”Trenul care vine primul pleacă ultimul” – îi spun, în timp ce privesc din ușa vagonului ce în curând va pleca spre Timișoara, și realizez brusc că toată viața mi-am dorit să spun chestia asta cuiva, și uite că se întâmplă chiar aici, în Vinga, unde bunicul a lucrat ca impiegat de mișcare acum vreo 80 de ani. El, bunicul, este cel de la care am învățat lucrurile astea cu trenuri. Cu reguli, cu linii și cu miros de catran încălzit pe lemn peste care au trecut mii și mii de vagoane.
E ca un fel de ”Sesam, deschide-te” pentru cine știe ce peșteră, pentru cine știe ce amintiri sau lucruri din vitrina viitorimii, este ceva ce ținusem într-o cutiuță de lemn închis la culoare niște zeci de ani, și, acum, în gara în care bunicul ordonase trenuri, reușesc să o spun, finalmente, cuiva – celui care, în ultimele zile, mi-a arătat o mulțime de lucruri despre locurile în care și ai mei și-au trecut o bucată de timp.
Sunt sus, trenul meu a venit primul, între timp a venit și cel care va pleca spre Arad, eternele două gări între care mi-am făcut veacul, domnul Victor Cociuba trece prin trenul de Arad ca să vină la al meu, să schimbăm ultimele cuvinte pentru ziua aceea, atunci îi spun replica asta – într-adevăr, trenul spre Arad pleacă mai repede, încă vreo câteva secunde în plus se așază în șederea aici a celui de Timișoara, nu e mult, dar o să revin, documentația despre Vinga încă nu s-a terminat.
Felul în care se strâng amintirile pe ață e ciudat, uneori asociezi ca fiind a ta o amintire pe care ai primit-o, într-un mod special, și o duci ani de zile cu tine, și ai jura că este adevărul gol-goluț al lucrurilor întâmplate în spate, și uite că ceva din memoria mea viciată se schimbă după ce ani și ani de zile fusese într-un anume fel. Știam că acolo, la geamurile lunguiețe, înalte, din stânga gării Vinga, stătuseră ai mei, și uite că aflu de la domnul Cociuba că bucata aceea de clădire a gării a fost construită abia în anii ’77, când noi deja eram în Arad, și atunci mă întreb ce se întâmplă cu toți anii aceia din viața mea în care am privit la ferestrele respective ca fiind parte din istoria de mai demult familiei mele…
Sigur, nu se schimbă nimic major, de fapt. Este vorba de o locuință la câțiva metri mai la dreapta, cea ”pe bune”, dar acum nici măcar nu știu la care dintre geamurile rămase s-a întâmplat curgea unei părți a vieții pentru tatăl meu, pentru bunicul meu. De unde pleca bunica la biserica cea înaltă și frumoasă a catolicilor din Banat, unde stătea să spargă lemne, cu grijă, să nu taie și gâtul cocoșului Cibi, care băga întotdeauna capul când sesiza că poate să găsească ceva de mâncat în vreun cariu al lemnului tocmai spart.
Bunica era frumoasă, și blondă, și catolică, dar nu bulgăroaică, ci jumătate unguroaică și jumătate nemțoaică, și venea din Timișoara, ceea ce o făcea interesantă, pentru mai multe lucruri, în ochii celor din locul mai mic. Îmi spunea că unele din femeile satului o pândeau să vadă cu ce noutăți de la orașul mare venea, și încercau să o copieze, și m-a amuzat teribil când mi-a spus că una dintre femei, văzând-o că a folosit un vârf de brad, de sticlă, așa cum se pune, de zeci de ani, în familia mea, și nu doar, în vârf, în locul cel mai de sus al bradului, și-a spus că e mai cu dichis dacă o copiază creator și multiplicator, și anume să pună acea piesă pe fiecare din terminațiile crenguțelor de la bradul pe care îl făcuse și ea.
Într-un fel e ca și cum aș mâna umbre, dar umbre bune, prietenoase, înțelegătoare, venind în Vinga și vorbind despre cele vechi de aici. Sigur, pentru cititorul fără rădăcini în locul acesta, interesant va fi ce și mai ales cum putem să vorbim iar despre Fabrica de Ciocolată a lui Draskovits. Pentru mine, însă, este și o încercare de a intra în rezonanță cu un trecut dinspre care am venit, dar față de care care am rămas cu prea puțină legătură. Nu am fost niciodată aici cu bunicii, sau cu tatăl meu, sau cu mătușa mea, ca să-mi arate, poate, locul de unde luau pâine, poate banca pe care o folosea bunica în marea biserică. Dar, poate, atunci când se mai putea întâmpla lucrul ăsta, încă nu ajunsesem eu la vârsta la care să prețuiesc întâlnirile cu trecutul…
Este, totuși, interesant să regăsești un alt mod de acasă undeva în mijlocul drumului pe care l-ai făcut zeci de ani, între Arad și Timișoara, dar unde nu ai apucat să te oprești – adică la Vinga. Bine, nici asta nu este total adevărat, pentru că, de fapt, m-am oprit de câteva ori, dar nu îndeajuns de multe, și nu atunci când aș fi putut, poate, rămâne cu mult mai mult din ce a fost istoria mea personală. Iar acum e doar un mers pe dibuite, ca atunci când introduci mâna într-un acvariu cu apă neagră, și știi că este ceva acolo, dar nu știi dacă o să poți apuca ceva. E ca un fel de început de Alzheimer în care știi că trebuie să-ți aduci aminte de ceva, și totuși cuvântul vine extrem de greu, sau nu vine…
Îmi doresc să scriu iar despre Draskovits, dar nu neapărat ca o sumă de lucruri noi, care să aducă ceva aparte în istoria deja scrisă, pentru că lucrurile în sine nu se pot divide la atâta vreme după ce această familie s-a risipit, și nu se pot înmulți major, astfel încât să ajungi în posesia unor revelații ce nu au mai fost prezentate public. Este mai degrabă o încercare ca la pictura veche și bună, despre care spun mereu că nu contează ce prezintă, importantă este maniera, și atunci chiar și cea mai umilă floare, sau chiar și un cui pus într-un anumit cadru pot aduce un strop de bine celui care privește, celui care, în cazul acesta, citește, celui care, poate, își caută și el o rădăcină undeva într-un loc din județul Arad. Poate este un simplu îndemn să nu amânăm să ne căutăm firele care ne leagă de ce a fost – dacă, pe drumul acesta personal, se întâmplă să dai de un lucru din istoria mare a locului, a regiunii, este cu atât mai bine, și cine nu știe numele lui Draskovits, cel care a făcut ca de fabrica lui de ciocolată din colțul Banatului să se audă chiar și în îndepărtata Japonie?
Este o zi începută foarte devreme, și în care am îndesat multe alte lucruri, și mai toate se întâmplă înainte să ajung în Vinga, așa că deja oboseala face să mă uit, împreună cu șoferul cu care sunt, spre sfârșitul zilei. Dar mai este până acolo, și mi-am propus să mă reîntâlnesc cu domnul Cociuba, care a lucrat ani de zile pe post de arhivar la Primăria Vinga, pentru a redepăna câteva lucruri despre Draskovits.
Dar de data asta nu fostul proprietar de fabrică este personajul principal – el este cumva un fond al discuției noastre despre tot și despre toate, pentru că, spre deosebire de discuția pe care am avut-o acum 16 ani cu domnul Victor Cociuba, mă interesează mai mult nu exponatele lui, care nu se pot diviza, după cum am spus, și pe care istoria le face să rămână ca număr, și să poată spori doar prin, eventual, folosință, ci îmi doresc să văd puțin mai mult despre omul viu, cel care a rămas, cel care a tezaurizat și care a realizat că istoria locului poate ajunge la fi percepută, înțeleasă și dată mai departe doar dacă există puncte de aglutinare în care cele ale trecutului să poată să stea laolaltă, legate de un anume fir roșu, și eventual cât timp încă mai există cineva în stare să facă să poată curge și o poveste a lor, spusă de cel care le-a strâns laolaltă, le-a studiat și care s-a împrietenit cu ele pentru a le putea da celor interesați.
Este o zi din acelea toride, în care nu îți dorești altceva decât să fii în concediu și să faci cu totul alte lucruri decât să umbli prin județ în căutarea celor ce s-au trecut, dar de aștepți după meteorologie sau după momentele propice ale anului, lucruri cu adevărat importante nu se vor face niciodată, așa că ajunge să conteze mai puțin oboseala. Drumul pe care l-am parcurs deja în căutarea unor alte potcoave de cai morți, așa cum le-ar numi cei nedeprinși cu importanța trecutului, contează mai mult față de faptul că ora din fișa postului celui cu care sunt este trecută deja de momentul la care ar fi trebuit predată mașina și e început timpul personal.
Îmi dau seama, în timp ce ne apropiem de locul de întâlnire, că este vorba acum și de familia mea, și de lucruri care au fost importante pentru ei, pentru că bunicul îmi povestea despre cum plecau din gara Vinga vagoane cu ciocolățile acelea care au făcut faima locului, ceea ce face ca istoria personală a familiei mele să se fi intersectat cu istoria lui Draskovits, iar căutarea mea pentru lucruri care țin de faima locului se intersectează cu ceea ce, până la urmă, e o parte din istoria pe care încă o mai știu, din spatele meu, a celor al căror nume îl port. În fapt, pentru a ajuta ideea aceasta, domnul Cociuba chiar îmi arată o fotografie-vedere mai veche din Vinga, unde avem în stânga clădirea de atunci a gării și, în drapta, locul unde se vindea ciocolata lui Draskovits, un bufet, cu vânzătorul stand în ușă pentru instantaneu.
Acum 16 ani, prima haltă pe care am făcut-o cu domnul Cociuba a fost la cimitir – nu mai știu unde ne-am întâlnit, dacă la gară, sau dacă am venit cu altceva, s-a șters din minte partea aceea, dar țin minte extrem de bine fotografia pe care i-am făcut-o lângă monumentul lui Draskovits, era ceva de o austeritate bizară, pe care n-am putut-o înțelege decât în timp, în comunicarea aceea mută dintre actualul vingan și obeliscul mormântului celui care dăduse faima localității, cu niște zeci de ani în urmă.
Am făcut atunci acea fotografie și am folosit-o pentru un material, urmând ca ani și ani după să nu o mai văd – nici acum nu am revăzut-o decât abia după ce am plecat de la prima întâlnire de anul acesta, însă îmi aminteam perfect unchiul din care făcusem poza princeps și am încercat să o reiau ca acum 16 ani, cu domnul Cociuba privind iar obeliscul, pentru că am simțit că, la un moment dat, va fi important, și până la urmă, da, așa era, pentru că am hotărât abia puțin mai încolo că ceea ce mă interesează de data asta este istoria muzeului încă neivit.
În rest, nu îmi dau seama câte s-au schimbat într-un deceniu și jumătate, în cimitir – până la urmă, morții sunt persoane extrem de răbdătoare, de la un moment nu mai contează că nu este cine să vină la tine să pună o floare sau o lumânare, contează doar că unele morminte sunt făcute ca să închidă istorii în ele, mai mult decât istoria unei familii, cu bunele și cu relele ei – chiar ceva din istoria mare a locului unde au viețuit respectivele persoane. Așa se întâmplă și aici, și-mi aduc aminte de paradoxul de data trecută, când, lângă mormântul lui Draskovits am găsit un ambalaj de ciocolată. Nu sunt genul de jurnalist care să pună cu mâna ceva care nu există, pentru a-și realiza un fragment din material, să-l coafeze și să-l facă mai interesant printr-o adăugire artificială. Pur și simplu, acel ambalaj era acolo, și mi-am adus aminte foarte bine de faptul că mi-am spus că fie și ca și coincidență, este ceva care leagă într-un fel aparte ziua.
Coincidența pentru ziua de azi, sau pentru cea următoare, dat fiind că documentarea pentru materialul meu de acum a continuat și în altă zi, era alta. Mi-am făcut cadrele cu degete, sau mâini, sau nasuri rupte, ale statuilor colegilor de veșnicie ai lui Draskovits – altele au fost posibilitățile materiale ale celor de demult, probabil altele erau și interesele legate de felul în care să îi întâmpini pe cei care veneau în zilele de vorbit cu morții, să-ți aducă o lumânare la cap. Acum lucrurile au trecut spre mult mai simplu, de aceea felul ceva mai aparte al statuilor mormintelor vechi, și felul în care au ajuns ele schinguite de nepăsarea sau chiar de reaua voință a contemporanilor mă face să iau câteva cadre care cine știe dacă își vor găsi folosința, vreodată.
Mergem, de aici, spre gară, apoi spre casa domnului Cociuba, pentru a frunzări din nou vederi vechi, fotografii și etichete de ciocolată de demult, șoferul nu vrea să intre cu mine, cred că i-a ajuns azi, deja, prin ce coclauri l-am mai purtat, am mai fost și în alte localități ale județului, am căutat și alte lucruri, am trecut prin întâmplări cu castele, și cu oameni de demult, și cu paloșe, și cu Securitate, și cu spitale, și cu muzee, și cu mănăstiri, și cu cireșe care nu vor să se lase mâncate din cauza amărăciunii lor, ceea ce înseamnă un bagaj îndeajuns de mare încât să-i fi ajuns, și nu vrea să intre, și se plictisește mult mai repede decât aș fi sperat, și nu-mi lasă decât o jumătate de oră de reluat lucruri cu domnul Cociuba, ceea ce înseamnă că este mult prea puțin față de ce mi-aș fi dorit să pot avea pentru reluarea poveștii vechi.
Îmi dau seama, brusc, cum timpul nu doar ne-a îmbătrânit, dar ne-a și înțelepțit. Nu mai este vorba, ca acum 16 ani, doar de o sumă de etichete și de locurile atât de aparte unde ciocolățile care purtau aceste etichete au ajuns. Am mult mai multă atenție pentru pozele care vin odată cu ele, încerc să disting între fețele oamenilor care sunt în acele fotografii, încerc să văd, printre frizuri și haine, dacă pot înțelege felul în care au rămas în amintirea mea frizurile și hainele lor mei, îi caut – chiar mai mult, îmi doresc să văd dacă pot să dau de bunicii mei, de tatăl meu printre pozele pe care le are domnul Cociuba, nu că ar ajuta la ceva anume, e doar că, de la o vreme, simți nevoia să-ți creezi legături noi cu trecutul.
Poate este vârsta la care începi să înțelegi mai bine chiar și rolul unui muzeu, deși trebuie să spun (iar!) că pe mine m-au fascinat dintotdeauna muzeele. Îmi aduc aminte primul lucru care mi-a rămas, nu doar ca imagine, ci și olfactiv, în memorie, și anume o monoxilă aflată la Muzeul de Istorie din Arad. Îmi aduc aminte mirosul acela al lemnului tratat cu ceva ca să reziste, și știu că sunt lucruri care mă vor întovărăși, într-un mod prietenesc, de părinte cu intenție bună, toată viața. Mirosul acela de muzeu, de exponat, este undeva într-o echivalență intimă a lucrurilor mele dragi, laolaltă cu mirosul de catran, catran de pe scândurile gardurilor, pe care îl puteam simți seara târziu, atunci când tata mă ducea, uneori, spre casa din Ronaț, de pe Donici, de mână, și nu trebuia să am eu grija drumului, și tot ceea ce era important era foșnetul nopții, și mirosul acela de catran bun.
Realizez că relația cuiva cu ideea de tezaurizare, nu spre bine personal, ci spre al colectivității, se schimbă, se cizelează, se îmbunătățește în timp. Dacă până la o anumită vârstă credem că trebuie să strângem lucruri pentru familia noastră, și pentru noi, pentru că pielea este întotdeauna mai aproape decât cămașa, la un moment dat realizezi că pielea ta fizică dispare și că ești dator colectivității cu ceva pentru mai mult decât binele tău propriu, și atunci lucrurile pe care le-ai strâns pentru imediata ta folosință sau bunăstare devin monedă de intrat în nemurire, dacă ai știut cum să le strângi, și să le înțelegi valoarea.
Așa este ceea ce facem acum cu domnul Cociuba, e ca și cum am juca un poker cu cărți a căror valoare se schimbă după cum putem înțelege timpul, și locurile, și veșnicia, și mă aud, din felul în care pun întrebările, că lucrurile s-au schimbat față de ultima mea vizită aici, că mă interesează mai mult decât să spun ceva care oricum a mai fost spus, din povestea familiei Draskovits, că mă interesează felul în care istoria Vingăi rămâne.
Vorbim despre multe din cele ale acestui pământ, despre taina salcâmilor care sunt la o nouă înflorire, care nu este cea de primăvară, și nu este cea de toamnă, din toamnele acelea în care se vorbește despre vară indiană, este o înflorire intermediară, ceea ce este puțin ciudat. Tind să creez praguri de legende, în lucruri, mai nou – nu este vorba despre a fi superstițioasă, ci pur și simplu de dorința de a sesiza potențialul unei povești, acolo unde acesta există.
De aceea, azi pot compara vârfuri de silex bont, pe care le văd aici, cu vârfuri de silex bont, pentru că și eu am strâns așa ceva din brazdele Banatului, pot dialoga despre nume de fotografi de demult din acest loc, cum i-am urmărit în Arad, și în Timișoara, și în colțurile pe care au considerat util să le imortalizeze.
Discuția noastră sare de la locurile de unde am venit azi la formele lor de demult, de exemplu la felul în care arăta gara Vinga, în trecut, (pentru că ne oprim și acolo, să discut cu cel care e azi de serviciu, la gară), vorbim despre felul în care s-au așezat lucrurile, sau mai degrabă nu s-au așezat, pentru familia Rădulescu, a nepoatei lui Draskovits, care a fost cadru didactic la Politehnica Timișoara, și de ale cărei eforturi îmi pare rău, pentru că de atâția ani încă nu a apucat să se materializeze primirea fostei case.
Vorbim și despre încercările mele de-a afla ce s-a întâmplat cu vechile scule ale fabricii lui Draskovits, pentru că știam că au fost luate de cei de la Kandia, din Timișoara, numai că, din păcate, și fabrica aceasta a ajuns la un faliment din care nu a rămas decât numele, care a fost preluat de către niște oameni pe care nici măcar nu am putut să-i găsesc la telefon, o firmă din Brașov, d-apoi să-i întreb de vechile scule ale lui Draskovits, mai întâi aduse la Timișoara, apoi pierdute cine știe cum, risipite, topite sau uitate. Oricum, undeva în spate.
Și înainte să pot să notez câte ceva, și chiar mult înainte de a ajunge măcar la mijlocul lucrului cu fotografiile pe care le frunzăream, șoferul îmi dă semnalul plecării, ceea ce pentru moment este neplăcut și îngrijorător, dar, pe de altă parte, dă ocazia unei alte întâlniri, în care să nu depind de o mașină – așa credeam eu, pentru că, până la urmă, am depins de bunăvoința unor slujbași de la CFR – ca să putem continua discuția ceva mai pe îndelete. Și care să mă lase a spune, la terminarea ei, vestita butadă CFR cu trenul care vine primul.
Cât despre gara din Vinga, impiegatul de serviciu, domnul Pavel Draga, îmi arată scula cu care lucrează la ordonarea trenurilor și care spune că, în ciuda faptului că este veche, este îndeajuns de precisă. Aceeași gară are un loc și în casa domnului Cociuba, în diverse imagini și hărți, cele vechi încă-și au un culcuș aici, în marea panoplie a trecutului Vingăi, la cel care este tezaurizatorul istoriei comunei.
Trecem în revistă un maldăr de lucruri din timpuri diferite, mareea de etichete a fabricii lui Draskovits, cutii ale produselor, jocuri și bonusuri cu care își însoțea patronul ciocolățile, fotografii din alte ipostaze ale persoanelor locale care apăreau pe ambalaje de demult, legitimații ale celor care au lucrat aici, printre care și a doamnei Ana Puta, pe care am cunoscut-o, deja bătrână, acum 16 ani, și care azi nu mai este.
E momentul să mă întrerup din depănarea actuală ca să trec fragmente din ce am scris pe atunci, spre mai buna lămurire.
”Ajungem la mormântul lui Draskovits Tivadar (1877 – 1955), cofetarul de la fabrica de ciocolată căreia i-a dat numele și pe care a făcut-o faimoasă în lumea întreagă. A lucrat zeci de ani în producția de dulciuri, a dat de lucru unui număr mare de oameni din comună, a oferit zeci de sortimente, a practicat un marketing care, și azi, ar fi de invidiat și a născocit „fondantele de Vinga”, cea mai cunoscută marcă a sa, bomboane cu ciocolată și cu vanilie dar cu un gust special, care a primit premii la expoziții internaționale.
Apoi fabrica a fost naționalizată, în 1948, Draskovits alungat din casă și din afacerea sa, care îi purta numele, fabrica a mai trăit o vreme, apoi a intrat sub aripa fabricii Kandia din Timișoara și mai apoi a murit și ea, precum fondatorul ei, care se odihnește, din 1955, sub piatra funerară a familiei, laolaltă cu rețeta sa celebră.
(…) Îl însoțesc pe domnul Cociuba spre casa sa, să-mi arate colecția pe care a adunat-o de câțiva ani încoace. Trecem de semi-schnautzerul pe care l-a adoptat când a rămas „în pană de câine”, după cum spune, și ajungem la amintirile legate de Fabrica Draskovits: extrem de multe etichete, hârtii de împachetat, foi din chitanțiere, jocuri de cărți pentru copii tipărite sub numele lui Draskovits, etichete pentru lichior, dar și acte în legătură cu naționalizarea fabricii, fotografii cu angajații sau vederi primite pe adresa aceleiași fabrici. Chiar și un joc de moară pe care scrie: „Fetelor și băieților cumpărați ciocolata cu un leu bucata cari conțin aceste disculețe în două culori roși și albastre și când sunteți întruniți veți putea juca și petrece frumos timpul vostru liber”.
Mergem spre Ana Puta, una dintre fostele muncitoare ale Fabricii Draskovits. (…) Ne primește d-na Puta, bucurându-se a ne vorbi despre vremurile de demult. E la vârsta și solitudinea când privești înainte doar ca să vezi cum trece ziua până la ora când te uiți din nou în spate, la trecut.
Ușa ei se deschide mai rar, una din nepoate va pleca în Noua Zeelandă peste câteva zile, amintirile devin mai de preț și mai desprăfuite decât orice bibelou. A lucrat la Fabrica de Ciocolată de la 15 ani, familia Draskovits era bună cu angajații, nu se gândea nimeni la furat, puteai mânca ciocolată, dacă voiai – la mai bine de jumătate de secol, d-na Puta încă bea ceaiul neîndulcit și nu se atinge de nimic dulce. Patronul Draskovits punea niște picături din sticluțe și așa se năștea gustul acela special, al fondantelor de Vinga – aflăm. Nu conta ce naționalitate aveai, lumea era mulțumită, s-a lucrat și în timpul războiului, toate mergeau bine până în acea vară a lui 1948, când fabrica a fost naționalizată, iar Draskovits a fost forțat să-si părăsească fabrica și casa. Doamna Puta spune că l-a văzut când a ieșit din casă, cu soția și câteva rude: strângea o pâine mare la piept. Atât a fost lăsat să ia. Despre nepoții lui Draskovits, care se luptă să reprimească înapoi ce-a fost al lor, d-na Puta ne spune: „Dacă atâția oameni or primit înapoi ce-o fost al lor, atunci ei de ce nu, că or început de la a face cu mâna bomboanele astea și apoi or investit și ne-or dat pâine și nouă…”
Doamna Teodora Radulescu a lucrat ca inginer mecanic și acum este la pensie. Locuiește în Timișoara și este urmașa lui Draskovits din Vinga. Îmi spune că a încercat de ani de zile să facă astfel încât să primească ceea ce i se cuvine după bunicul ei. Cererile ei au ajuns, acum, la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, unde mai are de dus o ultimă hârtie. Vorbim despre Vinga, despre fabrică. „Toată lumea îl acuză pe bunicul că a dus rețeta în mormânt” – îmi spune, cu amărăciune, doamna Rădulescu. Poate e mai bine așa – o pâine strânsă în brațe nu e prețul pentru o rețetă ce a cucerit atâta lume.”
De atunci, casa aceea s-a părăginit de tot, a căzut și a rămas doar locul. Și nici acela încă n-a reajuns la familia care ar trebui să-l stăpânească de drept.
La toate cele ale Fabricii Draskovits, de data trecută, adaug acum, în 2023, trecerea în revistă a unor alte părți de colecții, vizând Vinga printr-o multitudine de aspecte, în cele strânse în decenii de domnul Victor Cociuba, de la fotografii și vederi la numere de casă, obiecte de port și scule agricole. Un muzeu adevărat, care își poartă, deja de o vreme, viața sa proprie în paralel și desfășurat peste viața proprie a colecționarului, completându-l și gâtuindu-l.
Acesta a oferit să doneze colecțiile sale comunei, necerând, pentru asta, decât un spațiu adecvat. Nu i s-a oferit. Pentru că se pare că, precum în multe alte locuri, este greu ca un edil al unui strop de timp să înțeleagă și să prețuiască o muncă pe care a făcut-o altul pentru el, și prin care i se oferă, mură în gură, pe tavă, istoria ilustrată și exemplificată a locului. E greu să treci de micimile momentului și de orgolii, și să faci partea ta, pentru binele locuitorilor săi…
Cine știe ce va trebui să aștepte domnul Cociuba pentru ca acest muzeu fără certificat ștanțat de naștere să-și găsească un loc oficial și posibilitatea de a fi vizitat de toți cei interesați – un ordin ”de sus, de la giudeț” sau încă o schimbare electorală, până va ajunge în capul comunei cineva care să știe să beneficieze de munca sa?…
Plec iar, lăsând în urmă un om mai în vârstă cu un deceniu și jumătate, față de prima dată, și o sumă remarcabilă de colecții, ce așteaptă un ceas mai bun, pentru a se putea valoriza. Când trecem spre gară, pe lângă fosta casă a doamnei Puta, dusă dintre noi deja de ani buni, la marginea de pământ de acolo stă căzut un vârf de sticlă pentru brad, deși este miezul verii.
Zâmbim.
Ciudat ticăie timpii aceștia ai unui loc – să ai pe cineva care să treacă prin toată zdroaba, să strângă, să sorteze, să relaționeze piese ale colecțiilor, chiar să publice articole, interviuri și un volum ilustrat despre toate ale comunei, și să nu faci partea ta de a-i da recunoaștere și spațiu pentru tot ce a adunat…
Și atunci, ca după un cerc care se închide, ajung iar în gara bunicului meu, și spun treaba cu trenul prim care pleacă ultimul, și sună a sentință biblică, cu cel din urmă care va fi cel dintâi, sau poate cu cel care va râde mai bine la urmă. Munca pentru a strânge și preda la cheie istoria comunei Vinga nu s-a încheiat – știu, cu o precizie de milionime de fracțiune de după numărul pi că povestea asta va merge mai departe, și că voi încerca și eu să-mi aduc contribuția pentru ca cele care știu a vorbi limba trecutului Vingăi să poată să rodească, pentru cât mai mulți, pe viitor.
Ramona Băluțescu
