Este dimineață, un 8 jumate în care se-ntâmplă lucruri cât pentru un veac, de mă iau după forfota din jur, de pe coridorul de spital (Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara) pe care îl străbat să dau de prof. dr. Daniel Lighezan, prorector didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, și profesor de medicină internă. Avusesem de ales să ne vedem la UMF sau în spital, și acum îmi e rușine că am ales spitalul, pentru că înot printre reezidenți și pacienți ca într-o mare de sargase, și fiecare vrea o frântură de timp.
Ajung în birou, dar asta o fac și rezidenți, cred că de an mai mare, de mă iau după cum decodez eu comunicarea. Nu prin ce spun, ci prin cum spun. Există o anume voce a celui care vorbește cu un superior, dar cu care se înțelege și pe care știe că se poate baza. Se discută despre bifat puncte, despre conferințe, nu mi-e important ce anume, ci cum, urechea mea sesizează acea înțelegere ce curge între mentor și mentorat. Așa că, înainte de a formula primele întrebări, realizez un lucru – prorectorul pe zona didactică nu e un dascăl temut, ci respectat și agreat de cei cu care lucrează. Și da, e important. Dacă vrei să dai.
Iar un prorector didactic este omul în pixul căruia stă felul în care se dă. Despre asta o să vreau să discutăm. Și, eventual, puțin despre inimă, pentru că, așa, ca un bun internist de mai demult, profesorul Lighezan este specializat și pe inimă, cu toate ale ei.
Chiar mă gândesc, cât timp aștept să se rezolve cele ce ard, cu rezidenții, în biroul profesorului fiind, de ai putea paria pe ce specialitate are, de nu ai ști unde te afli. Și cred că da. Pentru că număr chestii, până se așază toate. Măcar vreo 70 de pixuri, în tot felul de recipiente, măcar 2-3 recipiente în formă de inimă. Multe lucrări de artă faine pe pereți, și 11 sau 12 fluturi într-un fel de tablouașe mici pe pereți. I-aș fi preferat vii și departe. Dar au și ei frumusețea lor.
Așa că, și dacă nu te-ai uitat ce scrie pe ușă, știi că ești în biroul unui cardiolog, care a prins lucruri esențiale de la școala veche: că unealta de scris e sfântă și trebuie să fie pe-aproape, chiar de ai computer, și că medicul e firesc să-și primenească sufletul cu ceva frumos în preajmă, adunând artă.
Premise bune pentru discuția care urmează să aibă loc, unde grija pentru student și rezident, ca dascăl, și pentru binele pacientului, ca medic, se întrețes într-un fir deosebit, ca de mărțișor.
*
– Școală de medicină și spital – cum se împacă ele?
– În sistemul de învățământ medical suntem într-o dualitate, în sensul că noi suntem și cadre didactice care lucrăm cu studenții, și facem învățământ medical didactic, și pe de altă parte avem și partea de integrare clinică, în care lucrăm în clinici universitare, unde avem activitate medicală cu pacienții. Aceasta este dualitatea – este partea de predare și partea de activitate medicală.
– Adică medicul care e profesor nu se rupe de spital, de pacient.
– Nu se rupe, exact. Și mai ales pentru disciplinele clinice, care sunt legate, de la partea de medicină internă, cardiologie, pneumologie, gastroenterologie – toate acestea au activitate nu numai de învățământ, dar și cu pacienții. Este un lucru benefic, de fapt, pentru că la noi, poate ca și în alte țări, dar mai puțin în țările mai dezvoltate, studenții au posibilitatea de a lucra direct cu pacienții și pot să aibă o activitate, să vadă pacienți reali, nu numai virtuali. Și acesta este un lucru benefic, prin care învață să stea de vorbă cu pacientul, învață cum să se adreseze, să facă corect o anamneză, cum să examineze corect un pacient. Iar după aceea să formuleze un diagnostic și să învețe să facă și terapie.
Pe de altă parte, ne ocupăm nu numai de studenți, ci și de rezidenți, adică de cei care au terminat facultatea, care au luat un rezidențiat într-o anumită specialitate și care vin în stagiu, de exemplu ca aici, la noi, în Secția Clinică de Medicină Internă. Dar și de la alte specialități, care vor veni să facă stagiul de medicină internă aici. Și pregătim în acest sens și rezidenți, din punct de vedere al activității cu pacientul, în care au posibilitatea de a pune diagnosticul, de a sta de vorbă cu pacientul, de a da terapia corespunzătoare, de a vedea care sunt diagnosticele diferențiate, plus investigațiile neinvazive pe care le putem face cu ecografiile cardiace sau abdominale, sau diferite alte investigații neinvazive.
– M-ar interesa să ne spuneți cum apare o felie nouă în programa UMF-ului. Ca prorector didactic, de dumneavoastră ține. Suntem într-un anumit punct, există un status quo, și vine cineva cu o idee cum că ne-ar servi să facem și asta. Cum se merge de la idee până la a avea studentul în situația să beneficieze de acel program? Cum se întâmplă?
– Este un lucru care trebuie explicat puțin mai în detaliu. În primul rând, noi suntem acreditați prin diferitele instituții ale statului, ARACIS este una dintre instituțiile care se ocupă de acreditarea învățământului superior, și care, în domeniul medical, are o paletă de discipline care trebuie să fie integrate. Există disciplinele care sunt de domeniu, discipline de specialitate, discipline fundamentale – mai multe, care fiecare trebuie integrată.
– Ăsta e miezul. Și dar interesantă e și marginea.
– Având în vedere acest aspect, acestea trebuiesc făcute. Mai mult decât atâta, există niște constrângeri pe care noi le avem, să nu fie depășite în medie, pe cei șase ani de studiu, 28-29 de ore pe săptămână pentru studenți. Ceea ce uneori este dificili. Există ani universitari în care noi facem 30 de ore, alți ani în care avem 27 de ore pe săptămână, și prin aceasta putem realiza media.
Sigur că medicina este o materie care este în permanentă schimbare. Știm cu toții că apar, în afară de terapii noi, patologii care pot să fie subclase ale unor specialități incluse, și atunci, da, există ideea de se a încerca a face noi cursuri, noi proiecte de învățământ. La recomandarea ARACIS s-a înființat și avem acel birou de reformă curiculară la nivelul facultății din care fac parte prorectorul și alți prorectori, cât și decanii, împreună cu rectorul. Și aceste propuneri pot să vină la nivel de decanat, la nivel de prorectorat, și, împreună, în biroul acesta de reformă curiculară, încercăm să implementăm aceste cursuri.
Cam așa ar decurge modul de implementare. Sunt lucruri care pot fi introduse la început ca discipline facultative sau ca discipline opționale, și, după aceea, să vină în programă permanent. Avem foarte multe cursuri facultative. De-a lungul fiecărui an de studiu universitar, din anul I până în ultimul an, mai mult decât atâta opționalele, care sunt relativ obligatorii – din care studentul trebuie să aleagă – încât paleta este destul de largă. Nu demult a fost ARACIS-ul la noi și ne-a dat anumite indicații, să încercăm să modificăm programa în așa fel încât să fie anumite materii mutate în an mai mare, pentru ca studenții să aibă cunoștințe bazale, să înțeleagă ce se predă la acea materie. Și ne adaptăm în funcție de necesități. Asta pot să afirm, că încercăm să ne adaptăm. Mai ales pentru că medicina este în permanentă schimbare.
Ca să nu zic, de exemplu, de Inteligența Artificială, care apare peste tot, și care, și în domeniul medical, începe să vină din urmă, așa că credem că în viitor vom avea și noi nevoie de asemenea materii. Dar chiar dacă noi nu predăm sau nu facem, putem beneficia de AI.
– Se poate face ca AI să fie benefică. Dar e nevoie de norme.
– Sigur. De multă vreme era discuția că cel care nu știe calculatoare va fi un analfabet, acum putem extrapola că cel care nu știe să utilizeze AI va fi, în viitor, puțin handicapat față de ceilalți. Într-adevăr, AI vine din urmă și în domeniile noastre. Există, de exemplu, reviste de notorietate medicală, ca New England Journal of Medicine – este una dintre cele mai prestigioase reviste medicale, cu cel mai mare factor de impact pentru domeniul medical – a scos o revistă separată, de inteligență artificială în medicină. Era foarte interesant că un autor a încercat să facă o predicție ce specialități vor dispărea datorită AI, în următorii ani, și sunt lucruri care sunt uneori înfricoșătoare. De exemplu, ceea ce sigur nu va dispărea este partea de lucru cu pacientul, în care AI încă nu poate acoperi în totalitate. Deci asistentele medicale, partea de îngrijire, toate acestea… Și aici UMF a înființat o facultate separată, dacă știți.
– Da, am făcut un material.
– S-a înființat, și e un viitor important pentru universitate dar și pentru dezvoltarea unei părți de profesie medicală care sigur nu va dispărea. Partea asta de lucru cu pacienții nu poate fi suplinită. Dacă, de exemplu, s-au făcut teste în care versiuni de AI au dat examenul de medic, și l-au luat în toate specialitățile… Nu e așa de greu, cât timp ai multiple choice și ai la bază date…
– E la rădăcina definiției că, dacă ai acces la o bază de date imensă, vei scoate un răspuns bun.
– Așa că a luat examenul de medic acel model lingvistic. Dar până la a face partea fizică mai este drum lung. Nu știm cât, nu pot să apreciez și nu vreau să fac predicții despre un viitor pe care nu-l știu sau pe care nu pot să-l estimez. Este interesant, mai departe, a încerca să ținem noi pasul cu AI, și de fapt să nu o vedem ca pe o concurență, ci ca pe un mijloc, o unealtă pe care noi s-o folosim în a ne perfecționa pe noi, mai degrabă decât de a o folosi în altă formă.
– M-ar interesa cum se întâmplă dacă un curs pleacă de la idee, deci nu recomandat de ARACIS, ci plecat de jos, care să ajungă măcar facultativ – eventual pe felia dumneavoastră – care în ultimii 10 ani, să zicem, a ajuns de la idee la student.
– De exemplu, unul din elementele care a fost introdus ca și curs opțional a fost transfuziologia. Nici una din universități nu avea această temă, în România. Ceea ce este o activitate foarte specifică, foarte necesară, și pe care trebuie să ai puterea să o pregătești, mai ales de vei face și partea de asistență generală – vor fi specializați în acest domeniu. Și de la această idee s-a introdus. Acum nu știu să spun toate celelalte facultăți de au preluat această idee, dar pot să dau acest exemplu, că este un curs inovator, nou, pe care l-am introdus noi, și pe care încercăm să îl dezvoltăm pe parcurs. Sigur că sunt și alte multe cursuri facultative care pot să fie dezvoltate ulterior. Depinde uneori și de cadrul didactic care insuflă studentului să vină. Facultativele sunt, uneori, legate numai de notă, pentru că studentul nu se implică atâta de mult în a încerca să asimileze toate acele cunoștințe, ca și la un curs opțional care este obligatoriu, sau ca și cele obligatorii. Facultativele sunt o opțiune ca să-și mărească orizontul și să înțeleagă mai mult.
– Dar, în același timp, pot fi un prim pas spre un rezidențiat, pentru că dacă este o treabă de nișă, dar care place studentului, poate vrea să o urmeze.
– Exact. Rezidențiatul, la noi, este acea piatră de temelie prin care tânărul își definește de fapt viitorul lui medical. Studentul primește din partea universității o bază de date, de cunoștințe, de noțiuni pe care poate să le folosească, iar examenul de rezidențiat e, de fapt, cel prin care își alege specialitatea în care va activa în timpul următor sau pe perioada activității sale medicale.
– Pentru că, practic, atunci când termină cei șase ani de medicină, avem un om care nu are voie să facă prea multe, sau aproape nimic.
– Da, acesta este sistemul. De exemplu, în alte țări se încearcă să se integreze studentul ca în ultimul an să încerce să facă numai practică. Și după ce termină, să aibă anumite cunoștințe practice, încât să poată face o activitate medicală bazală. Dar rezidențiatul este, de fapt, cel care creează medicul specialist de care avem nevoie în societate.
– Trăim un timp ciudat afectat politic – nu mă refer doar la ultimele luni în care am avut un candidat la postul de președinte al țării care spunea ciudățenii legat de medicină, să luăm în considerare și zona Covidului. O perioadă de timp în care oamenii s-au întors împotriva științei. Mulți, prea mulți, în România. Am avut o rată de vaccinare extrem de proastă, între țările europene, și asta spune ceva despre ce înțeleg sau nu vor nu pot să înțeleagă oamenii din jur despre medicină. De ce am spus toate astea? Pentru că mă tem constant de promovarea preudoștiinței. Dumneavoastră sunteți prorector la un UMF care a dat un titlu de Doctor Honoris Causa unui individ care promovează homeopatia. Aveți momente în care vă îngrijorați colectiv și gândiți împreună cu colegii ce să faceți ca să feriți studenții de pseudoștiință?
– Da, în principiu activitatea cu pacientul este poate cea mai importantă metodă prin care studenții văd activitatea medicală, că nu este o pseudoștiință ceea ce facem, și că este o știință adevărată, care determină lucruri benefice pentru pacienți. Este un lucru demn de observat că, din punct de vedere medical, la nivel de populație avem prea puține informații medicale. Noi nu avem o cultură medicală în care să existe noțiuni despre vaccin, despre boli, în care în școală nu se atinge acest lucru deloc. Chiar mai mult, mai primeam mesaje la nivel de prorectorat, din partea unor profesori de biologie de la licee, nemulțumiți că se scoate partea de biologie din programă. Nu vreau să exprim un punct de vedere asupra problemei…
– Eu aș vrea… Cred că este important. Chiar vă rog să vă opriți un moment aici. Într-o țară unde avem cel mai mare număr de mame minore din Europa, facem religie în școală și nu știm mai mult decât albinuțe și polenizare, la reproducere. Nu facem educație sexuală, și vrem să scoatem anatomia?… Cum să se gândească cineva să nu se facă așa ceva?
– Sunt de acord. Nu vreau să duc spre o politizare a învățământului, dar ce pot să spun este că, din păcate, cultura generală medicală pe care o are un elev când termină un liceu lasă de dorit – din punctul ăsta de vedere. Și atunci, într-o populație care nu are informații, părțile senzaționale și părțile negative, uneori prin noile forme de social media, au mai mult impact decât din partea unor cadre medicale care au anumită vechime. Sigur că pandemia, după mine, este o situație particulară, care a apărut deodată, și întreaga omenire n-a mai avut o situație ca aceasta. Sigur că ne aducem aminte de tipurile de gripă care au fost…
– Ne aducem aminte din cărți, asta a fost pe pielea noastră.
– Reacțiile care au fost au fost puțin nesigure și din partea sistemului medical. Recunoaștem acest lucru. Pentru că nimeni din noi nu s-a găsit într-o asemenea situație ca să știe exact ce trebuie făcut. Ne aducem aminte de la izolete până la…
– Și de Ivermectina pe care o luau și unii din colegii dumneavoastră, medici…
– Sigur, toată lumea își dorea să scape de acest virus, care ne-a întors pe dos pe toți. Și erai dispus spre absolut orice, numai să se termine. Și am văzut că până la urmă s-a atenuat, așa cum ne arată din punct de vedere medical evoluția unei asemenea pandemii. De aceea n-aș pune pandemia decât ca o reacție care a fost diferită, în care omenirea a fost pusă în fața unui fapt nou, inedit, la care nu știam cum să reacționăm perfect. Sigur că, de ar apărea iar, am fi mai atenți și am putea să gestionăm mai ușor o asemenea situație.
– Ideea e cum se ferește UMF-ul de pseudoștiință. V-am dat un exemplu cu homeopatia.
_ Există exemple peste tot.
– Da, și există timpi în viața oricărei universități, și perioade, care se schimbă. Clar!
– Și noi ne schimbăm, și noi învățăm lucruri, și uneori se întâmplă că învățăm lucrurile după anumite evenimente, nu înainte. Nu avem informația înainte, ci doar după, și atunci suntem noi puțin într-o ipostază poate neplăcută, sau care poate ridica suspiciuni. Consider că un mic pas la stânga sau la dreapta nu strică tot ce face bine o universitate, ci trebuie să vedem activitatea. Eu sun mândru că activez în UMF Victor Babeș din Timișoara, și avem colegi și tineri medici care ne-au reprezentat cu brio în alte țări, și care sunt medici de valoare, de exemplu foști rezidenți de-ai mei care sunt plecați în State și duc o activitate foarte frumoasă în spitale, și sunt apreciați la superlativ. De aceea consider că noi putem oferi studenților cât și rezidenților o calificare bună. Și o calificare practică, în care ei pot să lucreze cu pacienții, nu numai teoretică.
Alte universități oferă baze mai mult teoretice, dar noi putem spune că, integrând universitatea în clinicile universitare, putem să dăm astfel studenților și rezidenților posibilitatea de a fi practicieni foarte foarte buni.
– Legat de specialitate. Aveți câteva decenii de muncă în spate. Încă vă puteți simți îndrăgostit de inimă? Mie mi se pare un organ fascinant.
– Întotdeauna! Întotdeauna! După mine, inima este un element esențial. Se zice că, atunci când spiritul părăsește corpul, de fapt este acea eliberare pe care unii și-o doresc. Nu aș zice decât că inima este un element esențial. Tot ce simțim, simțim la nivelul cordului – chiar dacă reacțiile chimice se produc la nivel cerebral, noi cu inima simțim, și dintotdeauna am legat inima de sentimente.
– Da, în cultura vestică. Cum era ficatul, pentru asirieni.
– Da, în cultura noastră. Și atunci când simți anumite elemente de bucurie, de dragoste, ai palpitații, tahicardie, care sunt reacții normale, îți dau acea senzație în care corpul joacă un rol important. La multe sentimente spunem că le-am simțit cu inima, cu toate că procesele biochimice se produc la nivel cerebral, și acelea dau senzația de satisfacție, de bucurie. Dar inima este un element esențial, este o patologie vastă, o patologie pentru care noi putem, din punct de vedere terapeutic, să facem din ce în ce mai mult. Dacă, înainte, pacienții cu infarct miocardic nu puteau fi tratați decât cu medicație, la ora actuală sunt metodele invazive care rezolvă infarctul. Dacă, înainte, orice leziune valvulară se putea rezolva doar prin intervenție chirurgicală, la ora actuală avem posibilitatea de a nu mai fi necesară aceasta. Aici este o dezvoltare foarte importantă din punct de vedere medical. Avem medicamente din ce în ce mai eficiente pentru patologia cardiovasculară. În insuficiența cardiacă, dacă în 1995 n-aveam ca medicamente decât furosemidul și digoxinul, la ora actuală avem atât de multe medicamente care pot ajuta cu adevărat pacientul. Ceea ce ne arată că este un progres. Pe de altă parte, repet ce am zis, că acea cultură medicală este necesară la fiecare elev, pentru că după aceea va fi nevoie, când va fi bolnav, să înțeleagă de ce este benefică această medicație și de ce trebuie să rămână pe ea și să nu oprească medicația decât la indicația medicului. Pentru că medicamentele pe care le folosim la insificiența cardiacă, de sunt luate, prelungesc viața omului cu șase ani. Dar unii din pacienți, neavând cultură, nu-și iau medicamentele. Și, neexistând această aderență la terapie, pierd pacienții. Ei nu înțeleg de ce trebuie să le ia, de nu se mai simt rău.
Și iar, de ce e greu să facem prevenție la noi? Pentru că prevenția înseamnă să încerci să iei pacientul când nu are acuze, și să-i dai o medicație, sau să-l urmărești pentru a nu face bolile astea. Dar românul e așa: de nu mă doare, de ce să iau?
– Da, prevenția înseamnă foarte mult să înțelegi. Pe când tratarea e că doare, e buba, trebuie să faci ceva.
– Aici sunt mari probleme. Pacientul trebuie să înțeleagă că prevenția îl ajută să nu facă boala. De are indicație de a lua anumite medoicamente, e important să le ia. El e pe principiul „dacă nu doare, nu iau”. Și de aceea un pas important este cultura. Cu toate că, de exemplu, noi vedem că numărul de oameni care doresc să facă medicina rămâne constant. El nu a scăzut, față de alte meserii, de exemplu, în care există oscilații. Medicina este o specialitate de care totdeauna va fi nevoie. În orice caz, nu scade numărul oamenilor care vin să facă medicină, și e un lucru îmbucurător, pentru că știm că avem oameni care vor ajunge medici specialiști. Și trebuie să îi ajutăm. Iar cultura medicală este primul pas, înainte de facultate, care ar trebui să existe.
*
Era o zi de vineri când am fost la Municipal, să-l întâlnesc pe profesorul Lighezan. Foarte faine lucrurile povestite în interviu, foarte faine și cele de lângă, care, sper, vor face obiectul unui alt material, legat de necesitatea introducerii și reluării transplanturilor în Timișoara. Lume multă, rezidenți, pacienți, aparținători, aomeni ce vor să se caute, sau diverse alte chestii. Și profesorul îmi spunea că e o zi chiar liniștită…
După ce ies, iese și profesorul rapid și o ia spre partea opusă a coridorului. Mă răsucesc, încerc să fac o poză, așa, cu el între tineri, nu reușesc – dispare mult prea repede, pentru că o mulțime de oameni și o mulțime de lucruri depind, acolo, de cum își va drămui timpul, ciuntit puțin pentru acest material, ce care trebuie să facă această echilibristică între toate pentru ca, la capătul zilelor, anilor, timpului de muncă, un pacient să poată să-și primească doza de măcar) șase ani mai mult, cadorisită de medicina modernă.
Ramona Băluțescu
