…și uit să-l întreb ”are you a turtle?”, după ritualul de recunoaștere al celor decenți, și cu minte, din jurul primului și al celui de-al doilea val de astronauți pregătiți de NASA, cum am citit de la Oriana Fallaci. Nu e așa mult timp, și Dumitru Prunariu e deja obosit, după o zi plină și după o conferință la Universitatea de Vest, în seara Luminației, cu Aula Magna neîncăpătoare, și cu multe mâini încă pe sus, când s-a anunțat că nu se mai iau întrebări. Dar sigur e deja în categoria „broaștelor țestoase gânditoare” – după definiția celor de atunci. Multe spun, dinspre el, despre această recunoaștere de bine.
Nu știu dacă înțelegeți ce înseamnă pentru noi, ăștia mai visători, dar, totuși, și conectați cu știința, a vorbi dincolo de nivelul de țață de la televizor despre zboruri și despre stele. Dacă ar fi să explic pentru mine, înseamnă să te ridici pe vârfuri și să privești dincolo de marginea ta, să îmblânzești limita, cum ar spune Noica, și să dai șanse zilei de mâine să vină mai repede. Iar o întâlnire cu Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român, cel care a stat aproape opt zile în spațiu + spațiu cosmic, în 1981, prin misiunea Soiuz 40, a Uniunii Sovietice, este un astfel de regal.
Întârzii, lucrurile nu se leagă mereu cum vrem, vorbesc cu șoferul de taxi care mă duce la U despre cel pe care aveam să-l ascult conferențiind, mă întreabă dacă eu chiar cred că a fost în spațiu, ador șoferii de taxi cu idei conspiraționiste, ce să spun, îi zic că DA, intru, Aula Magna e supra-plină, mă mișc puțin pentru câteva poze plan-general, aștept până se termină conferința, o iau pe coridorul central pentru partea de întrebări, mă arunc undeva pe jos ca un rinocer obosit, să-mi iau unghiul pentru pozat, spre nedumerirea unora, ehei, să vă trăiască vouă franțuzoaica după câte salturi d-astea n-am mai făcut, în trei decenii de presă, Prunariu pactizează, se vede că e rodat cu presa, știe cum să privească spre mine atunci când ridic camera, e un semn bun, găt pozele, se ridică cineva să plece, mă așez și eu ca tot omul, loc în rândul doi, pot să sorb, de acum, tot ce se mai spune în jur.
Și se spune. Nu că nu s-ar mai fi cerut și pozat. Dar se spune. Mă impresionează câteva lucruri. De exemplu, că foarte mulți copii sunt prezenți la conferință, și ridică mâna să pună întrebări. Iar prorectorul Mădălin Bunoiu, fizician, care este și cel care de mai multe ori l-a invitat pe Dumitru Prunariu la UVT, și a fost și în Comisia de Laudatio pentru acordarea titlului de DHC lui Prunariu, la UVT, în mai 2013, este unul dintre promotoriii care încurajează ca știința să ajungă la cei mici, pentru ca alt copil, de mâine, să se întrebe despre culoarea cerului și despre quasari.
Îmi aduc aminte cum stăteam printre cei care așteptau nerăbdători primele poze cu adevărat bune ale lui Pluto, în 2015, așa cum alții așteaptă un meci de fotbal. Sau cum, în februarie 2021, cadoul meu pentru ziua lui Mădălin Bunoiu, colaborator și prieten, a fost un album cu 100 de caricaturi legate de ajungerea lui Perseverance (și altor rovere, anterior) pe Marte, cu o zi înainte – din care am pus câteva și aici. Pentru că lucrurile acestea ne sunt importante.
Printre toate aceste amintiri, văd copii cum ridică mâna, și li se dă microfonul, și întreabă ce le trece prin cap. Și mă bucur. Așa se începe. (Și) așa se pornește o carieră care să ducă spre următorul cercetător cu Nobel. Think big!
Și mă mai impresionează ceva. Capacitatea lui Prunariu de a prinde o idee și de a oferi, curgător și coerent, informații alese eficient legate de acea idee, permițând, totuși, interlocutorului să găsească încă o mie de drumuri conținute de acea idee, legat de care să te întrebi mai departe, și, pornind de la care să cauți să te edifici, legat de încă o întrebare, și încă una, în cascadă. Are stofă de profesor, spun eu. De unul bun, care nu te ascultă să-ți dea notă pe ce-ai tocit înainte de examen, ci care te invită să gândești împreună cu el.
Ne-a vorbit despre cum se zboară, cu ce, DE CE. Dar acum trece și la sfaturi, la problematică, la ziua de mâine văzută altfel. Aș vrea să întreb și eu lucruri, le păstrez pentru mai târziu, să lăsăm copiii să-și pună în CV-ul neoficial că, la o vârstă mică, au avut ocazia să întrebe lucruri direct de la un cosmonaut. De la navigatorul din spațiu. Că îi spunem cosmonaut sau astronaut, e egal. Pentru Prunariu folosim cel mai ades „cosmonaut”, cum a zburat cu rușii. (Bine, cel cu care a zburat era ucrainean, dar programul era al URSS). Probabil de accea unul din copii a amuzat auditoriul, întrebând de mai e obligatorie limba rusă ca să mergi în spațiu.
Se termină conferința, sunt fascinată de freamătul acesta de bunăvoință și dorință de a promova știința, al inginerului Dumitru Prunariu, al academicianului, al omului. E, firesc, asaltat, de copii, de tineri – și chiar și maturi, da, dar se remarcau tinerii, prin număr – care doreau autografe și poze. Până se termină și această parte, mă salut cu lume, printre altele și cu profesorul Dumitru Vulcanov, care, acum 30 de ani, pe când primul meu mail era pe quasar.ro, pe serverul Facultății de Fizică, și veneam la computerele lor, ne povestea despre ultimele cuceriri ale astrofizicii…
Mergem în biroul prorectorului, mai sunt câteva persoane cu noi, două-trei, mi se îngăduie un scurt interviu deși e deja foarte târziu, intru cu brișca în întrebările la care mă gândisem, cu o enormă părere de rău, încurajată, totuși, de faptul că ne aflăm sub un tablou-reinterpretare după „Căderea îngerilor damnați”, al lui Bruegel, tablou cu, deja, multe întretăieri cu istorisirile noastre personale, și pe care, împreună cu cel de lângă el, de pe peretele din Bruxelles, „Căderea lui Icar”, le asociez și cu jertfa pentru cunoaștere, pentru zbor, pentru știință. Pe care le-am și revăzut, împreună cu Mădălin Bunoiu, după o prezentare a UVT în Parlamentul European.
*
– Este extraordinar că există niște oameni care pot ajuta promovarea științei! Am văzut atâția copii care au pus întrebări, azi!
– Da, important e să le explici pe limba lor. Important e să înțeleagă. Să le dai niște exemple care să fie legate de experiențe pe care le cunosc, chiar la nivelul lor mic. M-a întrebat un băiat de imponderabilitate. Forța centrifugă, cu atracția pământului, ia o sfoară, învârte-o, simte…
– Și cu limba rusă – a fost așa de drăguț!
– Da, de e obligatorie.
– Bine, dar în povestea vieții dumneavoastră scrie că acolo a trebuit să învățați…
– Sigur, am învățat, sigur că da.
– Aș vrea să știu dacă ați citit „Dacă soarele moare”, de Oriana Fallaci.
– Da – cum să nu?
– Eu aș pune-o materie obligatorie… Perfect. Oriana scria acolo că primul și al doilea val de astronauți care au fost pregătiți de NASA au avut de răspuns la o serie de întrebări – li s-a spus să răspundă de 20 de ori la întrebarea „CINE SUNT EI”. Nu știu dacă vă amintiți momentul, și că toți, din primele două valuri, au răspuns la fel la primele două întrebări, ceea ce e foarte interesant. Au spus așa: sunt om, sunt pilot. Dacă același set de întrebări vi s-ar pune dumneavoastră, ce ați răspunde, să spunem, la primele cinci, de ar fi la foc mic și automat?
– Păi în primul rând sunt om. Apoi sunt un profesionist în domeniul meu – am dovedit-o. Sunt o persoană care se consideră integră și cu principii.
– Trei.
– Sunt o parte din acest univers.
– E important!
– Da, e important, sigur că da. Apoi sunt un familist.
– Cum vedeți dumneavoastră Ecuația lui Drake? Sigur, a fost creată pentru a provoca o discuție. Ulterior a fost folosită pentru a se vedea posibilul număr de civilizații extraterestre din galaxia noastră. Ați vorbit azi cu oamenii despre posibilitatea generală, în univers – atunci când vorbim de posibilă inteligență sau posibilă viață, știm că trebuie să existe anumite condiții – depărtarea față de soare a unei planete etc. Să nu vorbim de inteligență, să vorbim de viață, de altă viață. Cât de aproape de noi ați vedea-o dumneavoastră?
– Viață, dacă eventual nu o mai găsim pe Marte, aș vedea-o pe cel puțin unul din sateliții naturali ai planetelor gigant, Jupiter, Saturn.
– Deci lângă noi, totuși. În sistemul nostru solar.
– Da, lângă noi, în sensul biologic de viață.
– O să prindem, în următoarele decenii, să aflăm despre asta?
– În mod sigur vom afla! Pentru că a fost greu să dovedim că apă există aproape pe fiecare corp din sistemul solar. A fost greu să dovedim că există pe Lună, care nu are atmosferă, dar s-a găsit gheață, a fost greu să dovedim că pe Marte există apă, și la polii lui Marte există gheață, și în structură se poate găsi apă, am dovedit că există pe sateliții lui Saturn…
– …deci premisele există!
– Deci premisele există, există oceane înghețate, sau chiar au fost găsite gheizere pe anumite corpuri, pe Enceladus (N.n: unul dintre sateliții lui Saturn) au fost înregistrate gheizere! Apă! Acolo unde există apă bănuim că există forme de viață. Urmează să demonstrăm.
– Tot în zona vieții altfel, Cristian Lascu, compatriotul nostru, a descoperit peștera de la Movile, unde viața nu este bazată pe oxigen ci pe hidrogen sulfurat. Spuneți-mi cum vă imaginați dumneavoastră…
– Chiar acum mai mulți ani comentam la Agenția Spațială o astfel de descoperire, pentru că ea a reprezentat într-adevăr ceva deosebit, care se poate aplica în științele spațiale. Noi căutăm viață, dar căutăm viață asemănătoare nouă.
– Exact, asta voiam să vă întreb, cum ar putea fi altfel?
– Exact, viața poate fi și altfel!
– Petreceți timp imaginându-vă asta?
– Mai puțin, să fiu sincer, nu filosofez…
– …cu biologia spațială, nu?…
– Nu, eu mă ocup mai mult de partea tehnică și de partea de relații internaționale, în ultimii ani, pentru că sunt implicat în multe activități internaționale pe linie cosmică.
– Și întrebarea următoare va fi ne-tehnică, pentru că eu sunt filolog… Hell, Premiul Nobel. De aici, din zona noastră, Sântana. La o vizită în universitate – e și el Doctor Honoris Causa al nostru – îmi spunea „Voi, în România, întrebați foarte des despre credință, spre deosebire de alții”. Am văzut că dumneavoastră nu vă feriți să vorbiți despre lucrul ăsta. Am văzut că spuneți că credeți că există un anumit gen de forță. Folosiți cuvântul ăsta, și nu „Dumnezeu”. Dintr-o, poate, inabilitate a mea, eu nu pot să-mi închipui un fizician sau un inginer care să poată crede în Dumnezeu. Cum pot ajunge să fie compatibile lucrurile astea, ca o mine tehnică să accepte existența unu zeu? Poate așa cum spuneți dumneavoastră, transformând-o într-o forță? O altă etichetă?
– Depinde și de educație. Cei care au fost educați de mici într-un anumit spirit al credinței normal că-l vor manifesta ca atare. Unii ajung să și simtă ceva, alții mai puțin, dar vorbesc despre credință. Pentru că vorbim despre un Dumnezeu, vorbim despre Isus, vorbim însă și despre alte religii, vorbim despre Buddha, vorbim despre Mahomed, care reprezintă o altă religie – fiecare consideră că ei au o entitate superioară care a generat acea religie. Ei bine, Pământul este unul singur. Și universul este unul singur. Dacă există o forță, ea e universală. Dacă există ceva care să determine o anumită organizare, o energie care să ne influențeze și pe noi, ca ființe vii, aceasta este universală. Cel puțin în concepția mea. A, că, de aici, au materializat-o unii sub formă de Dumnezeu, sub formă de alte entități care reprezintă tot felul de alte religii ale lumii – asta e altceva. Deci ideea este că n-au cum să existe mai multe entități care să reprezinte acest spirit general, global, care să organizeze lucrurile în univers într-un anumit fel.
– Așadar, un fel de ecumenism al forțelor.
– Exact, exact, așa cum există mișcarea ecumenică, și care caută să împace religii, să existe un dialog între ele, așa aș promova acest lucru și aici, la nivel mult mai general universal.
– Sunt foate curioasă, l-ați cunoscut pe Doru Davidovici? (N.n: pilot de vânătoare și autor al mai multor romane dar și al unui volum ce tratează firescul existenței vieții extraterestre).
– Da cum să nu, am fost prieteni buni.
– Ați fost prieteni! Pe mine m-a influențat enorm modul lui de a scrie, din romane. Fraza lui aceea lungă, cu virgulă în loc de punct, în care încerca să pună cât mai mult – laolaltă cu pasiunea lui pentru toate.
– La „Lumi galactice” eu i-am scris prefața!
– Asta nu mai țineam minte.
– Da!
– „Lumi galactice – colegii mei din neștiut” – acesta era titlul întreg… Deci îi împărțeați ideile! Am fost la Jegălia, unde a căzut cu avionul, în câmp, la câteva luni după, să caut locul… Ați citit și poeziile lui?
– Poezie… nu! Am citit romanele lui.
– Știți că avea și o carte de poezii pe care o editase Cornel Marandiuc din Arad, un alt împătimit al zborului – a murit și el acum doi ani…
– Da, Marandiuc era o figură… Nu știam de carte.
– Am să încerc să v-o găsesc. „Dezmințire la mit” se cheamă.
– Aș fi curios.
– Dumneavoastră n-ați scris poezie?
– Nu. Bine, am încercat și eu ca student…
– Zborul!… Cum se poate ca un om care să vrea așa mult să zboare să nu-și încerce mâna? Să știți că încă n-am închis reportofonul!
– Închideți-l! (Râdem zgomotos toți.) Am aruncat și eu versuri neveste-mii, și altor fete, la vremea respectivă, dar asta-i altceva. Văd că n-ați închis!
– Nu, acuma închid!
*
Îmi plac oamenii care știu să râdă, pe lângă că știu să explice. Îmi plac gheizerele acelea din oamenii de știință pe care le știi acolo, chiar și când ei vorbesc calm despre meseria lor, și simți că se întâmplă ceva dincolo de coajă, dincolo de planul de subducție, care poate izbucni imediat în cutremure, de ar zgândări cineva sciaticul științei.
Facem două poze cu tabloul acela, al damnării, al contra-zborului, al prețului pentru îndrăzneală, în spate, aș mai fi vrut să-l întreb pe Prunariu atâtea, despre rușii cu care a lucrat, despre zborul în lumea animală și aerodinamică, despre cât i se poate ierta lui Wernher von Braun, pomenit în conferință, după rachetele V-2 (asta ca să îmi readuc aminte întâlnirea lui cu Oriana Fallaci, ce povestea și de bombardarea Florenței, în context), despre revenirea lui, în 1981, la gravitație și gestul prim, de a semna pe capsula transportoare – aș fi vrut să știu de mai existau astfel de cutume legate de zbor. E târziu. Dar bazele sunt puse. Ne vom mai întâlni. Am să-i găsesc versurile lui Davidovici, prietenul lui, al cărui scris în proză îl ador. Așa că, poate, pentru această de-acum-încheiere, se cuvine să las un vers al acestuia, care cred că se potrivește cu ce s-a întâmplat seara asta la UVT, cu marea aceea de copii cu mâinile sus: ”Crede doar în ochii mai larg deschiși ca ai tăi”.
Ramona Băluțescu
