat comunitatea aici, de la început a venit Ibolya sau a fost altcineva?
– A fost în chirie, într-o cameră…
– Da, dar cu ce preot?
– Din Moșnița venea.
– Dar era un bărbat, nu?
– Da.
– Și când s-a făcut trecerea, adică a apărut prima femeie, cum a fost? Cum a fost când vi s-a spus prima dată că o să aveți un preot femeie?
– Foarte bine.
– Dumneavoastră ce vă aduceți aminte, n-a zis nimeni că nu se poate?
– Nu, nu era o problemă din asta. Era care organiza, era un nene mai în vârstă, era priceput. Deci putea să adune comunitatea. Și până o venit doamna preoteasă deja noi eram o familie. Și oricine o venit, l-am primit cu mare drag. Așa am primit-o și pe ea. Și o și rămas aici. Deci din moment ce de atâta timp este aici, înseamnă că și ei îi place de noi, și nouă de ea. Nu?
– Se spune că preotul este părintele comunității. O vedeți așa, îi cereți sfaturi? Care este relația cu o femeie preot?
– Dar e foarte bună. Deci ce se face în biserică, ea organizează, ea spune că acuma ar trebui făcut asta, acuma ar trebui făcut aia, facem o ședință, ne înțelegem Acum am făcut curățenie la cimitir, și ea o zis că trebuie făcut, că nu-i frumos. Ne-am înțeles, ne-am dus, am făcut curățenie.
– Și ce alte activități, în afara slujbei, aveți? Știu că săptămâna trecută ați avut sărbătorirea Zilei Mamei, de exemplu.
– Da, da, da, nu știu cum face și cum nu face, dar așa niște serbări foarte frumoase face! Cum reușește cu copiii, mai ales că era și pandemia, și nu puteau să facă… Să repete… Și totuși o reușit, așa, să organizeze, o fost foarte frumos. Se ocupă mult de copii. Face și tabăra.
– Da, am auzit că e tabără de zi. Deci, practic, asta ajută la cateheză.
– Da, și atrage și copiii.
– Așadar sunteți mulțumiți de serviciile religioase pe care le aveți?
– Sigur.
– Ați simțit vreodată vreo diferență între o comunitate care are un bărbat preot și ce se întâmplă aici? A fost vreo diferență?
– Nu, n-a fost.
– Adică… nu este mai sensibilă și mai drăguță? (Râdem)
– Bine, poți să vorbești mai ușor cu… Un bărbat se bucură dacă botezăm sau se naște un copil, păi ea se bucură mai mult decât un bărbat, ea simte asta că familia s-o mărit, cum are și ea copii. Da, poți să dai telefon la orice oră, nu-i problemă.
– La sfaturi cum este? Că la preot cereți și sfaturi – o priviți ca și cum ar fi, în alte comunități, un bărbat preot?
– La fel. Deci nu pot să zici că se simte diferența. Ce poți să vorbești cu un preot bărbat, pot și cu ea. Chiar mai mult. Eu, ca femeie, mai mult. Poate bărbații cu un bărbat ar putea mai mult.
– Da, de aia am vorbit prima dată cu soțul dumneavoastră – pot să vă iau numele de familie?
– Da, sigur, tot Szombati, și el e tot Szombati, el e Andrei și eu sunt Magdolna, un nume unguresc.
Ne terminăm bucățica de interviu, ar trebui să ajung în centru, îmi tot lungesc gâtul spre încăperea unde Ibolya încă rezolvă problemele comunității. Aud fragmente de discuții, unele sunt în română. Există și aparținători care nu vorbesc bine maghiara, prind firul unei spețe, ceva ce nu-mi place, e un fir de nedreptate ce s-a încolăcit acolo, tac, nu e treaba mea, dar Ibolya rezolvă exact cum aș fi rezolvat și eu – zâmbesc, brava, femeie!, cum spuneam.
Ne luăm catrafusele, ajungem la mașină, mânci o pâine din centru până aici, de aici până în centru nu mai mânci, că ai gătat-o deja. A trecut slujba, teoretic în puțin timp ar putea să-și vadă de boală, dar lucrurile în viață nu sunt niciodată simple – o mai țin cu o bucată de interviu, să folosim timpul, apoi vor mânca, apoi pleacă la Oradea, cu soțul ei, care e preotul evanghelic al orașului.
De mână cu mitropolitul Corneanu
Da, pentru cei care au ridicat o sprânceană, doi preoți, căsătoriți, pot conviețui în aceeași casă, chiar de sunt preoți ai unor culte diferite. Pentru că între reformați și evanghelici este o totală și oficială comuniune. Și, mai mult decât a conviețui într-o familie, cei doi, preotul evanghelic și preoteasa reformată, care nu e preoteasă pentru că e măritată cu un preot mai mult sau mai puțin decât e Zsombor preoteasă pentru că e însurat cu un preot, fac o droaie de lucruri faine împreună, ca preoți, ca oameni ai cetății Timișoara, ca ecumeniști, ca pioni de bază ai comunității maghiare de aici.
Ah, și nu pentru că nu va figura, clar și mai bine explicat, și într-un alt articol, dar Zsombor Kovács nu este doar preotul maghiarilor, ”de la Fântâna cu Puncte Cardinale”, este preotul evanghelic care a cununat în fel și chip, în română, maghiară, germană (și poate și în alte limbi – trebuie să-l întreb), feluri diferite de oameni, care erau, sau de-abia de atunci și-au dorit să facă parte din comunitatea evanghelică. Nu cu ușurință, nu fără să îi treacă pe doritori prin catehism, ca să-i asume conștienți trecerea la evanghelici – dar cu bucurie. Și cu conștiința lucruri bine făcut, sub stindardul lui Ioan: ”Ca toți să fie una”.
Datorită acestei perechi de preoți, Zsombor și Ibolya, unul evanghelic și unul reformat, biserica de lângă fântână, precum și diversele spații de lângă casa și biserica lor, și chiar și casa lor au devenit unul dintre punctele de un luminos firesc ale ecumenismului din oraș.
Spre locul acela ne îndreptăm, dar să mai curgă o tură de întrebări, între timp. Înregistrarea începe brusc, semn că deja ne puseserăm să discutăm, când m-am prins că ar fi cazul să dau drumul la reportofon, să nu se irosească lucrurile spuse. Îmi zice de momentele esențiale ale slujbei, la catolici și la reformați. Și despre diferențe.
– Împărtășania. La ei. Da, și la noi este explicarea cuvântului Domnului. Deci predica. Și atunci avem, de sărbători – este și împărtășania. Deci nu este la… La catolici, slujba numai atunci se numește slujbă dacă are și împărtășanie. La noi, nu. Slujba înseamnă explicarea Bibliei. Și, de sărbători, avem și împărtășanie. Care este simbolică.
– De câte ori pe an?
– De la șase la nouă ori – acuma sunt sărbătorile mari, Ziua Reformei, prima duminică de Advent, de mulțumire pentru roade, grâne, tot…
– dar la voi poate veni omul și în afara acestor momente de împărtășanie, să ceară, în clipe deosebite, boală, înainte de moarte?
– Da, poate să vină oricând, dacă e bolnav și cere acasă, sau dacă se adună în case doi-trei vecini care de exemplu nu pot să vină, sunt bolnavi, sau mai în vârstă, și atunci mergem acasă, facem slujba, partea asta cu împărtășania, și se poate, da.
– Spune-mi de când ai fost hirotonită – și la voi se cheamă tot așa, da?
– Da.
– Au fost momente anume când ai simțit mai clar că ai colegi de la celelalte culte care se uită mai urât la tine pentru că ești femeie?
– Hm, hm, hm…
– Ok, îți aduc eu aminte de unul. (Râde) De regulă, atunci când nu era vorba de mitropolitul Nicolae Corneanu, și erau întâlnirile ecumenice, mai degrabă era invitat soțul tău decât erai invitată tu – asta ar fi una?
– Păi cu invitația n-aș spune neapărat că… De la fiecare cult s-a invitat numai capul bisericii, și de aceea noi, dacă am fost, este protopopul, pe el îl…
– Da, dar la voi protopopul actual de regulă nu vine.
– Păi, da, dar dacă nu mă deleagă, în mod oficial, atunci eu nu… Am fost delegată de Fazakas Csaba, de multe ori, așa că mă cunoaște comunitatea din Timișoara. Și după aceea am fost invitată, deci când îl invitau pe Zsombor atunci spuneau ”Dar veniți cu soția”. Deci, să spun așa, s-au obișnuit că în biserica noastră sunt hirotonite și femeile, nu toată lumea a avut probleme.
– La voi trebuie să fii căsătorit deja ca să fii hirotonit preot?
– Nu. Nu are nimic de a face.
– Bun. Dar atunci să te întreb altfel. Care a fost cel mai urât moment de care îți aduci aminte, când cineva s-a uitat ciudat la tine, sau ți-a spus ceva pentru că ești femeie și ești preot, într-o biserică?
– Înlocuiam pe Zsobor…
– Adică la evanghelici.
– La evanghelici. A fost plecat trei luni în Danemarca, acum 20 de ani, și trebuia să fie o nuntă la ei, și când au venit tinerii, am spus da, eu sunt locțiitoarea, și să vorbim cum să fie nunta, și atunci parcă au văzut pe dracul, că nu se poate, că femeie, că nu o să fie binecuvântată căsătoria. Și atunci eu am spus că dacă, din toate căsătoriile, numai alea nu sunt binecuvântate, pe care le oficiază femeile, atunci stăm bine la capitolul căsătorii. (Râdem).
– Și cine a oficiat până la urmă căsătoria aceea?
– Nu știu ce au făcut, cred că s-au dus la ortodocși, că atunci se putea, acum 20 de ani, că unul dintre ei oricum era ortodox – și atunci a spus că nu se poate femeie. Așa am pățit.
– Revin asupra subiectului și între colegii preoți… Acuma tu ești cunoscută în Timișoara, dar la început ai simțit că se uită urât sau ciudat la tine?
– Nu urât. Dar ciudat, da. Că n-a fost înaintea mea femeie. După mine au mai venit.
– Tu ai fost prima femeie preot în Timișoara?
– Da, în 1994, 1 septembrie – atunci am venit.
– Și la comunitatea din Ciarda ai început?
– Nu, am fost mai întâi la Maria (N.n.: parohie reformată din centrul Timișoarei, unde a fost preot și Tőkés László, loc de unde a pornit Revoluția din 1989).
– Ai fost adjutantă?
– Da, am fost, un an.
– Cu ce preot?
– Cu Banyai.
– Ai fost primită bine la Maria?
– O dată am auzit, când mergeam înăuntru, în biserică, înainte de slujbă, că na, astăzi nu o să fie ”mâncare”, nu o să fie ”prânzul de duminică”, că a venit să țină slujba. Dar, în rest, nu. Și chiar am avut mai multe cazuri, deci nu s-au uitat urât, nu mi-au spus că nu vor, dar încercau să facă ceva – deci cei care nu acceptau faptul că sunt femeie încercau să își rezolve toate evenimentele din familie cu colegul, dacă așa voiau. Dar, peste câțiva ani, mai mulți oameni mi-au spus că au avut reținere la început, sau chiar au zis că așa ceva nu se poate, și nu au vrut să accepte, dar că așa s-a nimerit că, chiar când au avut nevoie, au avut probleme, atunci am ținut predica, și au spus că atunci și-au dat seama că e în regulă, deci nu e nici o problemă, și, prin cântecele pe care le-am ales, sau rugăciuni, au simțit că e ok.
– Din câte am mai povestit noi, știu că îmi spuneai că mitropolitul Corneanu era bucuros, și chiar mândru că, la întâlnirile pe care le avea, era și un preot femeie. Noi știm că el marșa pe diversitate, în ceea ce privește cultele. Spune-mi, ai simțit că ai dat de ecumenism real, măcar în cea mai mare parte din timpul în care ai fost preot în Timișoara?
– În legătură cu Corneanu, neapărat, deci acolo… M-a luat de mână, în Domul catolic să nu îmi fie frică de restul…
– Asta era prima dată când v-ați întâlnit, sau?…
– Nu, când a murit papa, și a fost recviemul în Dom, atunci. Și de fiecare dată se interesa cum îmi place, cum îmi fac treaba.
Am întrebat-o, zilele astea, pe Ibolya, încă multe lucruri. Apoi mai e un noian mare de amintiri dinspre lucrurile pe care le-am făcut împreună, și ce s-a mai întâmplat și s-a spus în tot felul de locuri, în jurul nostru, atunci când am fost împreună și a contat. Dar o să las și pentru mai încolo, pentru un alt material.
Deocamdată, aici, ar mai fi doar ceva anume ce aș mai vrea să spun. Că nu știu exact cum e pentru oraș, pentru Timișoara, ca medie, treaba asta, că avem și femei preot, aici. Dar cred că orașul ăsta, în care m-am născut, și căruia încă îi știu fibrele vechi și bune, de la bază, nu ar fi la fel, spațiul deschis alterității și ecumenismului, de nu am avea aici și o preoteasă femeie, măcar una (dar acum avem chiar două), fără Ibolya, adică, tot așa cum nici mica zonă pe care o locuiesc, cu viața mea, nu ar mai fi la fel. Go, girl!
Ramona Băluțescu
