Stați lin, că nu veți găsi cuvântul „zbocare” în Dex, dar vă explic eu ce e cu el. O sticlă de șampanie stă, ca un vin, ani de zile, dar cândva se redeschide și i se dă, industrial, o nouă tură de gaz, să poată șfichiui și pe mai departe. Dar, până să ajungem la zbocare, să vedem de ce scriem acest material.
Prorectorul Universității de Vest din Timișoara, conf, dr. Mădălin Bunoiu, a primit zilele trecute o decorație încredințată de Președintele României în cadrul ceremoniei organizate de Administrația Prezidențială, și anume Ordinul Național „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler. Ceea ce înseamnă, printre altele, că poate fi înmormântat cu onoruri militare. Dar până acolo mai este. Este încă mult din ceea ce a dus la primirea acestei decorații, și ce se va afla pe rol, în strădanie și executare, încă mult timp. Și, cum în Info Timișoara s-a dat deja comunicatul oferit de UVT, să spunem câte ceva despre cele ce nu intră, de regulă, într-un comunicat, după ce citam o bucățică din el:
„În semn de înaltă apreciere pentru contribuția deosebită avută la promovarea imaginii României în rândul statelor membre ale Organizației Internaționale a Francofoniei, Președintele României a conferit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler domnului Bunoiu Octavian Mădălin, prorector al Universității de Vest din Timișoara”, conform Administrației Prezidențiale.
Domnul conf. univ. dr. Octavian Mădălin Bunoiu este cadru didactic la facultatea de Fizică și prorector al UVT responsabil cu strategia CDI, sustenabilitate, transfer tehnologic și relația cu diaspora. Este licențiat în fizică la UVT, doctor în fizică și în știința materialelor la UVT și la Institutul Național Politehnic din Grenoble. Activitatea sa didactică și de cercetare, într-o carieră de 25 de ani, a fost apreciată și recunoscută prin mai multe distincții și premii printre care amintim Premiul Organizației Internaționale de Creșterea Cristalelor, Premiul Academiei Române – Constantin Miculescu sau „L’Ordre des Palmes Academiques”, în grad de Cavaler, acordat de către statul francez.”
Eu nu mă pricep la francofonie, pentru că nu vorbesc decât împleticit limba, dar mă pricep la UVT, pentru că, de peste trei decenii UVT este și casa mea, locul unde am învățat (licență – masterat – doctorat) și unde am ajuns, la rândul meu, în fața studenților, la sala de curs. Unde am luat lecții de școală și lecții de viață, și unde am legat prietenii. Așa că trec de treaba cu francofonia, și spun cam ce cred eu că era de pus pe o listă altfel decât „short version” pentru o decorație de dat aici.
Mădălin Bunoiu a intrat deja în „pădurea mijlocului vieții”, cum spune Dante, fiind născut în zi cu Brâncuși, dar ceva mai încoace, la Târgu Jiu (an bun, 73 acela, an bun!). Și nu-i oltean ca și gorjeanul, cum îmi spunea cândva un chirurg celebru, plecat tot de acolo. Fizician format la UVT, devine un globetrotter al creșterii în laborator a cristalelor, ducându-și ideile în pagini internaționale cu multe ISI-uri, dar și în Franța, Italia, Gerania, Japonia sau SUA, și luând mai multe premii pentru cercetările sale.
Dincolo de asta, când nu e prin cele străinătățuri, sau pe la București, să așeze trebi, Mădălin Bunoiu e mereu în U, cum îi spunem noi, cu drag, universității noastre – de știi unde să te uiți, vezi lumină și serile la el la birou. Până acum un deceniu și ceva treceam cu busul 16 pe-acolo și întorceam capul, să nu văd U, tarată de „genii” ca agramatul profesor ce-mi preda gramatică, în timpul primei mele ture de studii. Dar, din fericire, am avut inspirația să mă reapropii de U și în altă zodie, și să găsesc o instituție schimbată. Iar din schimbarea aceasta face parte și Mădălin Bunoiu – sau, ca să așezăm mai clar enunțul, schimbarea asta i se datorează și lui. Și nu mă mai uit altundeva când trec, serile, cu 16-le. Ci, mai degrabă caut luminițele prietene de la etajul unu al corpului de clădire cu Eminescu și Bălcescu (lăsați bancurile…). Pentru că U a redevenit, de când cu această zodie nouă, și casa mea.
Mădălin Bunoiu lucrează mai totdeauna. Uneori ne vedem sâmbăta, sau chiar duminica, să fie mai liniște, în U, alteori, când sunt idei sau proiecte de așezat, sau e de spus ceva, ne auzim și noaptea la 1 sau, în funcție de fusul orar în care suntem, ne scriem diminețile pe la 4-5. Nu pentru că nu ne-am respecta timpul privat, ci tocmai pentru că știm bine cu cine și când îl putem folosi, ascuțindu-ne dorința de perfecționism ca și cu o cute. A lucra mai tot timpul nu e dovadă de ineficiență, de proastă gestionare a timpului – dimpotrivă, aici. E dorința de a fi informat în tot, de a căuta soluții pentru tot, de a eficientiza tot. Ceea ce înseamnă un fel de cloșcă cu puii de aur peste tot U. Care e un conglomerat deloc mic, deloc în tihnă, deloc fără un zumzet de stup, ce poate deveni amenințător, de nu știi să recunoști primele semne de criză.
Lucrurile de așezat, într-un astfel de conglomerat, stau pe paliere diferite, dar, atunci când știi tot ce mișcă, acorzi importanță la tot ce ține de instituție, de la relații internalionale și inter-instituționale, laolaltă cu rectorul (prof. dr. Marilen Pirtea, cu care prorectorul formează o echipă de multă vreme), și până la… insignele cu sigla UVT. Și trebuie să recunosc că, la vizitele ceva mai altfel decât „zi scurt că iar n-am timp” în biroul prorectorului, aștept curioasă ca un copil la sacul lui Moș Crăciun să văd ce chestii noi, de promovare a U, mai scoate din dulapul magic, cu umbrele, căni și brelocuri personalizate ( am o poză cu cana mea cu U și din spital, de pe noptieră, când era să dau colțul acum câțiva ani).
Prorectorul caută rezolvări la toată puzderia de cereri și doleanțe ce ajung la el, și dacă ceva se poate omenește rezolva, se va rezolva – cu amendamentul că uneori se duce la dracu’ treaba, când deleagă, pentru că unii de dincolo de el nu-s așa de workoholici ca el, și merg și pe „bun și-așa”. Aproape îmi e rușine când trebuie să ridic și eu două degete, cu chestii minore, ca atunci când eram exasperată că doar eu udam plantele de la etajul III, unde țineam un seminar de la Filosofie, dar îl aveam doar din două în două săptămâni. Ordinul pe unitate s-a transmis, să se vadă de mușcatele alea cu care mă canoneam. Și… s-a văzut – muierile de servici au aruncat de tot hârdaiele cu mușcate… Pentru că, din păcate, perfecționismul nu e contagios…
Îmi aduc aminte că aveam, toți, părul ceva mai puțin alb când ne-am cunoscut (și cu recorul Marilen Pirtea, și cu prorectorul Mădălin Bunoiu – noi toți fiind din, cum glumeam mai sus, bunul an 1973 – și mereu contează și simțul umorului, în tot!) – dar firele astea albe au ceva în celălalt talger al balanței. Prorectorul e omul ce nu s-a oprit la fizică, ci a sărit pârleazul spre cultura mare, fiind prezent la evenimente de toate tipurile, ale UVT și ale cetății, ținând o rubrică în Orizont, revizta Uniunii Scriitorilor, din Timișoara, conducând, printre atâtea altele, și Editura UVT. Și iar, amintiri – mă nimerisem la Bruxelles, în zile când se prezenta și UVT acolo, și, în loc de vreun birt mai fancy, după, am ajuns cu Mădălin Bunoiu la Muzeul Regal de Arte Frumoase, să vedem un tablou de care discutaserăm cu ani în urmă, și care are un remake la el în birou, în Timișoara, și ne-a bucurat teribil să respirăm, pentru câteva ore, marea pictură a lumii. Pentru că științele exacte nu exclud a fi un om complet.
În UVT, ca într-un bloc în care stau și academicieni, și prostituate, se întâmplă tot felul de lucruri, pe la tot felul de facutăți (da, au avut și Coaliția pentru Familie evenimente, frasul știe strecurate cum) dar, de cele mai multe ori, lucrurile care se întâmplă au legătură cu știința. Și asta, atunci când nu e vorba doar de învățarea pe ridicat de mână și pus nota, se întâmplă mult tot datorită lui Mădălin Bunoiu, inițiatorul unor fascinante întâlniri cu oameni ce pariază pe știință. Unde îmi dă cuvântul, atunci când se pot pune întrebări, chiar dacă se știe că poate ieși cu ramzeriță, pentru că suntem pe aceeași parte de a vedea știinta – cu ochii mari și lipsiți de compromis.
Aș mai adăuga aici, din multele proiecte ce-i poartă numele, unul ce-mi e foarte drag, cel al cursurilor transversale. Adică tipi de la, să zicem, orice alte facultăți, pot învăța chestii ce țin de filosofie, exact pentru că, da, e util să formezi intelectuali ce știu și altceva decât ce e în nișa lor.
Nu știu dacă toate astea au loc în cum ne văd colegii francofoni. Pentru mine și cei din bula mea lucrurile astea contează mult. Cât pentru un cavaler-at, la care să mai adaugi și un cal.
E o bucată din Baudelaire, na, dacă tot ne rupem în figuri cu amiciția cu francezii: „Când inima culesul și-a încetat, ne pare o caznă viața,/ Taina aceasta toți o știu”. În UVT, culesul nu se încheie niciodată, pentru că vine încă o toamnă, cu problemele și încercările ei, și încă o toamnă. Iar Mădălin Bunoiu face toate cele ce-s de făcut, și ca și cavaler, dar și fără asta. Și totuși, ajută la ceva decorația asta. Dincolo de înmormântarea de care spuneam, cu tras cu pușca în nori. Și știți de ce? Pentru că e o „zbocare”. Pentru că, uneori, doar uneori, ca în poveștile cu zâne, decorațiile astea ajung chiar și la cei care le merită. Să se oprească o clipă. Să respire. Să se bucure. Și să plece mai departe, cu o nouă putere de a șfichiui.
Felicitări prorectorului, dascălului, strategului universitar, prietenului și colegului de arme. Și… pe cal, că avem treabă!
Ramona Băluțescu
