Discutăm mult, înainte să-i dăm drumul cu cele clasice, ale interviului, despre scriitoarea Anișoara Odeanu, cum șefa de lucrări Elena Jebelean, de la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara a scris o teză de doctorat pe acest subiect. Și când ultimele nedumeriri pe care le aveam legate de această scriitoare, al cărei nume îl poartă o stradă pe care ajung des, în Lugoj, și-au găsit răspunsul, știu și cum va curge drumul întrebărilor față de interlocutoarea mea. Pentru că deja este clar că am în față un om interesant de munca legată de tineri și generos. Care, după ce a stat mai mulți ani la catedra de gimnaziu/liceu, acum a trecut de la literatură la limbă, la predarea ei, dar și la ceva ce trece dinspre limbă spre suflet: la orele de scriere creativă, la care vin nu doar studenți mediciniști ci și tineri din școlile din Timișoara.
– Cum e drumul cu bagajul ăsta, de la literatură spre limbă?
– Nu e nici o problemă, ce știi despre literatură oricum merge cu tine, nu pierzi pe drum.
– Cum dai cel mai mult?
– Probabil prin atelierul de scriere creativă, dar și prin traducerile pe care le propun copiilor, și încercăm să trecem din literatura lor (n.n.: a spudenților străini) spre a noastră. Eu nu cred că se închid căile niciodată, ele rămân deschise, doar că nu le mai accesăm așa frecvent.
– Spune-ne despre ce faci la UMF.
– Predau limbă română pentru străini, unor copiii veniți din lumea întreagă, majoritatea din ei foarte responsabili și determinați să învețe. Deci iau in serios ce se întâmplă. Cu cât sunt mai departe de casă, într-o cultură care unora nu le e foarte apropiată – mă gândesc la asiatici, la cei din Orientul apropiat, sau din Africa – probabil că lor ce e mai greu să învețe limba română, mult mai greu decât austriecilor sau italienilor, câți mai avem. A preda limba română unor străini îți descoperă fața ei ascunsă de care, vorbind-o ca limbă maternă, nu erai conștient. Ai studiat-o, teoretic știi legile care funcționează acolo, dar când e vorba să transmiți, găsești tot felul de analogii, legături, ți se arată dacă stai și gândești profund lucrurile. De exemplu, pot să îl vadă pe pronumele personal el și în articolul posesiv. E foarte interesant. E ca și cum ai găsi un nou microscop pe care poți să îl reglezi pe o zonă și descoperi legături tainice, misteriose, îți cunoști și mai bine limba pe care aveai senzația că o cunoșteai. Întrebările pe care ei le pun sunt de multe ori problematizante chiar pentru tine, vorbitor de limbă maternă. Ei întreabă de ce asta e așa, și ești nevoit să cobori puțintel spre istoria limbii, să vezi de regula asta vine din latină, situația asta e din slavonă sau maghiară. Eu zic că e o ocazie pentru mine să descoperim cât de primitoare, de deschisă e o limbă la influențe pe care apoi le asimilează. Buffon spunea că stilul e omul. Așa e și cu procedura asta de predat. Și predatul e un organism viu, supus schimbării. Este foarte fain. Chiar îmi place. M-am speriat puțin la început, am spus… domnule, o să-ți fie dor de literatură, dar am văzut că pot s-o duc.
– Dinspre ce limbă mergi spre studenți?
– Engleză, mai degrabă. Pentru primele noțiuni nu este foarte complicat. Încerc să-i aduc cât mai aproape de romană ca limbă de explicație.
– Cei ce vin aici au o engleză suficient de bună?
– În principiu, da. Și să știi că reușim să clădim împreună. E puțin diferit acolo unde categoriile gramaticale sunt diferite. Cum știu dacă un substantiv e masculin sau neutru? N-ai cum. E mai ușor: cum distingi feminin de masculin?
– Au sâni? (Râdem).
– Nu, se termină în a.
– Pentru ce faci cu ei limba română, când sunt la secții cu predare în limbă străină, să ceară un citro în oraș?
– Pentru când vor ajunge în spital, să discute cu pacientul, să facă o anamneză, să analizeze simptomele – atunci ar trebui să se poată folosi de limba română. Noi am pregătit un dosar să avem iar an pregătitor, cum e la Universitate sau la Politehnică, vedem de se va aproba.
– Ai semnale că s-ar dori?
– În general, cererea e destul de mare. Vedem din numărul celor ce vin să studieze aici, studenți străini.
– Cum se mișcă până în anul 3, dacă nu îi arde?
– Totuși, sunt copii care anticipează și știu că vor avea nevoie.
– Deci toți cei care studiază în limbă străină trec și pe la voi?
– Da, la noi, toate.
– Câte sunteți în catedră, la română?
– Vreo șase, cu tot cu cei la plata cu ora, și cu siguranță că posturi se vor mai crea. UMF e foarte dinamică și se mișcă lucruri.
– Este limba română un lucru de speriat?
– Nu, dar trebuie să se adapteze în un mediu nou, și limba nu constituie o problemă pentru ei, cred eu. Aici în Timișoara aproape oricine, pe stradă, dacă întrebi în engleză poate să îți răspundă. Până prind româna pot să folosească engleza pe stradă fără probleme. Sigur că trebuie să se obișnuiască cu multe. Nu suntem o limbă fioroasă. Poate că înainte mă identificam mai mult cu literatura, predând la liceu. Acum, cu limba, ceea ce este foarte bine, pentru că și literatura e limbă. Eu zic că e calea… Am senzația de multe ori că lucrurile se aranjează de la sine.
– Ești o anti-entropică. Lucrurile sunt în matca logică la voi, pentru studenții străini, cu cele ce ar trebui să li se ofere?
– Da. Studenții străini sunt aici de multă vreme. E interesant să îi vezi. Sunt extrem de uniți și se ajută unii pe ceilalți în comunitățile lor. Am foarte mulți studenți sirieni. Dar ei nu vin toți de la începutul anului – cum își primesc viza. Și a fost foarte plăcut să îi vezi că nu trebuie să spui unui student care e de o lună să ajute, eu mereu întreb: ai pe cineva cu care să vorbești limba română, ai un coleg în un an mai mare? Majoritatea spun da. Ei vin aici spre o universitate pe care o cunosc prin relații personale. Sunt familii din care mai mulți membri frați vin să studieze aici. Cu adaptarea eu zic că nu sunt probleme.
– Ce este cu această scriere creativă?
– Este poate la fel de importantă, pentru mine, ca limba română pentru străini. Se adresează în primul rând studenților români de la Medicină, și nu numai. Avem în grupul nostru studenți și de la Politehnică, și de la liceu, de la UVT, de la Drept. Și sper din suflet ca cei care sunt acum liceeni să rămână cu noi pe termen lung. Și sper să vină mai mulți mediciniști.
– Cum se află despre atelier, în UMF și în oraș?
– Există un departament care se ocupă de activitățile acestea extracuriculare, iar tipurile de activități sunt variate și foarte atractive.
– Atunci să te întreb cum s-a născut asta.
– Cred că colega mea Daniela Șilindean a avut ideea asta. Dar mereu au fost lansări de carte, câte un scriitor invitat, s-au făcut tot felul de ateliere, chiar de scriere creativă cu rădăcini antropologice. Dar de doi ani există acest departament de activități extracuriculare și un program coordonat de conf. Șilinedean, și activitățile astea au o anumită ciclicitate, răspund unor nevoi ale tinerilor de a rămâne în contact cu arta contemporană. Ideea e că nu poți să fii doar ceva. Trăim într-o lume în care nu poți să fii doar medic sau doar profesor.
– Am mai avut, cu colegi ai tăi, discuția despre medicul de demult care era un om al artelor, iar studentul de acum nu pune nici cratima bine… Ai o explicație?
– Cred că se ajunge aici cu un accent prea mare pus pe specializare, iar în viață domeniile acestea funcționează împreună. Fluxul de informații cu care medicii trebuie să rămână în contact e enorm. Dacă vrei să fii foarte bun trebuie să fii mereu în priză.
– Dar și cei vechi erau foarte buni.
– Informația ce ajungea la tine era măcar de trei-patru ori mai redusă decât ce e acum. Desigur, nu erau nici atâtea filtre. Acum tu filtrezi de lucrarea pe care o poți accesa e destul de bine documentată. E așa zisul boom informațional. Apoi eu cred că foarte puțini medici mai pot avea acum o viață tihnită, aia rămâne la Horațiu.
– Suciu?
– Nu, celălalt. (Râdem). Gândește-te cum se face medicina acum, cum se făcea mai demult. Desigur, bolile fundmentale sunt de când lumea, dar câte afecțiuni surprinzătoare apar… Ce era medicina acum 50 de ani și ce e acum, și metodele de investigație, de tratament, ramurile acestea holistice, apucă-l pe pacient din toate direcțiile – mie mi se pare că e tot mai complicat să fii medic, iar ziua are numai 24 de ore, și noi suntem limitați. Poate prin adâncimea sufletului suntem nelimitați.
– Aici interveniți voi, cu scrierea creativă.
– Eu zic că intervenim. Încercăm să îi facem pe copii să acorde atenție complexității vieții. Tot omul e pretutindeni, mai mult sau mai puțin sănătos.
– Zi-mi cum curge treaba, practic.
– Întâi de toate, ne întâlnim. Lucrurie se declanșează dinspre ei spre mine. Fie rămânem aici și lucrăm pornind de la textele altor scriitori, fie ne bucurăm de viața culturală a orașului. Timișoara a pulsat mereu pe dimensiunea culturală. Se întâmplau destul de multe și înainte de capitala culturală, și mereu mi s-a părut că studenții la medicină, cu o încărcătură aparte sub bombardamentul informațiilor și emoțiilor din spitale, pe care le simt, că sunt copii sensibili, e păcat să nu descopere viața și cu celelalte aspecte. Prea rar intrăm într-o galerie de artă – toți, nu doar studenții. Așa am început, în 27 martie trecut, prima noastră călătorie, de aici de foarte aproape, la Galeria Calpe, unde ne-am dus și am scris de la Expoziția Respirări, de la Tibi Giucă și Horia Bojin, ne-am dus frumos, era sculptură și grafică, ne-am bucurat de ce era acolo, ne-am ales fiecare câte o lucrare și am scris pornind de la ea.
– Le oferi experiențe generatoare de emoții.
– Îi pun în legătură cu niște oameni pe care îi descoperă prin creația lor artistică, ce e atipică, uneori stranie – așa și trebuie să fie. Vedem ce amintiri se reconectează. Pur și simplu rămânem acolo, în fața sculpturii, a tabloului, și vedem ce ni se întâmplă în legătură cu asta, ce simțim.
– E o experiență de care uităm.
– Uităm, dar o și îngropăm în noi, ne trec atâtea prin fața ochilor și nu mai avem interes să ne concentrăm pe ceva. Și un copac, și un flurture, și o floricică ce se ofilește, sau un cerșetor la colț de stradă cu mâna întinsă… Lumea e dureros de frumoasă.
– Eu aș merge pe linia Bruegel – dureros de urâtă.
– Poate nu frumoasă, poate emoționantă. Ideea e că merită privită. Merită să zăbovești puțin. Că e artă sau muzică, sau mâna întinsă – până la urmă, te întorci spre tine însuți. La medicină învață lucruri grele, dar ești conștient de foarte marea improtanță pe care o vei avea în lume, ajutându-i pe oameni. Dar ești tot singurul care vede într-un anume fel un tablou.
– Ai fost la Cucuteni.
– Vaaai! Uneori apuc să văd expozițiile și înainte să merg cu trupa veselă. Cucuteni a fost o astfel de expoziție. Cred că e cea mai bună expoziție găzduită acolo!
– Total de acord!
– Încă din seara aceea am trimis copiilor poze și am zis că trebuie să ajungem. Peste vară nu trebuia să ne întâlnim, dar erau cu stagii, și ne-am văzut, am avut întâlniri minunate, de care ne-am bucurat. Peste vară ideea e că ești liber să faci asta, stăteam și câte cinci ore împreună în după amiezele când ne întâlneam. Cucuteni a fost una din experiențele cele mai prolifice pentru că multă lume a scris. Nu poate să nu te impresioneze faptul că ai în față niște rodiri ale mâinilor pe care minți de acum 7000 de ani le-au gândit și realizat, și apoi le-au și împodobit. Simbolurile pe care le-au desenat pe ele sau le-au imprimat te duceau limpede cu gândul la faptul că înțelepciunea lumii ăsteia e foarte veche. Sigur, tu încerci să interpretezi, dar o faci cu mintea de acum. Iar aceste obiecte au reușit să treacă bariera asta. O, sunt acolo niște statuete de-a dreptul cutremurătoare. Reprezentările acelea antropomorfe, anotimpurile. După ce am văzut expoziția, ne-am dus în Parcul Botanic, să scriem. Andrei, medicinistul nostru de anul V, mai degrabă desenează. Când scrie, o face extrem de concis, dar desenează foarte bine, și, la întâlnirile cu scriitorii, atunci când ajunge, el face portretul invitatului.
– Cred că e interesant a se lucra cu plastilina asta.
– E de-a dreptul hrănitor. Cred că nu e pe lume lucru mai grozav decât când gândesc la ce scriu sau desenează. Privind în afara lor de fapt ei privesc în sine.
– Cum e privit atelierul ăsta sau departamentul ăsta?
– Din feiricire, conducerea UMF e foarte deschisă la toate ideile pe care le are șefa noastră de departament. Avem o trupă de teatru, mai merg și cu alții prin muzee.
– Scoateți și niște cărticele cu această muncă.
– Pentru ei le și facem, rămân ca un fel de mărturie. Ca și figurinele celor din Cucuteni, și pentru ei cărticelele vor fi ca un fel de oglindă prin care se vor întoarce spre acel sine care au fost cândva. Pentru mine sunt mai importante cărțile cu ei decât ale mele. Sunt o mărturile a unor oameni care au venit văzut și înțeles, nu că am trecut pe acolo, ci că am luat cu noi ceva pe mai departe. Eu nu-mi propun să devenim scriitori, eu îmi propun ca ei să treacă dincolo de interpretarea primă a unei situații – că e o situație artistică sau de viață, să ajungă spre miezul ăla care nu poate fi atins, dar măcar să-și pună întrebări despre el. Să fie conștienți de câtă valoare ascund în sine, omenește, nu profesional. Ce am descoperit dinspre marea zeiță de la Cucuteni – doar ea are mâini. Cu mâinile astea trebuie făcut ceva. Cu capul. Oamenii trăiesc fără să se valorifice, atâta virtual nevalorificat rămâne în noi, iar treaba asta trebuie provocată.
– Aveți locuri favorite unde mergeți?
– Sunt câteva locuri unde ajungem mai des – la Casa cu Iederă, unde am găsit foarte mare deschidere, în Casa Artelor la Galeria Pygmalion, la Calpe, la Muzeul de Artă, iar acum ne vom duce și mai mult, și sper că de acum ne vom duce și mai mult, la Iecza vrem să mergem, la Librăria Două Bufnițe – fetele de acolo sunt adesea și cele care ne fac legătura cu scriitorii de departe invitați în oras, așa încât să-i putem chema și la noi.
*
Râdem mult în timpul interviului dar suntem atente la lucrurile profunde. Îmi vine să scriu cu spray colorat pe pereți că am găsit pe cineva care gândește ca mine treaba cu ierarhizarea evenimentelor din chestia aia cu capitala culturală, în care uite că și profesoara de limbă română pentru studenții mediciniști străini pune tot așa de sus Expoziția Cucuteni. Dar mai sunt atâtea, faine, pe care le-am schimbat, în orele astea. Da, cu așa dascăli și cu așa oportunități, UMF-ul timișorean chiar e într-o zodie bună. Și vom vedea, în timp, spre ce duc aceste căi. Cum, da, azi nu mai poți fi doar medic, fără să ajungi și om al cetății.
Ramona Băluțescu
