Nu doar mă întâlnesc cu conferențiara Gabriela Luca, de la UMF Timișoara, pentru a vorbi despre cum e cu studenții mediciniști, dinspre materii ce nu sunt predate de medici, dar ne auzim și la telefon, și ne scriem, pentru că sunt multe de spus, pentru că aerul zbârnâie, între noi, de idei faine care se cer schimbate. Și pentru că interlocutoarea mea este unul dintre acei oameni cu suflet de aur care trăiesc pentru a da. Și atunci e firesc să asculți și să iei cât poți duce.
Așa că îmi povestește pe unde a umblat, prin lume, pe potecile antropologiei, ale înțelegerii omului, și cum a adaptat ce a găsit prin toate colțurile la ce se întâmplă, altfel decât prin clinici și la mese de disecție, cu medicul în formare.
Și cum deja am dat de mai multe cadre didactice ale UMF care țin de zona umanistă, nu poate decât să mă bucure că se acordă importanță, în Timișoara, formării tânărului medic nu doar ca diagnostician sau ca mânuitor al bisturiului. Ci că se clădește și la empatie, la comunicare, la înțelegerea firii profunde, de dincolo de „bubă”.
Atunci când ai semnat o teză de doctorat cu titlul „Vraciul, preotul și medicul. Tipuri de inițiere”, discuția „de consemnat oficial” se leagă ușor.
– Pe vraci și pe preot îi văd destul de apropiați. Care este distanța până la medic și… dacă tot trebuie să existe și vraci, și preot, încă, cum le poate lua locul, atunci când e vorba de sănătatea trupului, cum poate ajunge să fie cel care trebuie, medicul? Ce părere aveți?
– Răspunsul rămâne destul de complicat, și de greu de dat în câteva cuvinte. Pentru asta a fost nevoie de cercetare, și ea continuă încă. E complicat, și chiar mi-e foarte greu să vă răspund, pentru că e un drum pe care merg de multă vreme, și încerc să-mi găsesc niște răspunsuri, e într-o zbatere și o căutare permanentă a acestui răspuns la dublul cartezian. Pentru că medicul de studiat studiază în primul rând ceea ce poate fi măsurat și cuantificabil. Acesta este corpul, despre corp și despre felul în care el funcționează, deci despre toate astea, este povestea unei științe care este în continuă dezvoltare, în continuă căutare de răspunsuri. La întrebarea unde este sufletul, unde este locul sufletului, ce facem cu sufletul, în medicină, răspunsul oricum nu e ferm formulat. El poate să fie uitat, poate să fie ușor de trecut peste, sau amintit doar ca o formă de emoție, și așa mai departe,
– Eu aș zice de corp, că acolo ar trebui ca preotul și vraciul să dea un pas înapoi. Cum îl băgăm pe medic să-și reia locul?
– Cum îl băgăm pe medic? Pentru asta se fac o mulțime de eforturi, întoarcerea la cuvânt, la modul în care medicul este dispus să asculte și să vadă pe corpul omului, să citească toate emoțiile acestea somatizate. Pentru că este o întreagă poveste de spus acolo. Am să vă răspund prin ce mi-a răspuns unul din medicii pe care i-am întrebat, apropo de asta. A zis: nu știu să spun exact unde stă sufletul, și cum îl putem defini, nu știu să spun asta, dar ce pot să vă spun este că după operație, pe pacienții care rămân în spital, care nu pleacă acasă, se poate observa ceva aproape fabulos. Înainte ca ei să plece – și acuma iarăși depinde foarte mult de cine vede lucrul ăsta, și cine definește, dacă pleacă într-o altă dimensiune, dacă, mă rog, se moare și e punct, ce înțelegem prin asta, omiul își revine și are momentele acelea de un entuziasm fantastic. Și atunci, dacă ești încă foarte tânăr, și neexperimentat, ca medic, poți crede că se face bine. Că, uite, tratamentul a dat rezultatul așteptat, și că omul se face bine, și pe urmă surpriza este cumplit de dureroasă, deci după momentul acela de iluminare, de bucurie, de recăpătare de forțe, pacientul poate să nu mai fie a doua zi de găsit, și să răspundă la salut.
– Da, anestezistul Dorel Săndesc îmi spunea despre această revenire de dinainte de moarte, că se întâmplă.
-Da.
-Dar dumneavoastră vorbiți despre suflet. De două ori ați fugit spre suflet, de când vorbim, iar eu vorbeam despre corp. Acolo unde nu este cazul să se mai bage preotul sau vraciul. Asta întreb. Într-o țară în care bu-hu-hu-urile și pătrunjelul vindecă, mai degrabă, cancerul, în mintea multora, întreb cum să facem ca medicul să-și reia locul. Pentru că e o chestie de antropologie cum convingi omul că nu trebuie să se ia după ciudați. O întrebare care leagă antopologia de încă un fel de medicină. Cum să re-convingem omul de rolul medicului?
– Da, eu am înțeles întrebarea dumneavoastră, numai că este un drum lung până acolo, pentru că e vorba în primul rând de o formă de educație a publicului, și de modalitatea de a duce practic pe cei doi în dialog – pe medic și pe pacient, în corelație terapeutică. Pentru că, știți, corpul este de fapt singura noastră posesie definitivă. Deci pe aceasta o avem, nimic altceva.
– Se mai îmbucățește și asta…
– Și atunci, în momentul în care începem să pierdem câte ceva din ea, durerea este cumplită. Clar. Și nimic nu o poate înlocui, nu o poate liniști, nu o poate vindeca. Ori s-a creat această distanță tocmai prin faptul că oamenii și-au pierdut încrederea, pentru că nu s-au mai simțit ascultați, la un moment dat, și dacă ar fi să luăm ca și câmp de desfășurare segmentul acela de medicină pur paternalistă, unde trebuie să faci ce ți se spune și n-ai posibilitatea de a alege, o încrâncenare există în fiecare dinrte noi, și un moment de frondă, și atunci ai nevoie să dai un pic înapoi. Este omenește. Și îți învingi toată povestea asta în momentul în care încrederea crește, și încrederea este iarăși fermă, și se stabilește un dialog. Ei, la asta se lucrează foarte foarte mult, în prezent. La a stabili relația aceasta terapeutică, din nou, a redefini practic relația cu medicul, cu propriul corp, cu sentimentul că odată ce îți expui corpul unui examen medical nu ar trebui să existe nici jenă nici umilință – asta este foarte important. Pentru că este unicul tău spațiu.
– Mă gândeam la un autoportretal lui Dürer, la modul acela de a-ți arăta prin desen unde te doare. Ar fi trebuit să treacă…
– Ar fi trebuit să treacă. Numai că dacă timpul nu permite stabilirea – pentru că despre asta e vorba, nu?… Cât intră în șase minute? Sau în 20 de minute de examen medical?
– Din care mai trebuie să scrii și hârtii…
– Da, și sunt doi necunoscuți, până la urmă, față în față, un om care are o suferință, o poveste de viață, o problemă pe care și-o și definește: „ prin ce am trecut eu nimeni nu știe” sau ”nimeni nu poate să înțeleagă” – el este acolo cu un dosar medical, sunt medici care verifică întregul dosar medical și compară tipurile de tratamente și diagnostice și tot, sunt medici care privesc doar problema medicală care le-a fost adresată. Și atunci pacientul se trezește că ajunge acasă cu multe rețete…
– Care se mai și bat cap în cap, uneori…
– Da, și atunci trebuie să citească el…
– Luați prima localitate din Timiș, de departe, care vă vine în minte.
– Mai degrabă din Arad.
– Merge. Doar să nu fie la drumul mare.
– Aciuța.
– Nu știu unde e, deși am trăit prin județ… Spuneți-mi cum ați explica unei tanti foarte în vârstă, care stă cu scaunul afară, în Aciuța – cum i-ați explica ce este antropologia culturală. În cuvinte simple, și prin care să înțeleagă un om de foarte departe de drumul mare.
– Probabil că nici nu m-ar întreba. Și eu nu m-aș duce să-i explic ce este antropologia.
– Dar ar întreba… maică, ce faci tu acolo la Timișoara?
– Asta voiam să vă spun. Dacă m-ar întreba ce fac eu la Timișoara, i-aș spune că mă uit la oameni, că încerc să mă uit în interiorul lor, și dincolo de ei, să văd cum calcă ei prin lume, ce înțeleg ei din ce se întâmplă în lumea asta, și vreau să învăț de la fiecare câte ceva.
– Dar n-ar întreba… „maică, te plătește cineva pentru asta?”
– Răspunsul sincer – pentru asta NU. Pentru asta nu te plătește nimeni. Și nici nu te va plăti vreodată. Pentru că tipul ăsta de cunoaștere nu interesează pe nimeni. Ești plătit dacă vii cu lucruri mult mai concrete – în cazul meu, să predai o limbă stăină, să ții niște cursuri – iarăși ne întoarcem. Ce este medicina bazată pe dovezi și ce este medicina bazată pe dovezi narative? V-am zis că sunt și proaspăt absolvent pe o idee pe care mersesem de multă vreme, o idee legată de teza mea de doctorat și de ce am făcut în antropologie, pentru că așa am mers pe antropologia culturală legată de antropologia literară, și am vrut să știu narativul ce rol are. Și acum, iată, sunt și formator în medicină narativă, după un an de studenție încheiat la o universitate din Paris, exact pe medicină narativă. Pentru că pe mine povestea mă interesează. Vreau să ajung să cunosc și să înțeleg niște lucruri prin poveste, și nu aducând sau consolidând argumente neapărat foarte academice, ci înțelegând oamenii. Discuția cu pacientul sau cu medicul care este în formare. Studentul medicinist și medicul până la senior, cel experimentat, pentru că, readucând practic povestea aceasta terapeutică, terapia în discurs, și alăturând-o în medicina bazată pe dovezi, avem din nou întregul, și avem încredere în medic.
– „If I poke you with a stick” (cum e o vorbă în engleză, pentru ceva venit brusc, la comandă), ce amintire „cea mai frumoasă”, una, vă vine cu studenții?
– Despre cum o disciplină de specialiști în Științe umaniste se implică în educația medicală. Este vorba despre o construcție care s-a ridicat în timp, și care are, acum, forță de expresie. Disciplina de Limbi Moderne și Limba Română, catedră universitară în prezent, există în UMFT (început ca Institut de Medicină) din 1950. Este vorba, în primul rând, despre întreținerea continuă a spiritului multicultural universal și traversarea unor etape, a unui bulgăre care se rostogolește de aproape 75 de ani într-o continuă adaptare și prin contribuția tuturor cadrelor didactice care au compus sau compun echipa, în creștere continuă și ea.
Astfel, predării limbilor moderne și a limbii române li s-a alăturat, în timp, antropologia culturală a corpului și a conceptului de sănătate (din 2009), cu foarte multe colaborări transdisciplinare și internaționale sub motto-ul „Opusul artei? Este arta!” (Kuzmin) și care au reunit artiști, medici, psihologi, scriitori, antropologi, specialiști în inginerie medicală, fizicieni, terapeuți și formatori, de pe toate continentele, în jurul unei teme de reflecție inedite și esențiale: exercitarea celor cinci simțuri în formarea și practicarea profesiei medicale ca artă și, implicit, cunoașterea „omului total”, cum a spus Marcel Mauss. Și aceasta se întâmplă constant.
Pe măsură ce s-au alăturat echipei disciplinei, mai tinerii mei colegi au completat cu modele proprii fiecare dintre aspecte: ateliere și conferințe interdisciplinare de explorare a limbii, limbajului aplicat și a domeniilor de cunoaștere medicală, simpozioane de comunicare pentru studenți, module didactice precum „Pacientul Standardizat”, ateliere de teatru, de pictură, de muzică, de scriere creativă, mediere culturală, medicină narativă. Fiecare dintre colegi merită citat, fiecare contribuție aduce plus valoare formativă.
Disciplina aceasta a reușit, în timp, un lucru extraordinar. Într-o lume academică orientată către micro specializări și abordări de nișă, să-și asume, în repetate rânduri, muncă transdisciplinară de pionierat. Scopul a fost și a rămas contribuția umaniștilor în formarea studentului medicinist, în inițierea sa într-o profesie care vizează absolutul. Nu sunt cuvinte mari. E doar descrierea unui drum pe care fiecare călător către această destinație este binevenit.
– Și amintirea faină?
– Sunt atât de multe! Mi-e foarte greu să aleg. Mă emoționează profund când simt că le-am trezit interesul și privirea lor mă susține. Atunci ideile curg, se înlănțuie ca inspirate de toată curiozitatea lor. Cunoașteți, cu siguranță, sentimentul de a fi pe scenă. Mai mult, încrederea pe care mi-o acordă și pentru care le sunt profund recunoscătoare. În fiecare an se întâmplă ceva deosebit. Situație recentă: colocviul la limba franceză, anul II MG. Este o adevărată provocare să-i aduci pe niște oameni atât de tineri, pentru care limba dominantă este limba engleză, să lucreze cu entuziasm o temă în franceză.
Schimb temele în fiecare an, adaptându-le grupului de lucru (nivelul de limbă fiind foarte diferit) și în spiritul total al libertății de creație.
Anul acesta le-am propus un exercițiu complex, pornind de la micro romanul lui Jacques Roubaud, „Ma vie avec le docteur Lacan”, o creație de doar 11 paragrafe. Zis și făcut. Am studiat modelul la curs, am scris împreună bilețele cu numele unor celebrități din toate domeniile, de la Adolf Hitler la Freddie Mercury, am studiat (în limba franceză) limbaj aplicat pe diverse tipuri de patologii și expresii senzoriale. Am tras la sorți numele și am obținut subiectele temelor finale pentru fiecare student. Urma să obținem: un videoclip de maximum 5 minute, o bandă desenată, un vlog, în funcție de abilități, pe baza scenariul astfel lucrat: „ Ma vie avec…”, cu o referire specială la o patologie a personajului (fiecare suferă de ceva, nu-i așa?) și descrierea unui miros dezagreabil. Partea orală a colocviului se petrece, astfel, ca o ședință de proiecție. Este micul nostru Cannes. Au făcut lucruri fabuloase! Trebuie să le fi văzut chipurile în timp ce urmăreau proiectele colegilor! Uimire și bucurie. Să știu că visează, că-și înfrâng barierele lingvistice, că, într-o lume aproape prozaică, ei recuperează din entuziasm, toate acestea sunt componente vitale pentru mine; bucurie pură. Trebuie să vedeți: „ Ma vie avec Sigmund Freud”, clipul realizat de Naomi Tunsu, vlogul Paulei Roman, ori BD-ul lui Vlad Stan: „Ma vie avec Mathieu van der Poel”… și, bineînțeles, pe toate celelalte!
– „Recuperarea” medicului și a pacientului său în observarea „omului total”?
– Ați văzut Terminalul cu Tom Hanks?
Imaginați-vă că spațiul aeroportului este spațiul propriului dumneavoastră corp și că ardeți de nerăbdare fie să-l părăsiți, fie să-l scoateți în lume, dar nu puteți face asta. Mai mult, descoperiți că nu-l cunoașteți aproape deloc, că nu știți aproape nimic despre substraturile sale profunde, deși este singurul dumneavoastră bun material absolut. Tot ceea ce știți despre dumneavoastră ca spațiu identitar este doar ceea ce vedeți în oglindă sau reflectat în ochii oamenilor din jur.
Limbajul corpului joacă un rol central în încercarea de a înțelege și a interpreta limbajul durerii. În prezent trăim toți o „algofobie universală”. Byung-Chul Han studiază problematica și rezumă destul de tranșant: „Toate situațiile dureroase se doresc a fi evitate. Chiar și durerea provocată de iubire devine suspectă.” Sună cunoscut, nu-i așa?
Întrebarea la care eu caut răspuns (ca simplu om, dar și ca antropolog ori formator) face referire la construirea unei relații terapeutice între medic și pacient. Pentru durerea unui medic nu există analgezice, iar conceptul de pacient ideal nu este predat la facultatea de medicină, scrie chirurgul Bernie Siegel în cartea sa Iubire, medicină și miracole, o carte din 2006 deja.
Ne gândim cum să educăm medicul să observe, să asculte, să vadă. Cum putea educa însă și pacientul pentru ca cei doi să reușească să comunice?
Vă povestesc de minute bune despre studenții mediciniști, despre inițierea în profesia medicală prin limbaj și observație participativă. De fapt, nu facem decât să deschidem spațiul corpului / corpurilor către discursul narativ. Să permitem poveștii noastre să se împletească cu alte povești. Când pacientul vorbește cu medicul său – dacă are ocazia să o facă — se povestește pe sine. Îi oferă medicului său cunoaștere și primește cunoaștere. O osmoză. Includerea bolii într-un discurs narativ presupune crearea unor legături stabile între evenimente imaginare și reale, capabile să producă o poveste cu o morală pe măsură.
Antropologia culturală mi-a deschis drumul către medicina narativă – am acum și o formare în acest sens. Am învățat (și învăț) cum se împletesc biomedicina cu literatura pentru a mă face, în primul rând, utilă în procesul terapeutic, pe lângă pacient și profesionistul din domeniul sănătății și, simultan, în medierea dialogului dintre cei doi și sporirea gradului de încredere. Este și aici un pionierat. Va fi nevoie de un timp.
Cercetarea mea de doctorat, începută acum mai bine de douăzeci de ani, pornea de la dezideratul, către care aspirau sistemele de sănătate occidentale încă din anii ’90, că o relație terapeutică firească pentru secolul XXI este aceea de consultanță, nu doar de consultație. S-au făcut pași importanți și în societatea românească, dar mai este mult de lucru. Și, așa cum spuneam mai devreme, nu doar viitorul medic trebuie format, ci și pacientul. Sunt gata să ascult și să pun umărul, ca pacient și ca specialist. Povestea mea se va împleti întotdeauna și cu alte povești. Poveștile corpurilor noastre, trup și suflet, desprinse din spațiul clinic de putere, aduc sinceritate, respect și cunoaștere. Iată, a treia oară cred – în câteva minute, cuvântul care dă sens vieții mele.
Nu aș vrea să închei fără a transmite recunoștința mea profundă către o echipă medicală timișoreană alături de care am învățat și am trăit vindecarea. Le mulțumesc lor, vă mulțumesc dumneavoastră.
– Într-un colțișor de text, din cele pe care mi le-ați citit, parte din portretele pe care le-ați consemnat, era un „ne cunoscuserăm”. Am avut o strângere de inimă. Era un mai mult ca perfect plural folosit corect. Ceea ce e firesc, venind de la un filolog. Dar am ajuns să simt că trebuie să dau explicații când folosesc așa ceva, cum că „da, așa e, nu am greșit eu”, pentru că mai toată lumea greșește. Eu am – și am tot spus asta – nostalgia față de medicul care, pe lângă alte chestii ce țin de cultură, de artă, e în stare să vorbească și să scrie corect românește. Nu știu ce trebuie să fie pe lista de „must” – uri, eu, spre exemplu, nu știu tabla înmulțirii pe de rost (dar am un algoritm propriu cu care mă descurc la calcule). Dar cred că o gramatică așezată e acolo. Ce spuneți, trebuie să fim indulgenți cu oamenii care petrec atâția ani să învețe să ne vindece, sau mai degrabă nu, cum o gramatică civilizată se învață înainte? Sau… cum vedeți asta?
– Da. Dar există un soi diferit de indulgență aici. Studentul așteaptă rezultatele unui examen aproape ca un pacient care-și așteaptă buletinul de analize. Intr-o primă instanță, nu contează atât de mult scorul, cât contează modul în care află ce nu-i bine cu el. În general, studentul medicinist este un perfecționist. Dacă introduci cu delicatețe observațiile, poți avea rezultate remarcabile. Limba este un organism viu și ia forma vorbitorului ei. Ca și în cazul bolii, prevenția este de aur. Eu nu vânez greșeli ca să le pedepsesc. Când le întâlnesc, le corectez și le explic. Cei interesați vor reține informația și o vor aplica. Inclusiv seniorii. În rest, da, poate deveni „vânare de vânt.”
Îi doresc multă sănătate limbii române, credeți-mă! Însă este un pic mai greu de conservat în zilele noastre, într-adevăr. Se vorbește relativ puțin și, atunci când se întâmplă, se face adesea în rom-fran-gleză, cu inserții gramaticale specifice: un acuzativ cu „pe” excizat, o afirmație care „face sens” etc. Și în spațiul limbii materne, tot omul este cel care sfințește locul. Putem adăuga, dacă vreți, și primii șapte ani de școală.
Știți, ajungem din nou la abilitatea de a nara. Stereotipurile didactice, cerințe precum: „descrie în cuvintele tale” sau „ce părere ai despre cutare și cutare…” pot prelungi momente de tăcere stânjenitoare, chiar dacă nu lipsesc nici ideile, nici opiniile, ci doar exercițiul maieutic: idei asumate și rostite cu voce tare. Să nu uităm, totuși, că toți avem zile bune, cele în care ne simțim geniali, și zile mai puțin bune, când nu reușim să legăm două vorbe.
*
Conf. Gabriela Luca nu vorbește „de la catedră”. Dimpotrivă, face catedră, în jurul ei, oriunde găsește ceva interesant și fain de spus. Iar unul dintre momentele acestea, în care o văd lucindu-i ochii, este când îmi citește din unul din volumele pe care le-a făcut să existe, din poveștile studenților ei. Mă prind poveștile. Vreau să aflu mai mult despre personaje, despre „cum s-a terminat treaba”. Iar treaba se termină mereu bine, chiar de e vorba de oameni ce, la începutul studiilor lor, au trecut prin greutăți. Pentru că seriozitatea și determinarea dau roade. Iar bobocii ce se împărțeau, la început, între joburi, ore și examene, azi sunt medici cu nume, pe aici sau în străinătate. Medici care au învățat, printre multe alte materii făcute cu medici de trup, și pe cele predate de doctorii de suflet și de scriere. Pentru că așa se clădește medicul complex, făcut să vadă și să știe.
Ramona Băluțescu
