Nu cred că este doar despre intrarea în cerc, sau doar despre ieșire, libertăți, excuamare. Eu cred că este despre o maree pe care o avem de străbătut, ca niște crabi hermit care-și schimbă cochilia în funcție de creștere și de amenințare. Și spun asta pentru că Matei Vișniec exact asta ne arată: că spectacolul pornit dinspre piesa lui e o minge ce ajunge la actor și la spectator, să se găsească sensuri, să se umple hașururi cu înțelegerea și sensibilitatea celui implicat.
Vorbim despre „Omul din cerc”, spectacol prezentat la fine de mai de studenți de la UMF Timișoara, realizat în coordonarea artistică a conf. dr. Daniela Șilindean. Interpretarea a fost a studenților Amalia Cîndrea, Paul Mihai Dascălu, Ana-Maria Dumitru, Farah Essetti, Adonis-Petru Hoca, Anna Maria Manolikaki, Anna Reich, Andrei Semen iar spectacolul a avut loc la Galeria Indecis, în parteneriat cu Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte #spațiipentrucomunitate.
Oscilez, printre amintiri, între cărțile de vizită pompoase, cu titluri multe, cu „doctor mult”, cu puzderia de diplome de pe pereți, ale unora dintre medici, și un mormânt simplu din îngrădita zonă a evreilor din Cimitirul Mare din Sibiu, pe care scrie, simplu, „mama”. De ce spun asta? Pentru că a face actorie te scoate din tine, te duce la o altă treaptă din generozitatea de a te da. Nu e o regulă generală, nu e o statistică. E doar o încercare de schiță logică despre viață, cu ale ei. Și nu mai poți rămâne doar al diplomelor de pe perete. Și înțelegi cum simplul devine boboc.
Spațiul în care pătrundem, pentru spectacol, e folosit interesant, doar nu ne poate cuprinde pe toți, și din cauza aceasta pierd părți din piesă. Dar prind îndeajuns încât să realizez acel trremur interior al tânărului care vrea să dea ceva, însă nu e din carnea lui tehnica de a o face stăpânind întrutotul emoțiile. Și e foarte bine așa. E un text bun pentru ce vreau să urmăresc la ei, ca o madamă exotică ce-și plimbă degetele cu unghii lungi în jurul bolului ei de cristal. Vreau să știu cine vor fi acești tineri. Pentru că în curând vor fi cei care ne vindecă.
Așa că distinsele cercuri în care ne ascundem și ne ferim, dar ne și întemnițăm cu legături de singurătate la mâini și la picioare au, aici, valențe noi, cu punți spre viitorime. Eu iubesc al dracului de tare medicii, pe ăia care-și stiu treaba, și le pasă, și vor să se dea. Iar lecția despre cercurile în care ne cuprindem și de care suntem cuprinși este și despre vindecătorul de mâine. Iubesc și actorii. Și ei de prelungesc viața. Și atunci, la întâlnirea dintre cele două feluri de a da, de a lungi trăiri, nu poate ieși decât ceva bun.
Ascult replica pe care o oferise Matei Vișniec doamnei Șilindean, înainte de spectacol: „Vă mulțumesc mult că vă luptați cu cercul meu, că încercați să îi dați noi sensuri, pentru că noile sensurile, adevăratele semnificații sunt în mâinile dumneavoastră, în cercurile pe care încercați să le aruncați din propria ființă”. Și, cândva după ce vom fi fost alături de eviscerarea artistică a tinerilor din UMF, pentru care i-am aplaudat, discut despre treaba asta, cu a fi păstor de empatii, cu doamna conferențiar Daniela Șilindean. Pentru că în spatele unui spectacol aparte și sensibil trebuie că e un om aparte și sensibil, care deschide ușița celor din cer.
– Cât de neobișnuit, aparte, cu rost sau fără e să predea cineva la UMF lucruri care nu țin de bube, ci de… mucegaiuri și noroi?
– Nu e foarte neobișnuit, iar de ne uităm cu mare atenție constatăm că ele chiar țin de această sferă UMF-istică, chiar de nu pare, Zona umanioarelor, cum o alintă filologii, e de acolo, din fundamentul muncii medicilor, iar pantru mine e o mare bucurie să lucrez ceva ce pare a fi altceva – dar lucrez cu esența pură. Eu mai predau lucruri la UMF, și toate țin de zona asta a „medical humanities”, limbi străine, medicină narativă, există un curs, „Introducere în medicina narativă – boală și discurs”, e un curs facultativ ce funcționează de doi ani în UMF, primit cu mare deschidere și de conducere, și de studenți.
Studenții simt nevoia de a face și altceva, ei lucrează la fibrele care contează prin aceste altceva-uri. Predau și antropologie culturală la secția de engleză – ceva ce definește omul cu toate prelungirile sale firești, ancorat bine în cultură. Eu sunt formată ca filolog și vin spre zona aceasta medicală cu bucuria întâlnirilor, nu e una a contrastelor, ci a firescului. De aici și această propunere pe care am făcut-o în 2022, și primită cu mare deschidere de conducere, a unui program cultural, ce funcționează de atunci neîncetat la UMF, ce s-a dezvoltat frumos și organic. Aici visul a devenit foarte repede realitate. Programul cultural a plecat pe multe subdomenii, cu atelier de teatru, întiâniri cu scriitorii pe care i-am adus la UMF pentru studenți – știu că ați povestit cu colega mea despre asta – atelierul de scriere creativă, întâlniri interculturale ale Dianei Boc Sînmărghițan, apoi mai e o zonă de mediere culturală, coordonată de colega mea Simona Olaru Poșiar, și o zonă mai nouă, de operă, pe care o coordonează colega mea Romanița Jumanca, întâlniri ce prefațează cumva spectacolele. Apropo de artiștii mediciniști, sunt mulți studenți ce cântă la un instrument de mulți ani aproape își doresc public.
– Există și acum orchestra medicilor, la București. Vorbesc mult despre asta: mai demult medicul era un om care făcea muzică, avea o colecție de artă în casă și scria fără greșeli de gramatică. Ne îndepărtăm tot mai mult, din păcate, de acel medic, dar ce faceți dumneavoastră e ca niște puncte de sutură care apropie buzele rănii.
– Mă bucur dacă așa se vede. Trebuie să mergem în această direcție, e o nevoie nu doar a noastră, ci și a studenților.
– Care e istoria atelierului de teatru?
– Istoria atelierului de teatru începe în martie 2022. Țin minte că eram încă cu măști la primul atelier, și cu o mulțime de ochi curioși și dornici și să socializeze, dar și să vadă cu ce se mănâncă, mai ales că îi spusesem „drum de drama”. A avut mulți participanți. Unii au venit când timpul le-a permis, alții, când au avut nevoie de atelier, iar o bună parte din participanți au rămas constant. Pe o parte dintre ei i-ați văzut. E interesantă această apariție și revenire în atelierul de teatru. Unii au nevoie constant și au nevoie de întâlnirile săptămânale și de energia pe care o aduc. Alții simt să revină din cînd în cînd.
– Sună ca un fel de terapie.
– Poate că este. Nu mi-am pus în mod real problema, n-am articulat-o, dar probabil că este.
– Din ce țări sunt studenții cu care lucrați acum?
– Din foarte multe. De pildă în spectacolul recent erau din România, Tunisia, Italia, Germania, Grecia.
– Vorbiți cu ei despre cum văd implicarea lor în vindecarea omului?
– Implicit cred că da. Nu-mi propuns să fac nimic didactic cu ei, nu cred că într-acolo mergem neapărat în construcția noastră, dar cred că în mod subtil știm că și această latură e atinsă.
– Este doctorul de mâine, care azi face teatru, un om mai empatic?
– Cu siguranță. Absolut. Cred cu tărie lucrul acesta. În general orice apropiere de artă cred că ne face mai empatici.
– Cum ați simțit pulsul trupei după spectacolul recent?
– Au fost foarte emoționați. E un alt tip de emoție. Noi lucrăm mult cu emoția la teatru. Odată ce ai întâlnirea aceasta fascinantă cu publicul, e un tip de miracol ce se întâmplă acolo. Emoția cred că a fost un prilej de bucurie „cu b mare”. E necesară, clar. Cine face teatru are în minte o întâlnire potențială cu publicul. La noi a fost amânată cumva fără să ne propunem. Și așteptarea a fost din partea lor mai mare. Să vadă cum reacționează publicul. Am avut o repetiție cu public cu o zi înainte. Studenții din trupă și-au chemat niște prieteni.
– Ați tăiat startul?
– Nu chiar. Spațiul pe care l-am folosit implica un traseu intinerant în care ei ajung după ce s-au ascultat unii pe alții. Pentru ei, interpretarea celorlalți era deja cunoscută. Dar a fi în preajma cuiva cunoscut cu care te antrenezi în fiecare săptpmână e altceva față de a te hrăni din energia publicului. Aveau nevoire de o confirmare.
– Dinspre ce veniți?
– Traseul meu e un pic mai lung. La UMF sunt din 2014, mai întâo la plata cu ora, din 2015 titulară. Eu sunt absolventă de fillogie, română-engleză, masterat și doctorat în direcția dramaturgiei, deci o mică cotitură spre teatru. Din 2005 am început să scriu, am scris despre teatru, sunt critic de teatru, fac parte din Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, am văzut foarte multe spectacole, e clar, acțiunea ce s-a transformat și în profesie, îmi place foarte mult, nu mă văd făcând altceva, îmi place să lurcrez cu studenții, am lucrat și la Facultatea de Teatru, apoi la Universitatea din Sibiu, la artă teatrală, dar era greu cu naveta și am găsit aici teren fertil pentru ideile acestea creative. A fost o muncă foarte creativă cea pe care o puteam face mai înâii în cadrul orelor de limba română pentru străini, apoi ore de limba engleză, apoi am mers într-un teritoriu care se revendinca din zona antropologiei culturale pentru secția de engleză și mai nou cu o propunere care e extrem de interesantă și o provocare ce îmi place foarte tare, acest curs de introducere în medicina narativă. Am avut șansa de a lucra cu studenți extrem de motivați, foarte deschiși, și asta m-a făcut să-mi doresc să dezvolt împreună cu ei programul, așa am ajuns la acest program de acțiuni extracuriculare. Care azi e dezvoltat cu o echipă de colege dedicate și foarte motivate.
– Ce ați vrea să ducă în el studentul cu care lucrați, pe când va ajunge medic?
– Să nu uite că are în față un om, un pacient, nu o boală. Să aibă mereu un răspuns empatic pentru cel din față. Mi-aș dori să plece de la respect reciproc, să se construiască pe încredere, știm că e greu de construit și e și mai greu de păstrat. Cu toată presiunea pe care o pune sistemul medical pe medici. Sigur, eu lucrez în un UMF și colegii mei sunt în marea parte medici și știu că sunt așa mult prinși în această cursă absolut cumplită a presiunii, a hârtiilor, mereu e ceva ce îi poate distrage de la pacient. Dar sigur își revin ei. Ei sunt acei medici pe care ni-i dorim, cu respect față de ființa umană, cu empatia la purtător.
Ramona Băluțescu
