Anton Kovacs March 12, 2020

 

Era în 1980, dimineața.
M-am sculat cu o stare de rău.
La un moment dat mi-am luat temperatura, aveam febră mare, peste 38°C.

M-am dus la medicul de întreprindere, așa era pe atunci, dacă medicul de întreprindere nu te vedea, sau nu spunea că ești bolnav, puteai să ai și ciumă, te puneau ăia la serviciu absent nemotivat și te mai și dădeau afară.

Medicul mi-a luat și el temperatura, m-a auscultat (“auscultarea” este procedura de ascultare, fie cu urechea, fie cu stetoscopul, a zgomotelor produse de inimă sau de plămâni) și m-a întrebat dacă am cu ce să ajung repede la spitalul municipal, dacă nu cheamă el o salvare.

Eram cu tatăl meu vitreg, cu mașina, așa că nu a fost nevoie de salvare.

Ajunși la Clinicile Noi un medic care se afla în căsuța aceea de la intrare m-a preluat, s-a uitat pe hârtia primită de la medicul de întreprindere, m-a auscultat și el, mi-a luat și el temperatura, după care a venit o doamnă care mi-a dat niște pijamale și un halat din acela vișiniu și m-au dus într-un salon.

Tipii ăia din spital erau niște duri.

Nu mi-au recomandat vreun medicament cu nume impresionant vândut într-o cutie frumoasă cu litere aurii, nici ficat de rață leșească amestecat cu zahăr brun.

Imediat după ce mi-au arătat care este patul meu a venit un medic în vârstă, ulterior am aflat că este profesor, m-a auscultat și el, percutându-mă (percutarea este procedura prin care spatele este lovit ușor cu vârful degetelor și sunetul rezultat este ascultat cu stetoscopul, dacă sunetul este al unei cavități goale e OK, dacă sunetul este înfundat înseamnă că în plămân este ceva, probabil un lichid, deci e de rău).

O fată care era cu el mi-a luat și ea temperatura.

După aceea o altă tânără drăguță a venit, m-a întrebat dacă am alergie la “…micină” (nu mai știu despre ce antibiotic era vorba, și mi-a dat o injecție, bineînțeles cu antibiotic.

De ce mi-or fi dat antibiotice înainte de a ști precis ce am?

Răspunsul, așa cum mi-l imaginez eu, e simplu și de bun simț:

 

Imaginați-vă că vă uitați din avion la cetatea din poza de mai jos.
Dinspre nord atacă unii cu niște steaguri verzi cu semilună.
Din est atacă alții, din vest alții.
Apărătorii cetății luptă cu dușmanii și deocamdată fac față, unii mor, dar primesc în permanență întăriri.
Dacă cetatea este corpul dumneavoastră, atacatorii sunt bacteriile, iar apărătorii sunt anticorpii.

 

Alep, Siria

 

Corpul nostru este plin de bacterii. De fapt, avem în corp mai multe bacterii decât celule, vreo 39 de bilioane de bacterii, în comparație cu 30 de bilioane de celule umane.

Putem spune că suntem mai mult o colonie de bacterii decât o ființă de sine stătătoare.

Mai mult, în jurul nostru se află o mulțime de bacterii, în cărțile din biblioteca pe care o iubim atât de mult colcăie o mulțime de bacili Koch, cei care provoacă tuberculoza.

Tot Mycobacterium tuberculosis sunt și în dosarele cu care lucrăm.

În gura iubitei sau a copilului nostru pe care-i sărutăm sunt o mulțime de bacterii, dacă nu credeți uitați-vă dimineață, înainte ca aceștia să saliveze prea mult sau să bea apă, la limba lor și veți vedea o depunere albă, mai consistență sau mai subțire, care dispare după ce limba este spălată. Acelea sunt bacterii, vii sau moarte.

O mare parte din fecalele noastre sunt compuse nu din deșeuri datorate descompunerii alimentelor (sunt și din alea), ci din bacterii.

Când sunteți răciți sputa aceea pe care o scuipați nu este decât o cultură înfloritoare de bacterii.

Peste tot în corpul și în jurul nostru sunt bacterii.

Din fericire apărătorii cetății noastre, anticorpii, sunt în permanență la post și luptă cu ele.

 

Lupta dintre asediatori și apărători nu se termină niciodată.
Deodată, dinspre sud apare un grup de noi dușmani. Sunt mai mici, vin pe niște mașini mici și rezistente și au steaguri negre.
Și sunt mult mai răi decât dușmanii noștri tradiționali, bacteriile.
Bandiții ăștia mici sunt virușii (citește aici de ce se spune viruși și nu virusuri, cum spun cei de la televizor: https://cabalinkabul.wordpress.com/2020/03/10/de-ce-virusi-e-pluralul-firesc-iar-nu-odiosul-virusuri/).

 

 

O parte din apărătorii de la nord, est și vest se grăbesc să apere partea de sud a cetății.
Dar astfel în cele trei părți asediate rămân prea puțini apărători și aceștia nu mai fac față, mai întâi se produce o spărtură în zidul din est, prin care năvălesc niște dușmani-bacterii, după aceea reușesc, cu ajutorul unor scări, să pătrundă și în partea din vest.

A avut loc suprainfecția bacteriană.

Cetatea este în mare pericol, dușmanul a pătruns deja în interior, au început violurile și jafurile, copiii sunt uciși…

 

 

Situația ar putea fi încă salvată, dar ar fi nevoie de un ajutor, o altfel de armă, ceva care să ajute la eliminarea unei părți a dușmanilor, astfel încât apărătorii cetății să-i poată învinge pe cei rămași.

Și în acest moment intervine medicul cel inteligent, care, spre deosebire adepții medicinei fără antibiotice, a înțeles tot acest fenomen, și fără să ezite nici un moment, fără milă pentru dușman, apasă pistonul seringii, administrând antibioticul.

Când au intervenit elicopterele alea negre cu mitraliere Gatling, a căror denumire se termina cu “micină” o parte din dușmanii bacterii au fost distruși, suprainfecția bacteriană a cedat iar anticorpii au fost astfel disponibilizați pentru a lupta cu virușii.

Cetatea a fost salvată.

 

Citește și:  Febra

Când m-am sculat în următoarea zi mă simțeam mult mai bine.

Dimineață a venit din nou Profesorul, însoțit de un mic corp de balet format din studente drăguțe, care s-au așezat în jurul meu și una mă pipăia, alta mă ausculta, alta îmi lua temperatura…

Mi-au luat și puțin sânge și m-au trimis la radiologie, să îmi facă oamenii ăia o poză.

După care timp de o săptămână povestea a continuat, venea o fată și îmi făcea o injecție cu antibiotic, venea domnul profesor cu studentele și mă întreba cum mă simt, fetele acelea mă drăgăleau puțin, mai citeam, mai dormeam, chestii din astea.

M-au ținut acolo vreo 7 zile și în fiecare zi mi-au făcut injecții cu antibiotic.

Pentru că antibioticele astea sunt o chestie serioasă, dacă te apuci de ele trebuie să te și ții.

 

La prima injecție fuseseră omorâți cei mai slabi, pegra care se târâie după orice armată, cerșetorii, negustorii, prostituatele și hoții.
Adevărații luptători, cei antrenați în lupta cu tot felul de dușmani, aproape că nu își dăduseră seama că au fost atacați.
La următoarea injecția au murit și unii din soldați, cei mai slabi, mai noi, mai nepregătiți.
Dacă tratamentul s-ar fi oprit aici, ar fi rămas în viață bandiții cei răi, tatuați până în vârful capului și extrem de bine înarmați.
Aștia ar fi avut urmași, niște urmași tot atât de sănătoși, musculoși, rezistenți și răi ca și ei.

 

 

Abia în a 6-a zi a fost omorât și ultimul bandit-bacterie și astfel singurii dușmani au rămas virușii, dar pentru anticorpii atât de bine antrenați aceștia nu au mai constituit o problemă din moment ce toate forțele au putut fi mobilizate în acea direcție.

 

 

Acesta este de fapt secretul tratamentelor cu antibiotice:

Nu faci tratament cu două pastile, iar când bolnavul se simte mai bine te oprești, cum le place farmaciștilor pregătiți să vândă suplimente alimentare să recomande, pentru că astfel vei crea niște bacterii care sunt ceva mai rezistente la tratament decât cele inițiale.

Dacă ai început cu antibioticele, păi atunci mergi până la capăt cu doza prescrisă de medic sau înscrisă pe hârtia aia care însoțește antibioticul, pentru că producătorul știe cel mai bine ce a băgat în pastila aceea.

 

 

Chiar dacă tratamentul lui Ionescu este greșit, să nu își închipuie cineva că bacteriile devenite rezistente la Ionescu vor zbura la Popescu.

Bacteriile nu sunt fluturi să zboare de la un om la altul.

O bacterie are dimensiunea de vreo 5 micrometri. În consecință, pentru o bacterie parcurgerea unei distanțe de 2 metri e echivalentă cu o plimbare târâș, pentru că bacteriile nu au picioare, a unui om pe distanța de 640 de Km, cam de la Timișoara la București.

Bacteriile se pot deplasa numai dacă au un mijloc de transport.

Poate să fie o picătură mică de salivă care a fost eliminată de cineva și este inspirată de altcineva. O picătură de salivă cu un diametru de o zecime de millimetru poate să conțină mii de bacterii.

Sau, poate, colcăie ca niște mormoloci microscopici într-o minusculă urmă de transpirație care este lăsată pe o suprafață oarecare, după care se lipesc de o mână care atinge acea suprafață.

Oricum, puțină curățenie rezolvă aceste probleme.

Iar dacă avem un coleg care ne strănută în nas putem, să-i spunem să se ducă dracului acasă până se face sănătos.

Infecțiile alea nosocomiale din spitale nu au apărut din cauza tratamentelor abuzive cu antibiotice, sau datorită automedicației, așa cum ni se sugerează că s-a întâmplat, ci din cauza unor derbedei lacomi care au spălat spitalele cu apă sfințită în loc de substanțe dezinfectante, pentru a fura niște bani. Acolo s-a petrecut un fenomen asemănător cu cel descris mai sus, dezinfectantul acela ineficient omora bacteriile slabe, lăsându-le pe cele puternice să se înmulțească.

Din fericire generalii ăia mai mult sau mai puțin acoperiți care fac lucruri din acestea au tendința să se arunce în cap de la etaj sau să dea cu mașina în copaci.

După 7 zile am fost externat.
Profesorul mi-a spus că avusesem o viroză.
Fusese tratată ca la carte.
Deoarece medicamentele antivirotice au fost și atunci și au rămas ceva de domeniul viitorului, medicul a ales să ajute organismul cu antibiotice, și astfel anticorpii au devenit disponibili pentru a lupta împotriva virușilor.

 

 

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*