Și, dacă tot suntem undeva „mai la țară”, și e un festival cu de toate ale lui „la țară”, organizat aici de Profi România, își trage și Dodo Săndesc un țol bănățenesc, luat de-acolo, cu care-și schimbă halatul de medic, și atunci e doar firesc că-l întreabă cineva, în timp ce se dădea pe-acolo, prin fâneața Castelului Regal de la Săvârșin, de e producător local. La care Dodo răspunde nonșalant: da, producător local! De sănătate.
Nu dă miere, nu dă pene sau ouă, dar aduce medici pe acolo unde oamenii n-au mai avut parte de specialiști să-i caute la sănătate. Medici mari, din Timișoara, profesori, chiar, de medicină, la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din capitala Banatului, medici învățați, primari, specialiști și, pe lângă ei, medici ce încă învață, care, toți, merg într-un anume punct, ales cu grijă de dinainte, în timpul liber, cu scule oferite cu generozitate de sponsori, și, în primul rând, o spun iar, cu știința lor aparte, ce țintește mult mai la fix organ sau stare decât un medic de familie, și acela, de țară. Așa că, până la urmă, prof. univ. dr. Dorel Săndesc, ce doar ca o cușmă la toate astea cu ale știutului și învățatului de medicină spre alții mai este și manager al Spitalului Clinic Universitar de Urgență Pius Brînzeu din Timișoara, și unul din cei mai tari anesteziști din țara asta, nici nu zice rău ce zice: producători locali de sănătate. Ai locului care ni-i nouă casă, Timișoara, chiar dacă, în sâmbăta asta, de fine de aprilie, am ieșit cu câțiva pași din Banatul nostru, urcând deasupra Mureșului, să migălim treaba asta cu sănătatea și pentru sătenii din Săvârșin, județul Arad.
Și mă uit, râzând, și când, înainte de plecarea de acolo, stăm, în trei, cu Denis Chiratc, unul din responsabilii cu logistica, pentru caravanele medicale, la o masă, și Dodo, tot cu cămeșa lungă bănățenească pe care o luase de la niște tineri ce vindeau, la festival, așa ceva, încearcă să o convingă pe doamna de la semi-buticul minuscul la care ne opriserăm să ne lase să mergem la locul unde merge și regele singur, și doamna, cumva cu inima îndoită, zice ok, și îi spun: știu că e greu de crezut, dar să știți că e unul din cei mai mari profesori universitari din Timișoara. Greu de crezut doar din cauza hainei aceleia, care, pentru câteva ore, pare să aplatizeze tot, înspre mai jos, mai aproape de pământ, mai (de se poate pune termen de comparație, măcar aici) rural. Dar e încă o lecție despre a nu judeca pe om după haină. Iar Dodo chiar mai umblă uneori în port popular, cu drag – în cel al satului său de lângă Orăștie. Ceea ce nu-l face mai puțin profesor, și manager, și toate celelalte zorzoane sociale. Care pot coexista în pace și armonios.
Așadar, o altă plecare de dimineața, în weekend, cu prietenii mei producători de sănătate. Nu e prima dată cu Săvârșinul, cu Festivalul Profi, la care ne adăugăm și noi, cu o caravană medicală, doar componența echipei e puțin diferită, cum anul trecut, tot în aprilie, în ziua cu Săvârșinul se întâmpla și o altă caravană, în Delta Dunării – care anul acesta va fi puțin mai târziu. Iar anul acesta e cu noi și „șeful de idee”, Dorel Săndesc, ceea ce înseamnă că, în afară de a sta la sala de sport ce urma să ne primească, merg să fotografiez și la domeniul regal, la Casa Ceaiului, unde Custodele Coroanei, principesa Margareta, va adresa câteva cuvinte celor invitați acolo. Iar festivalul a strâns aici invitați aparte, și pe unul vreau să-l întâlnesc, în mod aparte, și anume pe părintele ortodox Constantin Necula, și el profesor universitar și, implicit, doctor.
Și e fain. E fain să vii într-un loc unde ai tu însuți rădăcini, și să ajuți, cu stropul tău, la a se face bine. Dar fain e și să dai de oamenii pe care îi știi bine, și-ți sunt dragi, sau cu care ai mai colaborat, cu care ai clădit lucruri împreună, și să îi vezi pe toți împreună, deși niciodată nu te-ai fi gândit că viața ne va strânge așa. Și să poți să te bucuri de vederea lor, să râzi cu ei. E esențial să poți să și râzi. E parte din cine suntem noi când suntem deschiși și, cu voia dumneavoastră și, sper, consemnat de mercurialul zilei, buni.
Așa că mă bucur să mă îmbrățișez, de început de zi, venită cu „doctorul Regelui” (vedeți AICI de ce i se spune așa), cu „primarul Regelui”, și anume cu Ioan Vodicean, primarul unei bune bucăți de vreme din Săvârșin, care, cum des îl alint, prietenește, nu merge pe clasicul „a furat dar a și făcut ceva” ci pe ”a făcut ceva”, și chiar suntem la Sala de Sport Iosif Unterweger din Săvârșin, unul din ultimele lucruri faine făcute aici, și mă bucur să fim aici, cum domnul cu numele sălii e tatăl fostei mele colege de drumeții din Arad, Adela Cristea, Unterweger după numele de fată, cu care vorbisem chiar cu o zi înainte. Iar primarul Regelui, pe care i-l prezint doctorului Regelui, e și nașul meu de-o carte, cum e și Dodo Săndesc, și cum e și Padre Necula, alt prieten de care urmează să dăm, cum toți mi-au scris câte o prefață la diverse cărți, în timp.
Așa că, ce să facem, ca jurnalist și primar care se intersectează? Băgăm scurt un interviu, ca să pornească treaba bine.
*
– Suntem la sala de sport Iosif Unterweger din Săvârșin, care a fost oferită celor de aici în noiembrie anul trecut. Am vorbit ieri cu fata domnului Unterveger care mi-a spus ”nu pot ajunge mâine la Săvârșin dar mă bucur că se întâmplă lucruri deosebite în sala cu numele tatălui meu”. Ce se mai întâmplă deosebit în Săvârșin zilele astea? Pentru că înțeleg că este o efervescență în toată localitatea.
– Și evenimentul de astăzi, organizat la sala de sport Iosif Unterweger, este tot sub autoritatea Profi România, care organizează în acest an ediția a doua a Festivalului „Suflet de România” – este un festival la care participă producători locali, dar și producători tradiționali din întreg cuprinsul României, care își aduc produsele spre degustare și spre vânzare. Este o șansă mare pentru producătorii noștri din zonă, pentru că ei fiind oarecum mai la început de drum, au ocazia și posibilitatea să vadă cum se trăiește din activitatea pe care o desfășoară, cum trebuie făcut, cum trebuie să se adreseze clientului, cum trebuie să-și pregătească și ambaleze produsul, și toate astea nu duc decât la prosperitate pentru fiecare din locuitorii comunei noastre.
– Noi, cu caravana medicală, am fost și anul trecut, a fost o acțiune la care au venit mulți locuitori ai comunei, a fost apreciată, și sunt și astăzi aici oameni care vor să-și verifice sănătatea, cu niște profesori universitari mari și medici renumiți din Timișoara. Dar revenind la festivalul de anul trecut, pentru că noi am apucat să ne învârtim puțin pe acolo după ce ne-am terminat acțiunea, am văzut că erau oameni de la Consiliul Județean Arad, erau oameni nu doar din Săvârșin ci și din localități limitrofe. Noi ne-am întâlnit atunci și am vorbit, ți-am adus și cărțile în care am avut o contribuție după întâlnirea respectivă, ce feedback ai de dincolo de granițele Săvârșinului legat de acțiune?
– Este o acțiune care a fost primită cu foarte mare deschidere și încredere, ca dovadă este faptul că, în acest an, organizatorii, respectiv Profi România, s-au gândit să mărească numărul de participanți – este aproape dublu și spațiul de expunere din parcul castelului, și acțiunile, în integralitatea lor, sunt mult mai generoase decât ceea ce s-a întâmplat anul trecut.
– Deci festivalul crește.
– Ediția de anul trecut a fost un succes, așa că am convingerea că și cel din anul curent o să fie la fel de bine primit de participanți.
– Și un lucru legat de acțiunea medicală – ce spun oamenii după întâlnirea cu medicii din Timișoara? Care au fost ecourile? Eu știu, de pe partea noastră, că au fost depistate multe probleme, dintre care unele grave, care au fost trimise direct la spital. Asta este pe surse medicale. Dar oamenii în sine cum au văzut, cum au simțit acțiunea respectivă?
– A fost bine primită, pentru că în mediul rural știi foarte bine că în afară de medicul de familie nu există consultații medicale de specialitate, prin urmare, dacă vine muntele la Mahomed, este bine primit, și, cum nu se folosește expresia în zonă, dar un fel de bogdaproste s-ar putea spune.
*
Sala de sport e super-faină, mare, luminoasă, curată, gândită bine, scaunele din tribună sunt trainice și colorate în multe culori – văd asta când urc să fac două poze de sus. Deja duduie totul în jur – în afară de medicii nou veniți (pentru că echipa se schimbă puțin de la o caravană la alta), toată lumea știe cam ce trebuie să facă și cum să se organizeze, se adaptează spațiului, sculele sunt deja acolo, oamenii de regulă vin mai repede, „să prindă loc”. Este și o doamnă de la Profi, avem la dispoziție sandwichuri, gogoși, croassante, sucuri, cafea, toaletele sunt lună și bec, chiar admir că vestiarele au și uscătoare de păr înfipte în locurile lor din perete – totul sclipește și povestea pornește cu bună dispoziție.
Recunosc și săteni pe care i-am văzut anul trecut, la caravană. Ca de obicei, coada cea mai mare e la cardiologie, dar oamenii intră pe la toate cabinetele, nimeni nu șomează. Fac niște poze, și în cabinete, și plan general, și cu invitații care mai trec azi pe aici – iar unul din cei notabili este doctorul Cătălin Cîrstoveanu, din București, numit și „îngerul copiilor”.
Fugim la castel, cu Dodo și Denis, acolo este deja lume și țară când ajungem, se întâmplă și ceva schimbări de vestimentație față de hainele „de garden party” ale celor de aici, nașul 1 (Dodo Săndesc) e cu halatul cu „anesthesia rocks” pe el, nașul 2 (Ioan Vodicean) e deja la costum și cu panglica tricoloră de primar peste piept și este deja la locul faptei și nașul 3 (Constantin Necula) cu straiele preoțești. Ciudat amalgam, și totuși, asta înseamnă unitate în diversitate. Dodo se îmbrățișează și el cu Padre, îi dau un cot să-i dea cărțile aduse, adaug și eu câte ceva, mai apare un preot din Banat, Padre zice o chestie amicală de nereprodus aici, îi zic rapid: „dai o bere să nu te citez?”, râdem, e ca și cum nu ne-am mai văzut de ieri, doar de ieri, anii de ne-vedere dispar ca înghițiți de un Cronos ce nu servește, la micul dejun, copii, ci timp de presupusă desprindere și îndepărtare.
Vine principesa, Dodo are și pentru ea o tură de cărți despre activitatea medicilor pe care îi conduce, mă hărtănesc cu un bodyguard ce nu mă lasă a trece până unde am nevoie de unghi, boss, înțelege, pentru poza asta am venit aici, nu, îi arunc o privire de tăiat carotide, nu mă deranjează că-și face omul treaba, mă deranjează lipsa de logică, și că și-o face prost, nu era nimic deranjant să ajung în locul de care aveam nevoie, dimpotrivă, cel în care mă plasez, până la urmă, ar fi trebuit să fie de ținut liber, dar asta e, asta avem și cu asta defilăm.
Îl prind pe Dodo cumva de la spate, când dă cărțile și explică despre ce fac ei acolo, arată și spre mine, „ea le-a scris”, plec capul, atât, am treabă, pozez mai departe, mă bucură să îl prind în poze și pe Ioan Bucuraș, cu mama lui, Simona Drăgan, cu care vorbisem până acum doar la telefon, el oferă o fotografie cu dragul nostru profesor Petru Drăgan, pe care l-am pomenit recent în scrierile mele, realizată chiar acolo, la Săvârșin, alături de Rege, cu ocazia pensionării reputatului urolog.
E și Iustin Cionca aici, președintele Consiliului Județean Arad, se salută cu Săndesc, îl întreabă oarecum nedumerit ce face acolo, Dodo îi spune, mormăi un „ bine că aflați măcar acum ce fac medicii noștri aici” – nu de altceva dar și anul trecut ne întâlniserăm aici, după acțiunea cu medicii noștri…
Ne înapoiem, prindem pe final acțiunea de la sala de sport, mai trec puțin prin câteva cabinete, și realizez că e un moment bun să vorbim despre sculele care migrează pe hartă, cu noi, când e de plecat cu caravana în astfel de deplasări. Așa că ne tragem într-un colț liniștit, cu Denis Chiratc, să povestim.
*
– Am fost deja în câteva caravane cu „grupul organizat” al lui Săndesc și, pe lângă că sunt oameni care au bunăvoința să vină să ajute, există și o tonă de aparatură. O spun între ghilimele, și nu știu dacă e chiar o tonă, dar sunt multe scule care fac chestii, monitoare…
– Ecografe, EKG-uri…
– Așa – ce, cum se transportă și de unde vine aparatura asta?
– În rândul caravanelor pe care le organizează domnul profesor Săndesc suntem o mână de oameni care ne ocupăm de partea tehnică și de logistică. Echipamentele, că sunt ecografe, spirometre, EKG-uri, monitoare de funcții vitale, defibrilator, în caz de…
– Avem și defibrilator?
– Avem, în caz de nevoie. Trusa de urgență – toate se centralizează, se discută cu colegii, vedem ce specialități avem, se strâng în cutii speciale sigilate și se transportă cu mașinile proprii sau prin curierat la destinație.
– Dacă e drumul mai lung, prin curierat, cum voi vă duceți acum și în Dobrogea.
– Da, în Deltă. Le centralizăm toate la București, le trimitem în Tulcea, și de la Tulcea le luăm pe bărci, noi, toată echipa, și le ducem.
– Dar să spunem și chestia asta, că nu vine fiecare, de la spitalul lui, cu țuța lui de acolo. De unde vin aceste scule?
– Suntem trei oameni care ne ocupăm de ele – eu, de la Hellimed, care aduc echipamente, colegii de la Essilor, care se ocupă de oftalmologie, și vin și cu doctor oftalmolog.
– Și optometrist.
– Și optometrist, exact. Și mai avem pe prietenul nostru Radu Palaghiță, de la firma Diamedics, care firmă ne pune la dispoziție o parte de laborator mobil. Noi avem partea de ecografie, EKG-uri, spirometrie, defibrilator, trusă de urgență, monitoare.
– Se strânge. Dacă ar fi să luăm în considerare parcul ăsta de scule, care se plimbă pe suprafața țării, cât trag ele, sau cât ocupă? Ca să-și facă imaginea oamenii care vin, care de fapt trec dintr-un cabinet în altul dar nu realizează că nu doar doctorii sunt cei care vin aici. Deci cam cât e parcul ăsta tehnologic?
– Parcul tehnologic, dacă e s-o luăm ca și volum, pot să zic că este o dubă mică, o mașină monovolum mică, întreagă, adică undeva la 20 de cutii. Care fiecare are între 5 kilograme și 50 de kilograme. Iar, ca valoare… noi în unele caravane care sunt mai mari ajungem să avem și câte 12-14 specialități. Iar valoarea totală financiară a echipamentelor este undeva la 3-400.000 de euro.
– Asta ca valoare. Ca și timp? Pentru că, vorbind cu oamenii în alte caravane, am înțeles că sculele astea nu sunt chestii de tăvălit, sunt vârfuri ale medicinei. Poți să-mi spui ceva și despre unde se situează sculele astea care vin cu noi, ca timp de realizare?
– Noi nu putem să facem o analiză super-complexă, ca într-o clinică sau într-un spital universitar de urgență, dar majoritatea sculelor sunt high end (N.n.: capătul de sus, ca tehnologie) sau peste medie. Cel puțin pe partea de cardiologie și spirometrie sunt high end – și la oftalmologie și laborator. Sunt atâta de avansate echipamentele de laborator încât sunt foarte compacte și în două minute avem o analiză de biochimie.
– Deci e ca un fel de colorata mâine-i gata, doar că se-ntâmplă astăzi, și se-ntâmplă cu niște scule portabile.
– Exact. Inclusiv partea de ecografie – acolo este marea problemă. Venim cu niște ecografe portabile, foarte performante, de ultimă generație, doar că nu putem să ne plimbăm, cum mergem în Deltă sau sus în munte, într-un cătun – nu ne putem plimba cu un ecograf care are 150 de kilograme. Și atunci venim cu un ecograf care este foarte performant, nu este ultra-performant, dar este ca un laptop, are 10 kilograme, și este ușor.
– Eu la ecografe nu mă pricep, dar la ochelari da, și am văzut, uitându-mă printre rame, și uitându-mă și la scule, și vorbind cu oamenii, n-am să dau exemple dar ceea ce aduc colegii tăi trece de testele pe care le-am făcut eu ultima dată pentru ochi în Timișoara, și și ramele sunt foarte faine, mi s-a spus că sunt handmade (N.n.: făcute cu mâna), sunt de la o firmă care produce special pentru a fi împărțite, și nu se vând, dar sunt lucruri pentru care te-ar invidia oricine într-un oraș mare. Așadar, pe partea de optică îmi spui două vorbe?
– Prietenii și oclegii noștri de la Essilor, care este cel mai mare grup internațional pe partea de oftalmologie, vin cu noi cu absolut toate echipamentele necesare ale lor – pot să zic că sunt cele mai voluminoase și cele mai grele…
– Deci optica este cea mai voluminoasă?
– Da, pentru că aparatul principal de măsurare are undeva la 65 de kilograme și este compact, este dintr-un singur echipament, dar, fiind mulți, ne descurcăm. Și da, într-adevăr, este ca un laborator de optică, doar că este mobil. Și are exact aceleași avantaje ca și unul dintr-un cabinet oftalmologic profesional. Produsele sunt profesionale, se vine cu optometrist, se vine cu medic oftalmolog, ramele, prin bunăvoința celor de la Essilor… ne pun la dispoziție până la 250 – 300 de perechi de ochelari gratis.
– Pe ieșire?
– Pe ieșire. Într-adevăr, ochelarii sunt de la branduri celebre, handmade, sunt din acetat handmade, pe care le oferim gratis oamenilor, care nu au acces, de cele mai multe ori.
– Am asistat când a venit cineva care a spus, azi, că este prima dată în viață când a venit la un consult de optică.
– Da… Și nu doar pe partea de oftalmologie. Dacă stăm să ne gândim, dacă luăm toate specialitățile, și toate analizele pe care le facem, și toate investigațiile, că nu putem spune că facem o investigație per pacient – noi facem și șapte, și opt per pacient, în domeniul cardiologiei, neurologiei, endocrinologiei – ei, dacă le-am lua separat și am face o foaie cu un necesar, și am vedea ce sume ar trebui ca să facă pacientul aceste investigații, dacă ar merge el la un privat, am vedea că media (am făcut o medie cu domnul profesor) la investigațiile pe care le facem, dacă ar trebui să alegem să le facem cu plată, e în jur de 2500 – 3000 de lei.
– Per capita?
– Per capita. Per total. Adică multidisciplinar. Dacă omul se duce la un cardiolog de renume, ne ia 500 de lei pe un eco doppler, un EKG, 250.
– Florina e cadru didactic la UMF, Dodo e cadru didactic la UMF. Mai sunt și alții aici.
– Doamna profesor Stoian, la endocrine.
– Da, sunt câțiva profesori universitari, conferențiari, șefi de lucrări.
– Avem de la medici rezidenți până la profesori universitari, oameni importanți în sistemul sanitar, cum e domnul profesor Săndesc.
– Care e o somitate.
– O somitate, exact. Și a revoluționat…
– A revoluționat modul în care se percepe medicina în România.
– Și au venit oamenii, pentru că este un om modest, și prin lucrul ăsta…
– Ne-a strâns pe toți.
– Ne-a strâns pe toți, da.
– Ai fost în multe caravane. Nu știu dacă le ții numărul. Eu, cel puțin, te-am deja întâlnit în câteva. Există un caz aparte care-ți vine în minte? Pentru că eu am văzut cazuri în care omul venea și zicea „am o mică problemă” și i se zicea „e grav, ACUM trebuie să te duci la spital”.
– Primul care-mi vine în minte este de anul trecut, de la caravana din Deltă, care a fost un caz grav, s-a descoperit un neoplasm gastro, persoana fiind o doamnă tânără, 54-55 de ani.
– Care probabil nici nu bănuia că avea, hai să spunem, cancer, pentru că lumea nu prea știe ce e neoplasmul.
– Așa e. S-au descoperit foarte multe probleme. Cele mai multe au fost endocrinologice și cardiace.
– Pentru că la cardio toată lumea inisistă să intre – să spunem și asta.
– Exact. Întotdeauna cardiologia termină ultima. Avem foarte mulți hipertensivi în țară.
– Și cam se stă, 15 – 20 de minute la un pacient.
– Se stă. Până prinzi cordul. Te uiți cu dopplerul color. Și întotdeauna la cardio avem două sau trei echipamente. Pe lângă partea de screening, de EKG.
– Deci avem și doppler color aici.
– Da, da.
– Adică în Săvârșin, într-o sală de sport, avem un doppler color, iar la mine, când am avut embolie pulmonară, la Municipal în Timișoara nu s-a găsit cineva care să aibă specializare pentru un doppler. Spun asta pentru că întotdeauna ajută să vii cu experiența ta personală și să spui: uite, asta se întâmplă, asta e ce am pățit eu, asta este ce am adus aici. Mi se pare fantastic.
– Și ce este foarte important e că tot grupul creat de domnul profesor vine pro bono, voluntar, în timpul liber, și fără nici o condiționare. Deci noi venim din plăcere.
– Ceea ce înseamnă un exercițiu de echipă foarte bun.
– Exact, și ne simțim foarte bine împreună, stăm, povestim. Scopul a fost să ajutăm oamenii care nu au acces la servicii de sănătate.
*
Mustăcesc puțin la faza cu doppler-ul. E ciudat să-i scriu numele (aparatului) cu literă mică, după ce am fost de câteva ori la mormântul lui Doppler, din Veneția. Câte lucruri se leagă, câte fire de bine, de știință și generozitate, în jur…
Se gată treaba, sigur, oamenii se prind că povestea e faină și utilă și, deși inițial ar fi vrut doar la un cabinet (cel mai degrabă cardiologie, cum spuneam), ar mai vrea și altundeva, dar deja e târziu, s-a început strângerea sculelor, pozez foile date jos de pe cabinetele improvizate, dar cu dotări mai bune decât ale unui spital timișorean, uneori, e și ăsta un semn al complexității acțiunii de azi.
Ajungem iar la domeniul regal, de data asta în zona cu tarabele adevăraților producători locali, aici își schimbă Dodo halatul cu cămeșa, cât îl pierd puțin din ochi, mâncăm, ne mai întâlnim cu unul, cu altul, principesa trece cu amabilitate pe la tarabe, i se arată, întreabă, mulțumește, lumea noastră e pe plecate, eu cu Dodo și cu Denis mai stăm, din multele chestii ce se întâmplă zilele astea, aici, este și conferința lui Padre Necula, vrem să îl auzim, vorbește fain, ca de obicei, aduce aminte de o întâmplare pe care nu știam că o avem – și pe asta – comună, zice de moneda cu chipul Regelui Mihai, de la bunici, de la care a învățat despre regalitate- așa a fost și la mine…
Se gată și ce spune Padre, fug la el când iese de pe scenă (he, he, cartea pe care mi-o prefațase el se cheamă „Dincolo de scenă”, sare mai multă lume pe el, strecor și eu un braț cu țuța de înregistrat spre el, îi zic „Padre, zi-mi în zece secunde ceva mișto de medicii cu care am venit aici”, știu că n-are treabă să găsească o chestie corespunzătoare, număr mai apoi secundele sale, sunt nouă cele în care a închis și șarpe, și bât, și urcarea magică spre mâna vindecătoare a lui Asclepios: „Cred că sunt simbolul unei lumi de care ne e frică uneori să recunoaștem că avem nevoie. Dar ei stau de strajă. Între noi și stele sunt medicii”. Arunc un „Te pup, îți dau linkul când am” – anii de ne-vedere pot începe iar să treacă, noi vom rămâne la fel. Doar ceva mai cărunți, cum am constatat când ne număram în cărți. Dar nu vor fi ani – în mai puțin de o lună ne vom vedea iar, să punem la care o altă faptă de bine, o altă punte.
În timp ce o tăiem, în formațiune redusă, spre ieșirea din fâneață, îl văd pe bodyguardul care mă placase cum se dă la un măr din o grămadă de mere pusă la dispoziție pentru oameni. Mă aud, în mintea mea, șoptindu-i să aibă grijă că e mărul de Albă ca Zăpada, cu o jumătate rumenă din dogoarea otrăvii. Dar tac – simt că nu are simțul umorului, și poate mă ia de urechi, oricât de în-dodo-ată aș fi și acum.
Plecăm, vine episcodul cu berea, și cu fereala, apoi nedumerirea doamnei care ne primește, față de „profesorul mare” în port popular, trecem Mureș, iar, urmează păduri, drumul se face scurt cum avem de schimbat impresii, și chiar un interviu – ciudat, dar scurt.
*
– Dodo, cum arată satisfacția lui Big Bad Boss după ce a organizat o zi ca asta, cu încă o tură în care doctorii tăi au mers și au făcut, undeva unde nu au mai ajuns astfel de grade medicale – decât atunci când ai venit iarăși cu trupa ta, adică anul trecut. Ei, că tu erai în Deltă, cu cealaltă caravană medicală. Cum arată satisfacția de după o astfel de zi?
– Îți spun sincer, cred că e senzația celui cu adicție care și-a luat doza.
– Și pentru asta nici nu faci pușcărie!
– Exact, e legală. Efectiv ne dă o senzație de bucurie, de satisfacție, când îi vezi pe oamenii aceștia, care n-au avut parte de doctori, că au parte de nu știu câte consulturi. Și mulțumirea lor e o răsplată totală, extraordinară, pe loc – nu ai nevoie de nimic de altceva, și asta ne dă această senzație.
– Dar până la satisfacția oamenilor, e fain că se adaugă satisfacția celor pe care-i duci aici, adică până la oboseală – pentru că sunt momente care te duc la oboseală. La finele zilei se vede o satisfacție și la ei. O coeziune a echipei. Despre asta ce-mi spui?
– E o taină. Pentru că nu aș putea spune exact cum am pornit. Da, am văzut reportajele Ditei Dinesz, „Izolați în România”, și atunci mi-a venit spontan ideea că dacă tot știm că există, hai să încercăm să-i ajutăm pe oamenii aceia. E clar că așa am început. Dar este extraordinar că are efect de contaminare această acțiune. Nu există obligativitate, dimpotrivă, noi întotdeauna trebuie să tăiem din lista celor care se înscriu, și totul este voluntariat pur. Vin fără nici un fel de plată, își oferă timpul, energia, cunoștințele, și cheltuiesc ceva bani și ei, bineînțeles, și dacă aș primi bani foarte mulți pentru acțiunile astea, ceea ce, din păcate, nu este cazul, tot aș păstra-o fără plată, pentru că am polua această stare, care mă bucur că există și se transmite și tinerei generații, și, cu asta, această realitate desfide vechiul clișeu că tinerii din ziua de azi nu mai sunt cum am fost noi. Ba sunt! Depinde, însă, de ce stimul primesc, și această experiență o dovedește.
Îi spun, tot ca glumă, uite că știi să fii și scurt, râdem, de regulă dialogurile noastre găsesc motive și conținut să se lungească, așa sunt și interviurile, Dodo glumește, zice ceva de a fi scurt când e în alte limbi, reiau ceva din întrebări în elngeză, se pune să-mi povestească același lucru în engleză, e limba congreselor lui, râdem iar, e o stare de lumină ca după orice acțiune reușită, lucrurile se leagă toate, încă un drum spre stele, poate și spre mântuirea în care cred și Padre și Dodo, a fost creat.
Și dacă nu e așa, e măcar o potecă încolo, ce se potrivește cu un proverb turcesc pe care l-am păstrat pentru finalul de material: fă binele și aruncă-l în mare – de nu vei primi o răsplată, ți-l va aduce înapoi măcar un pește. Și Mureșul intră, azi, la „mare nostrum”, unduind la picioare ceva mai sănătoase de Săvârșin.
Ramona Băluțescu
