Sansevieria cylindrica – îi dictez șoferiței de taxi, rupând primul minut din prezentarea la care trebuia să ajung. Mai întâi căutasem la Haworthia, pe net, eram obosită, nu mai știam de planta pe care taximetrista îmi spunea că o plimbă de mai bine de două luni în mașină, spre binedispunerea clienților, e una sau alta. Dar femeia voia să știe, și omului care vrea să știe e fain să-i dai. Mă necăjeam că nu găsesc la haworthii, oprise deja la barieră, la CRAFT, mi-am adus aminte de celălalt gen, am găsit și specia, i-am spus să-și noteze pe litere, că e mai simplu, era încântată, a zis că acum o să știe mai bine cum s-o îngrijească, am plecat valvârtej, dar bucuroasă, de parcă sădisem un copac. Și, cine știe?, poate chiar l-am sădit.
Nu e primul material pe care îl încep, la CRAFT, din taxi. Acum un an, în aprilie, la aceeași barieră, șoferul antivaccinist mă întreba ce e cu coada aceea mare de oameni, care trecea deja de clădire când am ajuns. I-am spus că e Maratonul Vaccinării, și că oamenii aceia au înțeles ceva mai mult ca el. Sau mai repede, măcar. Și acum, azi, înțelegerea avea adepți, și urma să facă și cozi, după cum vom vedea – dar altele. Urma – de fapt, începuse, de un minut – prezentarea lui Cristian Presură, îmblânzitorul de fizică. Când am ajuns la podiumul de pe care se vorbea, cuvântul tocmai ajungea la Mădălin Bunoiu, fizicianul care e și prorector al Universității de Vest din Timișoara, și pe care îl rugasem, înainte de prezentare, să-mi obțină câteva minute cu prietenul său, după autografe.
A mai contat că toate scaunele erau deja ocupate, și că și spațiul din spatele lor, până atânc în standul care era față în față cu podiumul, era ocupat, de abia puteai să te miști? Nu! Povestea urma să țină doar jumătate de oră, începuse pontoș, nimeni din organizatori nu va da un minut în plus, venea altceva, și voiam să prind cât mai mult din cele 29 de minute pe care le aveam, pentru că mai văzusem intervenții ale lui Presură, și știam că e timp cu rost, timp câștigat.
Cei doi fizicieni, sunt, ambii, promotori ai științei. Pe unul îl cunosc bine, pe celălalt urma să îl cunosc, azi, și, grație generozității sale în a comunica, deschis și lejer, să putem vorbi direct și relaxat de „ale noaste”, de lucrurile pe care ni le-am găsit comune. Acum, însă, la început, am pornit cu slalomul printre cei în picioare, pentru a găsi și eu un loc de unde să văd câte ceva, cam ca migrarea celulelor, la diviziunea celulară, când, din morulă, ajungi la blastulă, și toată lumea poate vedea o țâră mai mult din mediul înconjurător.
Și văd doi oameni cu o mare bucurie de a da, și un fizician care trece cu atâta firesc de la a ne povesti cum își verifică diverse fragmente de carte, scrisă pentru copii, trimițând capitole unui copil, să-și dea părerea (dar unul care deja are o teorie a lui despre Găurile Negre, ceea ce e doar firesc la orice Sheldon Copper în devenire) la a se ridica în picioare când vorbește despre telescopul spațial James Webb. Pentru că despre unele lucruri trebuie să vorbești în picioare. Ca să poți să te miști, ca să poți să dai, liber, din mâini, ca să poți să găzduiești mai bine, în corpul tău, entuziasmul.
Și auzim despre felul în care îți închipui un electron, în diferitele stadii ale cunoașterii tale, învățând, și despre ceasul care îți dă parametrii sănătății, la care Mădălin Bunoiu povestește că a lucrat Cristian Presură, și despre Richard Feynman – și filologul din mine, care nu înțelege numere, și fizică, și matematică, și nu-și știe nici măcar cifrăraia din buletin pe de rost, se gândește, iar, cu simpatie, la Sheldon Cooper, și la episodul în care tânărul și excentricul cercetător din sitcomul american merge, cu amicii, la mormântul lui Feynman, pentru a statua, laolaltă cu o borală pe bază de alcool romulan, că fizica nu a murit. Zâmbesc larg, îmi simt ochii scânteind când Presură povestește despre cum să eviți să sperii oamenii cu formule, și cum poți explica și altfel fizica și matematica. Și chiar cred că se poate.
Și, privind copiii care, în timpul acestei jumătăți de oră, nedrept de scurtă, se înghesuie din ce în ce mai mulți în spațiul pe care îl avem, îmi aduc aminte de Atlasul Botanic, și de Atlasul Zoologic, cu care am crescut în mâini, și de Uzina Flora, și Uzina Cosmos (cărțile de popularizare a științei de pe vremea noastră) – sunt de vârsta lui Mădălin Bunoiu și cu doi ani mai mică decât Cristian Presură, precis am citit aceleași cărți, pe atunci. Botanica a rămas, la mine, toată, ajutată, mai apoi, de genialul nostru profesor de biologie din liceu, Doru Cotuna. Fizica, chimia, matematica – nu, nu au fost cana mea de cafea. Dar îmi aduc aminte de timpul când, încă, ar fi putut fi, și de încântarea cu care îl urmăream pe tata vorbindu-mi de telescopul pe care o să îl folosim să privim luna, și de felul în care am învățat să disting roci, și tipuri diferite de nori, și să mă joc cu creșterea cristalelor de sare.
Lucrurile vin ciudat, rodesc ciudat. Doar că e bine ca atunci, la început, să ai de unde alege, ca o tavă a ursitoarelor, la botez, spre care să-ți întinzi mâna și să alegi, dintre științe. Mereu, dintre științe. Niciodată varianta pseudo-. Să ai pe cineva să-ți deschidă calea, să te facă să prinzi gustul. Ăsta e Cristian Presură, știam deja asta, dar acum a venit și electrizarea aceea a unui discurs al lui, când ești parte din mulțime, ca o algă de sargasse într-un ochi de mare, și e, iar, ca la început, și ești unul din mulți, când ai putea întinde mâna, și ai putea alege orice. Pentru copiii de azi, de la CRAFT, de la Bookfestul care a adus alături, într-o schizofrenie bizară, cărți ce, după mine, se bat cap în cap (dar așa e și lumea noastră, pestriță), asta a fost prezentarea lui Cristian Presură și a lui Mădălin Bunoiu, despre cum poate fi. Și (tot venit ca îndemn din partea fizicianului ce stă acum în Olanda) de aici, dintre noi, se poate ridica acela care, mâine, va fi următorul tip cu Nobel. Gândește mare! De ce nu?
Mâna mea a ales, dintre științele cărților de atunci, de început, biologia. În special, botanica. Și anatomia. Și sunt jurnalist cu specializarea pe medicină. Și, într-una din turele de migălire pentru teza de doctorat în filosofie, am folosit, pentru lucrarea mea, și „ gravura Flammarion”, pe care acolo am văzut-o, în Uzina Cosmos, atunci, la început, când voiam să știu cât mai mult din orice, pentru a putea alege.
Vine și finalul prezentării, Cristian Presură trece la o măsuță, pentru dat autografe, este 14.00 fix, alerg între coada la cumpărat cărți și coada la autografe, nu știu să mai fi văzut, măcar după Revoluție, așa o coadă la cărți ca la Standul Humanitas, mi-e să nu-l pierd pe Presură, nu știu ce să fac, merg iar spre coada cu cărți, cu doctorul Dorel Săndesc, îi spun un lucru pe care ni-l repetă altcineva exact așa, peste un minut: doar la Maratonul Vaccinării (ideea lui Săndesc) de anul trecut au mai fost, aici, așa cozi.
Ceea ce nu știam, însă, era că nu am cum să-l pierd așa ușor pe Presură. Pentru că, dacă prezentarea a durat o jumătate de oră, datul lui de autografe a ținut exact o oră și treizeci și două de minute. Pe ceas. Cu bătăi de puls cu număr sporit, venind cu bucuria și entuziasmul că se stă la coadă la autografe pentru cărți ce vorbesc despre știință. Că sunt tineri mulți la coadă. Că sunt interesați de lucrurile care ne apropie cu adevărat de ziua de mâine.
Studiez omul. Acea electrizantă bucurie de a vorbi despre felul în care se poate prezenta mai fain știința se transformă în răbdare și generozitate la semnatul de cărți – Cristian Presură găsește timp să schimbe mai multe vorbe cu fiecare doritor, să facă poze, să lase ceva mai mult, pe cărți, decât semnătura, și îl văd întrebând pe unii dintre tineri cine sunt și unde studiază, sfătuindu-i, felicitându-i, dându-le date de contact și ridicându-se în picioare la fiecare, și strângându-le mâna, când le întinde volumul semnat, indiferent de în fața sa e un copil sau un profesor albit de timpul la catedră.
Se termină, aparent, și autografele – nu doar a doua lansare de carte, dar și a treia, desfășurate în paralel cu noi, sunt gata – la măsuțe erau deja trei cozi, și totuși, în vacarmul acela sălciu și călduț, Presură încă are răbdare, dă un interviu unor colegi de la televiziune și apoi ne foim și noi puțin prin ploaie, la aer curat, încercând să-mi înregistrez și eu răspunsul la câteva întrebări.
Dar poți? Mai greu, pentru că apar, și aici, oameni ce îi apreciază munca, tineri, care vor autografe, și poze, și primesc aceeași amabilitate, din partea fizicianului, și îi ajut cu pozele, și e foarte bine că e așa – e un semn că a vorbi despre știință, în toate felurile și din toate pozițiile, are rost.
Și povestim puțin și noi. Simplu și apropiat, la îndemnul lui, pentru că deja știm că avem valori comune.
– Ce s-a făcut prost în toată povestea cu vacci… De fapt nu așa voiam să încep. De ce am ajuns în coada clasamentului, în Europa? Ce trebuia făcut altfel, poate, încât oamenii să înțeleagă necesitatea și firescul vaccinării?
– Există aici două – cred că – greșeli majore. În primul și în primul rând, a noastră, a popularizatorilor de știință, care cumva am vrenit prea de sus să le explicăm oamenilor că noi știm. Noi suntem doctori, noi am studiat, noi suntem cercetători – uite, asta este. Asta e una.
– Deci prăpastia între cel care știe și cel care nu știe.
– Exact. S-a creat o prăpastie între cel care de fapt nu avea informația și cel care avea nevoie de informație, și n-a avut încredere. Asta e una. Și a doua…
– Cine trebuie să umple prăpastia asta? Poate chiar presa?
– N-aș zice. Al doilea lucru – de fapt, asta e: cred că era nevoie să ajungem la oamenii în care oamenii au încredere. Sunt acele resorturi, în societate – fie că se numesc, știu și eu, preoți, fie că se numesc altcumva – dar sunt acei oameni în care oamenii au încredere. Și cred că trebuia să se fi ajuns la acei oameni. Pentru că oamenii nu au refuzat vaccinul pentru că știau despre ce e vorba.
– În mod cert.
– Ei au refuzat vaccinul pentru că nu au avut încredere. Și n-au avut încredere dintr-una în alta. Și mulți piloni din aceștia nu au fost acolo. Apropo, cum s-a întâmplat chestia asta în Australia. Am vorbit cu un tip, pe canalul meu de youtube, care a condus acest proces în Australia, unde rata de vaccinare a fost ceva la genul peste 90 și nu știu cât la sută. Și el ne-a explicat că acei membri influenți din societate, acele elemente cheie din societate au fost toate pro-vaccinare.
– Deci ei și-au identificat corect factorii care puteau să ducă informația.
– Exact – și actorii în care oamenii au încredere. Deci acei piloni de încrederere ai societății au fost pro-vaccinare. Și atunci n-a mai fost nici un fel de problemă, toate lucrurile au mers de la sine. Au avut încredere.
– Asta îmi dă apă la moară cu o chestie pe care am spus-o, ieșind cu diverși care au promovat vaccinarea – am fost cu medici în biserici. De aici, din Timișoara, s-a pornit cu un proiect unde medici influenți au ajuns în biserici – evident, nu ortodoxe. Romano-catolice, greco-catolice, reformate – dar nu ortodoxe. Au fost bine primiți, a fost un lucru interesant să folosești și această cale de comunicare. Dintre cei cu care am mai fost, și am văzut că au aderență la oameni, am fost cu militarii, pe sate. Am văzut că oamenii au încredere – în localități unde medicii de familie aveau doze de vaccin, ei au venit la militari să se vaccineze. Deci da, într-adevăr, se pare că nu s-a identificat trecerea asta a informației. Dar aici ajung la cineva care a întrerupt acest lanț, și vreau să te-ntreb… Într-o țară în care suntem, după recensăminte, 106 la sută ortodocși, într-o țară în care Gurie al Devei moare fără să fie clar, s-a vaccinat, nu s-a vaccinat, a avut anticorpi, chiuvetă, șulfării, de ce dacă și dintre ierarhi mor… (Florentin Crihălmeanu, de la Cluj, a murit de Covid, dar Biserica Catolică promovează vaccinarea, ortodocșii nu) – de ce este așa de greu, pentru ortodocși, să înțeleagă că știința nu mușcă?
– Nu cred că ar trebui să mă întrebi pe mine.
– Ba da… (Râdem)
– Nu cred. Părerea mea, așa cum am cunoscut eu ortodoxia…
– Bine, atunci refac întrebarea: cum ar trebui să se explice ortodoxiei că știința nu mușcă?
– Părerea mea, care am trecut oarecum prin ortodoxie, este în felul următor: că nu există nimica fundamental, în ortodoxie, care să opună un ortodox științei. Adică un ortodox, sau ortodoxia în general, poate să fie modernă într-un stat modern, care are un motor economic puternic, care înțelege știința și înțelege aceste motoare ale științei, care, până la urmă, ne aduc progresul. Adică trăim mai bine, trăim mai ușor, trăim mai mult.
– Poate dar nu e. Ce facem?
– Eu cred că lucrul ăsta se poate. Acuma… de ce nu se poate?… Sau de ce nu se întâmplă în măsura în care vrei tu să se întâmple – aici trebuie să mergi la alți actori din societate. Adică… nu știu… psihologi, oameni de cultură din societate, oameni care înțeleg celelalte resorturi ale oamenilor. De ce oamenii sunt reticenți. Fie că sunt ortodocși, fie că sunt de altă natură. De ce sunt reticenți la un lucru sau altul? Pentru că omul de știință, așa cum sunt eu, nu va înțelege. Omul de știință spune o chestie foarte clară: domnule, eu ți-am arătat că doi plus unu face trei. De ce nu înțelegi chestia? El este blocat – omul de știință. Este blocat! Dacă eu ți-am demonstrat că doi plus unu face trei, de ce mai stăm de vorbă?! El nu are această capacitate, pe care o are un psiholog, de a înțelege că mintea omului nu reacționează la adevărurile simple. Mintea omului merge și pe încredere, mintea omului merge și pe lucruri pe care le-a întâlnit în trecut, și acel psiholog poate să-ți vină cu un răspuns: mă, dacă vrei să-l convingi pe ăla că doi plus unu face trei, și nu poți să-l convingi, fii atent la chestia asta, fii atent la atitudinea ta. Fii atent la reacțiunea ta! Fii atent că omul ăla a auzit el de undeva nu-știu-ce, nu-știu-cum. Eu cred că, iar, psihologii – sau, mă rog, oamenii de cultură – sunt într-o măsură mult mai mare decât mine să dea răspuns la întrebările astea.
– Bun dar Richard Dawkins s-a întâlnit cu arhiepiscopul de Canterbury fără să fie un psiholog de față, discutând despre lucruri care implică pe de o parte pe Dumnezeu și…
– Am văzut întâlnirea aia. Și n-a ieșit nimica.
– Toți am văzut-o. Și atunci cum ar vorbi, de exemplu, un om de știință cu Patriarhul Daniel, ca să-i explice că e util ca Biserica să vorbească despre necesitatea vaccinării?
– Păi patriarhul o să spună din start că Biserica nu este interesată de lucrurile lumești.
– Și când îți mor oamenii? Credincioșii care aduc bănuțul?
– Nu știu dacă este așa. Deci nu știu dacă trebuie supra-simplificat. Problema este că dacă supra-simplificăm lucrurile astea, o să ajungem cu niște bătălii interminabile în societate, și poate că asta este una dintre cauzele pentru care nu funcționăm comun ca societate. Adeseori ajungem la ele pentru că simplificăm lucrurile prea mult. Acuma ca să revin la întrebarea ta – eu n-aș vorbi așa cu patriarhul, n-aș spune, uite, mă, trebuie să te implici neapărat, că vaccinarea e dovedită științific că este bună, și așa mai departe – eu aș vorbi cu patriarhul… aș spune: domnu’ patriarh, nu te supăra, noi vrem să trăim cu toții bine, vrem să avem o țară în care trăim bine. Noi, ca să înțelegem la ora actuală să avem o țară în care să trăim cu toții bine, trebuie să înțelegem, unu, mecanismele economiei moderne, și doi, știința, cea care face parte ca economia modernă să fie foarte competitivă. Pentru că ea este cea care ne aduce bunăstarea. Și atunci, în general, Patriarhia, sau Patriarhul Daniel, trebuie să aibă o atitudine care este în felul următor: atâta timp cât noi, oamenii, folosim știința, controlăm știința, știința este în folosul nostru. Și noi, Biserica, suntem conștienți de lucrurile astea. Pentru că, uite, în biserica cutare, o construim, încă folosim știință. Deci suntem o societate deschisă la știință, suntem o societate conștientă de faptul că oamenii trăiesc într-o economie care este globală, interacționează cu altele, și că, în această economie globală, ca să fii de succes, trebuie să fii competitiv. Iar competitivitatea se realizează, la ora actuală, prin instrumentele științei.
– Deci lucruri care să îi intereseze și pe ei.
– Ăsta este mesajul principal. Și atunci, Biserica, ca orice altă organizație – nu e aici numai de Biserică, e vorba de orice altă organizație – trebuie cumva să iasă către oameni, sau să lase către oameni să se înțeleagă că este ok, și că așa trebuie să fie, dacă vrem să avem o economie competitivă, dacă vrem să avem un nivel de trai mai ridicat, să trăim cu toții mai bine, să avem spitale mai bune, să trăim mai mult și mai bine.
– O chestie care se leagă de ce s-a întâmplat astăzi aici. Impresionantă coada la cărți, coada la autografe. Cum pot ajunge discursurile astea la Coșari? Asta e o localitate la peste o oră de mers cu mașina, din Timișoara, la capătul județului, unde nu știu cât merge netul, unde nu știu dacă poate nu trebuie ca profesorul de fizică, sau de alte științe, să străbată o anumită distanță ca să ajungă la acei copii – cum poate fi îndemnat un copil să se gândească la el însuși, pentru viitor, ca la următorul Einstein, așa cum ai făcut îndemnul, azi?
– Din păcate, aici cred că răspunsul cel mai eficient nu e decât unul singur, și el se numește fie Guvern, fie se numește Stat. Instrumentele Statului. Pentru că, la ora actuală, dacă ne uităm, de exemplu, la popularizrea științei în România, există tot felul de ONG-uri, există oameni din afară care vin și popularizează știința, și vorbesc, și scriu, și fac lucruri pe Internet, și așa mai departe. Dar, până la urmă, instrumentul cel mai eficient de transmitere a științei rămâne școala.
– Da, și profesorul acela, care, poate, își pierde dublul timpului orelor ca să ajungă în localitățile respective, cum poate fi convins să facă mai mult decât programa, să le spună copiilor să caute aceste emisiuni, fragmente, youtube, de popularizare a științei?
– Eu aș zice că aici avem de-a face cu o problemă fundamentală. Pentru că eu n-aș pune problema cum ar putea să facă acel profesor. Mă gândesc așa: acel profesor funcționează liber, independent, în așa fel încât să dea maximum din ce vrea el să dea, sau este încorsetat de tot felul de lucruri care i se cer, sau este amărât pentru că acasă are probleme pentru că salariile sunt cum sunt, sau pentru că banii sunt puțini și așa mai departe? Ideal, pentru mine, ar fi ca să iau cu adevărat educația ca prioritate. Ce înseamnă să iei cu adevărat ca prioritate?
– Fonduri, lipsa corupției…
– Nu înseamnă numai să investești. Exact. Deci nu înseamnă numai investiții – să aduci PIB-ul la o cifră rezonabilă, unde nu este acum. Dar înseamnă să construiești un sistem în care profesorii reușesc să dea din ceea ce caută ei, pentru că au devenit profesori pentru că au vrut să ajungă la copii. Deci primul lucru pe care trebuie să-l faci este să ai un sistem nu neapărat de selecție, ci de identificare a acelor oameni care într-adevăr pot să fie profesori foarte buni, și pe cei care pot să fie profesori foarte buni să îi aduci în sistem, și atunci să le dai libertate în așa fel încât ei să desfășoare. Și să pui după aceea tot ce ai la dispoziție. Ei, ăsta este un efort al unui stat, asta nu este că facem noi, societatea civilă, una-două – da, și societatea civilă are un rol. Dar ăsta este un efort al unui stat. Ori, la ora actuală, sistemul educațional, în România, Guvernul român, dar și în alte țări, are o problemă uriașă cu inerția. Adică funcționăm efectiv cum funcționam acum 30 de ani, acum 50 de ani, acum 70 de ani – dacă mă uit acum 80 de ani, nu se văd foarte multe diferențe.
– Ba da: corupția nu era așa de mare. Și e foarte importantă. Eu nu-mi închipui că acum 30 de ani, sau înainte de Revoluție, un profesor să fi intrat la clasă fără să știe despre ce vorbește… Și acuma se întâmplă chestia asta…
– Se mai întâmplă, dar se mai întâmpla și atunci. Mai erau și atunci cazuri…
Gătăm cumva abrupt, și nu foarte optimist. Dar nu e bai. Simt că e doar o bucată din multul ce o să mai vină, întins pe ani. Și mergem la hipermarket. Pentru că mie îmi e sete, și Cristian Presură vrea să mănânce, și își ia haina, și intrăm în Carrefour, și, după ce își face buhul cu a-și lua parizer, și eu, lapte cu ciocolată, îl pierd o clipă din ochi și îl regăsesc șezând pup, între rafturi, servind încă un admirator, cu un autograf, și-i scap o poză pe care-i și promit c-o folosesc. E mult prea grăitoare, ca să nu.
Iau și un snop de trei banane, în fața noastră, la coadă, pentru plată, e Corina Gluhovschi, șefa celor cu interviul de dinaintea mea, are o stivă de produse, ne trimite în fața ei, eu mârâi, lui Cristi îi e foame, ok, trec peste principii, plătim, ieșim, găsim, în spatele magazinului, un maldăr de dale încă nefolosite, umede de la ploaie, ne așezăm, mâncat-băut-discuții, fără fițe, deschis și firesc, politică, societate, știință, și, brusc, îmi aduc aminte unde mai văzusem haină ca a lui – patternul mânușilor cu un deget, devenite celebre, ale senatorului Bernie Sanders. Aceeași simplitate în firesc.
Reintrăm la CRAFT, după o vreme, reapare Corina, cu o foaie albă și un pix: băiatul de la casa de la Carrefour îl recunoscuse pe Presură, îi spusese Corinei că… vai, de aș fi știut că vine aici, aș fi adus din cărțile lui de acasă – și atunci măcar cu un autograf pe o foaie s-a ales, grație amabilității colegei mele. Mă uit la Cristian Presură, în timp ce semnează și foaia asta: îl invidiez profund și frumos. Când o să cresc mai mare, o să vreau să mă fac Cristian Presură, să mă recunoască și pe mine lumea măcar în magazinul de unde iau pită, să-mi spună că e bine că scriu despre medicină, și să merg mai departe. Și-mi crește sufletul că e așa, acum, aici, la CRAFT. Plec încărcată de bine, spunându-mi că toată lupta asta are rost.
Plouă, e frig, tramvaiul se încăpățânează să nu vină, deschid cartea lui Presură, „Care e diferența dintre un copil și un laptop? O călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe”, o deschid acolo unde știu că am treabă, în primul rând, dau de o frază pe care îmi promit că o pun și aici. ”Întrucâtva, este paradoxal că religia își revendică adeseori adevărul absolut pe baza unei credințe subiective, pe când știința spune că adevărul e relativ, pe baza unor măsurători obiective”. Fac, în minte, un QED, șuierat, cu o peniță imaginară, zbârnâind ca o sabie de Zorro – aici, la CRAFT, se trage ceasul pentru mâine. Până atunci, în stația mea de tramvai, tabela electronică ce, teoretic, arată când trebuie să-mi vină tramvaiul, intră în a doua tură de rateuri.
Foto: Constantin Duma & R. Băluțescu
Ramona Băluțescu