Există o vorbă, despre unii oameni, că „uită de unde au plecat”. Alții, dimpotrivă, spun despre rădăcinile lor că încă le dau putere. Am văzut, în ani, multe despre legătura profesorului Dorel Săndesc cu locul său de baștină, din Munții Orăștiei, cu oamenii de acolo, cu școala lui, cu casa, care devine loc de întânire, întru facere de lucruri bune și frumoase, pentru cei din Orăștioara lui – toate vegheate de mormintele părinților, de pe coasta de deal ce crește din piațeta unde e plasată și casa părintească.
Un loc fabulos, de unde simți răspunsul la o întrebare veche de două mii de ani: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” La „Vino și vezi” se numără și răspunsul de aici, din articolul acesta, după ce un prestigios premiu al Colegiului Medicilor din România, pentru promovarea valorilor profesiei medicale, a ajuns în Timișoara.
Premiul „Carol Davila”, al Colegiului Medicilor din România, pentru promovarea valorilor profesiei medicale, a fost acordat, la sfârșitul lui martie, profesorului Dorel Săndesc, medic primar ATI, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, manager al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Pius Brînzeu” din Timișoara. Am prins un moment să vorbim despre ce loc au premiile în viața unui medic consacrat (și despre o conferință ATI internațională – dar, despre asta, într-un material ulterior) și despre cum se acoperă distanța dintre roade și rădăcini, în formarea unui astfel de medic.
– Ai un palmares foarte mare de premii, și, cu toate astea, există mereu ceva ce se mai poate adăuga. Hai să vorbim despre ultimele intrări în panoplie. Și cum s-a ajuns la ele. Deci… București, martie, Atheneu…
– Da – Colegiul Medicilor din România m-a anunțat – pentru că n-a fost o competiție cu candidaturi, cred că a doua ediție a avut anul acesta, a luat modelul (el, Colegiul) colegiilor medicilor din țări dezvoltate, vest europene, de a institui niște premii, distincții deosebite care să răsplătească munca, performanța, contribuțiile – și am fost anunțat că am fost ales, și am și aflat atunci cum. Practic colegiile județene propun un candidat, și, pe categoria asta, pentru „Contribuție la dezvoltarea medicinei românești” au fost 14 propuneri, s-a votat, a fost turul unu, turul doi, am aflat toate astea apoi, și am câștigat această distincție…
– … la puncte!
– Da, am câștigat la puncte, și e frumos. Dar toți ceilalți 13 colegi au fost invitați pe scenă. A fost foarte frumos, în Atheneul român – chiar a fost o festivitate deosebită, pentru că după premii a urmat concertul simfonic al Orchestrei Simfonice a Medicilor din România.
– S-a ținut un laudatio?
– Da, sigur. Așa au vrut organizatorii, pentru mine a făcut laudatio consiliera pe sănătate cu grad de secretar de stat a premierului, este vorba de conferențiara Carmen Orban, care e medic ATI. Suntem colegi, ne știm, a dorit ea. Și pentru ea, ca și pentru mine, așa cum am spus, nu putea fi un moment mai bun, pentru că anul acesta Societatea Română de ATI organizează al 50-lea congres de ATI, un moment aniversar, și, în mod evident, reprezintă o recunoaștere a întregii specialități, care, în ultimii ani, a devenit, din Cenușăreasă, o prințesă a medicinei. Dar ceea ce am zis și acolo – pe mine mă preocupă acest subiect al recunoașterii, și care este acceptat de toată lumea ca o necesitate, de la Piramida lui Maslow, unde baza…
– Lasă-mă să te întrerup – ai avut norocul Covidului. Știu că sună bizar, dar vei fi de acord cu mine, pentru dotări.
– Da, pentru dotări, pentru conștientizarea ATI-ului…
– Exact!
– Și, automat, a oamenilor care lucrează aici. Și atunci e clar că nevoia de recunoaștere publică… te gândești mereu să nu fie doar o formă de mândrie…
– O formă fără fond, până la urmă. Erai la Piramida lui Maslow.
– Ea este destul de sus în Piramida lui Maslow – nevoia de recunoaștere. Este considerată ca atare, o nevoie reală, de psihologi, filosofi, și chiar Biserica nu o combate. Aș da un citat din „Proverbe” – să te laude altul, nu gura ta, străinul, nu buzele tale, și atunci am spus că, din perspectiva asta, nici un premiu nu e așa de relevant ca cel pe care îl dau niște cunoscători. Una e când votează niște oameni pe internet, pe reacții, pe nu-știu-ce, pe când aici sunt cunoscătorii, și ca și cunoscătorii de vinuri – bineînțeles, ei dau premiile mai ales la alea mai învechite, la vinurile învechite. Dar învechite cât de cât bine, cum sunt și eu, învechit…
– Care n-au apucat să se acrească!
– Da! (Râdem). Asta e cel mai mișto! N-au apucat să se acrească. Pentru că, din păcate, multe se cam acresc, odată cu… M-am bucurat ca un copil, am și spus-o, că starea asta, când ești…
– Încă te mai bucuri la premii?
– Da! Am și spus-o la început, starea asta, când iei premii, ne dovedește că rămânem totuși un pic copii, ceea ce e ok, pentru că avem acea stare de emoție, de amețeală, redată foarte bine de Marin Preda în Moromeții – Nicolae Moromete. Am și zis – sper să nu fac tot tabloul lui și să leșin pe aici, deși sunt liniștit că sunt destui doctori să intervină. Puțin e ceva din starea lui Moromete. Deși important este, totuși, să relativizezi. Pentru că de multe ori spun: da, mă bucur că am primit, am primit când mai am juma’ de metru de perete pe care să o pun, după care nu mai am unde. Nu, este o contaminare în ceea ce privește recompensele. M-am gândit bine. Ai primit unul-două-trei de la niște comitete, așa, cât de cât, după aia alții care fac în domeniu se lasă cumva contaminați: dăm și noi lui ăsta, adică să nu…
– Păi tot Biblia spune că dacă faci, să nu știe stânga de dreapta, dar în același timp ești un exemplu, și de asta trebuie să se întâmple așa.
– Noi sperăm să putem să utilizăm asta. Eu totdeauna am încercat să le materializez în a face ceva – am planuri, am gânduri, am proiecte. În general sunt planuri legate de domeniul public, de educație, spital…
– Universitatea de Medicină și Farmacie. De fapt da, ai spus educație.
– Da, adică să reușim să obținem ceva. Și întotdeauna asta am încercat – să le utilizăm. Când am reușit să obținem campusul de la Ghiroda, pentru UMF, am utilizat toate astea acolo. E ok, e bine că au fost trei premii, trei categorii. Ăsta a fost pentru profesia medicală în sine, unul pentru cercetare, și unul pentru activitate cultural-artistică – foarte interesant, aici a fost un profesor de la București, cu istoria medicinei, și care a făcut și filosofie.
– Îmi vorbești de lucruri ce țin de ajuns la vârf, și, în același timp, mă faci să mă gândesc la cele din partea opusă, pentru că de regulă ne uităm sau foarte sus sau foarte jos, și îmi aduc aminte de legătura ta cu pământul, și la măcar câteva din congresele pe care le organizezi și care sunt foarte cunoscute în lumea urgențelor și ATI-ului, de unde într-o zi te întâlnești cu profesorii de top ai Europei, în ziua următoare te văd cu cojocelul acela din Orăștioara, arătând cum se mișcă acei călușari printre care ai crescut, și-mi aduc aminte că-n curtea ta, de la Orăștioara, este un loc unde se strânge satul, și atunci auzi de la fiecare: „dom’ profesor care m-a ajutat la…, și la…”. Deci n-ai pierdut legătura nici cu susul, nici cu josul. Cum vezi distanța dintre ele, în schimb?
– Pentru mine e vitală legătura cu rădăcinile, cu toate astea, cu satul meu, cu valea mea, că deja satul meu s-a extins pe toată valea, e parte din personalitatea mea, și m-aș vedea amputat dacă n-aș avea asta, și chiar cred – mulți oameni care n-au avut șansa să cunoască această parte extraordinară a unei experiențe petrecută în rural, totuși, e o zonă bogată în tradiții, care a păstrat tradiții. E ca un soi de infirmitate. Am un organ în plus. Poate ei nu simt lipsa, dar eu am un organ în plus. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar uneori am făcut-o, când aveam pusee pentru asta, pentru tradiții, și în facultate, să joc, să cânt, colinzi, treburi, și mă ironizau, spuneam… da, pentru că tu reacționezi acum ca un infirm, față de mine, pentru că ai o frustrare. E o parte din mine, mi-o asum. Știi, între titlurile astea numeroase pe care le avem, de-a lungul timpului vieții, ăsta sigur rămâne: sunt copil de țăran din Munții Orăștiei. Director o să fiu o perioadă, director de societate o să fiu o perioadă, prorector… Asta: doctor și dascăl. În ordinea asta. Și cronologică, și ca importanță. Fără copilăria aceea nu aș fi existat așa. Eu sunt made in copilăria mea. Clar, așa mă văd, cu câțiva coautori de acolo, printre care și consătenii, cu toată bogăția lor de tradiții.
– Ca încheiere, bănuiesc că-mi dai acordul să folosesc, iar, poza ta cu Viorel Bucuraș și cu Regele Mihai.
– Daaaaa, cum să nu! E una din cele mai dragi fotografii ale mele! Cum să nu fie?… Pentru că și Regele Mihai țin minte când m-a văzut, a avut surpriza. Pentru că n-a știut. A văzut niște călușeri dansând acolo la Săvârșin. După ce eu fusesem doctorul suitei regale atunci când a venit de Paști în Timișoara, în ‘97, parcă, și am fost prin țară 10 zile. A venit și a spus: a, el este! Și a continuat: domnule, m-ai impresionat mai mult acum decât ca doctor. Pentru că… ca și doctor oricum n-am avut nevoie. A fost foarte simpatic. Și era și Vio acolo, da.
Ramona Băluțescu
Un răspuns la “Prof Dorel Săndesc, despre premii și rădăcini: „Eu sunt made in copilăria mea””