Ramona Băluțescu October 25, 2020

 

Să știi că eu înjur” – îi spun. Mă uit la mâini nu să fie frumoase, ci expresive. Caut vocea, nu cuvântul, ce poate fi vulgar, sau simplu, sau într-o limbă pe care nu o înțeleg, caut intonația. O previn pentru că vreau să fiu adevărată, să nu mă prefac, de față cu ea, dar nici să nu o șochez. Să înțeleagă că e ceva asumat. Și aproape firesc, la un jurnalist.

Noi vedem multe lucruri, ne implicăm, ne dăm peste cap să rezolvăm. Uneori nu putem, și doare. Atunci înjur. Sau plâng. Dar, de regulă, asta nu se vede dincolo de noi, dincolo de un cerc foarte restrâns din afara noastră.

”Mai aproape de tine, în afara trupului tău, este dragostea mea” – spune Nichita Stănescu. Uneori mă gândesc ce ne mărginește, ce ne definește, ce ne apropie de ceilalți, păstrându-ne esența. Constantin Noica vorbește despre limitele care nu despart ci apropie, pentru că în interiorul lor poți clădi. Mă tot gândesc la limitele astea ale noastre, de câteva zile, la unde ne terminăm și de unde începe altceva. Altcineva.

Prima dată când am citit știrea aceea, mi-a venit să înjur. Era acum câteva zile, în octombrie, despre acel medic musulman care a învățat în Germania, s-a format acolo, și-a depus actele pentru a primi cetățenia germană, a trecut toate testele și, atunci când era la un pas să i se întindă hârtiile necesare, a refuzat strângerea de mână a ofițerului de stare civilă. Pentru că era femeie. Și nu a mai primit hârtiile.

Sunt de aici, din Europa, am crescut cu Shakespeare și cu colinde în timpul Crăciunului. Nu cred că ”șoc” ar fi cuvântul cel mai bun, să definesc faptul că a lucrat în mine povestea asta, ci… nu știu… preocupare, consternare, tristețe. Pentru că mi-a trecut momentul când voiam să înjur, și aproape mi-au dat lacrimile. Cum să refuzi mâna întinsă a unei femei, de ai venit aici ca să-ți fie mai bine? La ce bun să știi în ce dată s-a născut Shakespeare sau care sunt fluviile principale ale Germaniei dacă tu refuzi să iei în mâna ta mâna unei femei, care ți s-a întins? Nici măcar nu mă întreb cum vei consulta o altă femeie. Mă întreb ce înțelegi tu despre povestea asta de aici. Și-mi vine să plâng…

Am vorbit, de atunci, cu prietenii, ce înseamnă pentru noi refuzul unei mâini întinse. Au venit cu păreri. Au dat exemple din viețile lor. Am cumpănit. Am pus problema și ce, întâmplându-se, i-ar face să refuze o mână întinsă. Sau cui n-ar întinde ei mâna.

Și așa mi-am întâlnit nedumerirea cu ideea acestui material. Că tot fusese ziua dermatitei atopice în 14 septembrie. Am căutat, în folderele mele cu poze, fotografii de la evenimentele pe unde am pozat, cu mâini. Mâini care lucrează, mâini care se feresc, mâini care așteaptă, cuminți, în poală, mâini care se întind celorlalți, mâini de preoți, de la papi, cardinali și episcopi până la simpli preoți, mâini de copii sau bătrâni, mâini cu sânge, foarte multe mâini cu sânge, cum pozez des în operații. O să folosesc câteva, diverse, și aici, pentru acest material. Mâini de care, neștiind ale cui sunt, poate te-ai feri. Și iar, întrebarea asta, ce mă colindă – te-ai feri de ele și de ai ști ce e cu ele?

 

 

Te-ai feri să strângi o mână cu sânge dacă tocmai ți-a ajutat copilul să depășească un accident? Sau o mână cu crăpături, uscată, dacă ar fi a mamei tale?…

” – De pângăresc cu mâna-mi, mâna-ți sfântă,

Voi ispăși cu buzele, căci ele,

Doi pelerini sfielnici, se avântă

C-o sărutare vina mea s-o spele.

– Nu-i vinovată mâna, pelerine.

Ești aspru. Pelerinii, dacă vor,

Pot strânge-n palme mâinile divine.

Strânsoarea asta e sărutul lor„.

Acesta este unul dintre dialogurile dintre Romeo și Julieta. Ar fi fost altfel dacă Julieta ar fi avut o boală de piele, o rană sau un deget lipsă? Mă îndoiesc.

Strângerea de mână este semnarea unui contract social. Este recunoașterea celuilalt. Este o barieră ce se curmă. Un ”eu” care devine ”noi”. Un gest care a apărut, în zona noastră de lume, pentru a incomoda mâna ce poartă arma. Pentru a nu o folosi cu armă. Pentru că, acolo unde cordialitatea, amiciția, prietenia, respectul vorbesc, nu e loc de arme.

Am oameni pe care îi urăsc. Pe care îi înjur, pe față și pe la spate. Dar, în cazul că destinul social ne-a făcut să ne cunoaștem și direct (da, am înjurat câțiva pe care nu îi cunoșteam direct, deseori, cât am lucrat pe front, în Bosnia), îi salut sau le răspund la salut. Și atât. Nu le voi întinde mâna. Dar, în cazul că mi-o vor întinde ei, va fi o dilemă.

M-am gândit și la asta, zilele de când cu știrea cu respectivul doctor ne-germanizat. AM avut un caz când, acum câțiva ani, urma să primesc o distincție și între cei cu care trebuia să dau mâna, oficialii locului, era și unul despre care publicasem pe larg că este un ticălos. Cu cuvintele astea. Și exact pentru că o strângere de mână înseamnă mult, nu voiam să ajung să îi dau mâna acelui om. Dar nici nu puteam să i-o refuz. M-am uitat foarte urât la el, atunci când am ajuns în dreptul lui, după ce dădusem mâna cu ceilalți. A înțeles. Nu mi-a întins-o. Ne-a scutit de penibil. Și a fost bine așa.

Dar boala? Unde e limita bolii? Cât știu despre o boală, ca să nu întind mâna sau ca să nu o primesc pe a celuilalt? Care e mâna pe care ar putea s-o refuze ceilalți, justificat, care e mâna pe care ar putea s-o refuze alții? Și cât știm, cât gândim despre asta?…

Zilele trecute am fost prezentată unei doamne, în curtea unei instituții. Eram pe o bancă, cu o prietenă, când a treia persoană a ajuns lângă noi. M-am ridicat, desigur, rostindu-mi numele și am dat-o pe glumă: ce să vă dau, mâna, cotul? – că se schimbă moda de la zi la zi. Doamna a râs, am convenit că e bine și cotul, și totul a fost ok. Venea dintr-un spațiu în care se depistase covid. Și încă nu s-a nebulizat.

Te gândești, în timp ce îți scriu toate astea, în rând cu mine? Vom vorbi despre o boală de piele. Pentru că, din toate posibilitățile astea, de a TE GÂNDI dacă să refuzi o mână întinsă sau nu, am ales varianta bolii de piele, pe care să o dezvolt. Dar nu am ales aceea a covidului – era doar o capcană falsă pentru tine, pentru că, legat de asta, știm toți (sper) ce e mai bine, și nu încape vorba de jignire, sau altceva. Pur și simplu nu întindem mâna, și nu vom fi nici refuzați. Nu, am ales un exemplu al celorlalte vremuri, al vremurilor normale. Un exemplu cu o creștere. Pentru că poți face ceva, de citești, de te întrebi, de așezi ce ai citit, de cumpănești, de ajungi la rezoluții noi. Și suntem , toți, mai câștigați.

Așadar, o boală de piele. Care urâțește. Care vorbește de suferință. Dar care nu e contagioasă. Ce faci?

Hai să-ți mai ofer o pistă falsă, ca să mai înveți ceva despre o boală de piele, despre o ALTĂ boală, care ajunge și la piele – pentru că nici dermatita atopică nu este o boală propriu-zisă a pielii. Dar asta poți găsi pe portalurile medicale, cu un simplu google. Ce nu găsești mai mereu este ce faci dacă, în jurul tău, cineva are o chestie de asta. Ce îi spui. Ce se va întâmpla cu el. Și cum veți merge mai departe.

Uite, lepra. Da, știu, sună ca dracu’. Dar există. Se spunea că ” nu îl atinge de parcă ar fi lepros” sau ”se poartă cu el de parcă era ciumat”. Ce știi despre lepră? Dar… ai avea motive să știi? Știi că în România mai avem câțiva leproși? Hai să-ți ofer capcana falsă, de care îți spuneam mai sus. Nu o evita. Învață din ea, chiar dacă, aparent, e o diversiune.

Îți trec un fragment dintr-un articol de -al meu de acum 11 ani – apărut în Timpolis, în 1 februarie 2009. Despre o leprozerie. Din România. Vei înțelege.

”În fiecare an, la sfârșitul lui ianuarie, în data de 30, se sărbătorește o Zi mondială de luptă împotriva leprei, pentru că… lepra n-a “murit”.

(…)

 

 

Ajungem la cei 22 de foști bolnavi care mai trăiesc acum acolo. Ei au rămas sau în camerele spitalului-colonie, ale fostei leprozerii, al cărei nume nu se mai justifică, acum, pentru că nu mai există leproși, ci doar foști leproși. Unora dintre ei le lipsesc părți ale corpului, degete, membre, ochi din cauza leprei. Ar putea, acum, să plece liberi unde vor, dar nu își doresc – s-au obișnuit la Tichilești. Unii și-au făcut case, unii au născut copii, acești copii sunt în lumea largă, îi vizitează din când în cînd pe bătrâni. Aici este, acum, un azil, cel mai degrabă. Unde foștii bolnavi au pensii de persoane cu dizabilități obținute din grija doctorului Vasiliu.

Mai apare uneori și presa, mai iese câte un material “de senzație”. Doctorul spune că, în anii de după Revoluție, a venit aici si un fotograf care a făcut poze și le-a publicat împreună cu texte ale celebrului Brunea Fox, fără să explice că situația descrisă de texte era din urmă cu câteva decenii.

Dar au ajuns aici și oameni de bună credință, precum a fost Jonathan Scheele, ambasador al Uniunii Europene în România. El a băut din același pahar cu bătrânul care, atunci, juca rol de primar al locului. Legenda spune (cum relatează publicația britanică Telegraph) că șoferul român al lui Scheele a refuzat să îl ducă pe acesta până la colonie, când a auzit că e vorba de lepră în ecuație, și că demnitarul a făcut ultima parte de drum pe jos. Doctorul Vasiliu povestește, despre faza asta, că e doar legendă, dar că poate a existat o reticență din partea șoferului. (…)”

Tu ce ai fi făcut? Mai ales de ai fi putut să te documentezi înainte. Te vezi în postura de a fi dat mâna cu un fost lepros? Eu, da.

Îmi aduc aminte de Costel și de Mihaela, el copil, ea foarte tânără, puțin după Revoluție, primul meu material cu persoane cu SIDA, la Spitalul de Boli Infecțioase din Timișoara. Pe Costel l-am luat în brațe și l-am ridicat. Mihaelei i-am strâns mâna. Avea pielea uscată și sfărâmicioasă. Dar știam deja ce trebuie să știu, și că, în condițiile în care eram toți, nu mă puteam infecta. Pentru că mă documentasem pentru articolul pe care urma să-l scriu. Ar fi trebuit să-i refuz mâna Mihaelei? Mă bucur că știam deja că nu.

O altă amintire e despre o bătrână la care am fost, cu cei de la Serviciul de Ambulanță din Timișoara. Eram, în noaptea aceea, într-una din cele peste 2000 de solicitări la care am fost cu cei din Timișoara și cu colegii lor din Veneția, pentru a scrie despre munca echipajelor de la cele două servicii de ambulanță. Am învățat câte ceva. Eram cu trei bărbați, medic, asistent și infirmier, la o bătrână căreia îi era rău dar nu voia la spital. Doctorul a ridicat din umeri. L-am rugat să mă lase pe mine să vorbesc cu ea. M-am pus pup în fața ei, am prins-o de mâini și i-am povestit ce văzusem că ar urma. Și am convins-o. A și întins mâna să i se prindă vas. Nu mai știu cum, dar un picur mare de sânge s-a format din mâna ei și a pornit-o în jos. Instinctiv, am întins palma și am prins picurul. Nu aveam mânuși. Dar m-am gândit fulgerător că femeia ar fi necăjită de i s-ar păta covoarele. Medicul s-a uitat speriat la mine. I-am șoptit – e ok, nu am leziuni. Și asta a fost tot.

Siguranța noastră e importantă. Dar ȘTIIND, cunoscându-i marginile, ale probabilității ca un lucru să iasă rău pentru noi, putem să nu îl jignim pe celălalt, să nu îl contrariem, să nu îl aruncăm într-o depresie care, poate, deja există în paralel cu o boală. Sau să nu îi contrazicem valorile sociale profunde. Doctorul acela musulman a ales să locuiască în Germania. În Germania, la o mână întinsă se răspunde apucând acea mână. Pentru că o femeie nu e ciumată.

 

 

Cum este un om care are dermatită atopică? Cum ajunge la un diagnostic, ce face după, cum își ogoaie boala, cum trece de ea? Cum e, găsești pe net, mulțumesc. Simplu spus, are pete, pielea se usucă, îl mănâncă, îl doare, pielea se crapă, poate face infecții – acum avem și covidul. Cum e viața lui? Cum se simte, având treaba asta? Cum explică el celor cu care, poate, are să-și strângă mâna, despre problema lui? Dar tu, tu ce faci, de este prietenul tău, ruda ta? Sau dacă îl întâlnești pentru prima dată, și ce vezi este o mână întinsă? O mână uscată, cu o crăpătură în ea?

Când nici nu înjur, nici nu plâng, dar îmi e greu, și ceva mă lovește brusc în față, o știre neagră, o problemă, o durere a cuiva la care țin, îmi ies bube pe față, uneori și pe corp. Când a murit tatăl prietenei mele Diana, în vremea covidului, dar când deja aș fi putut pleca din Timișoara mea, pentru înmormântare, nu mi-a spus, ca să nu vin, să îmi primejduiesc viața. M-a sunat imediat după. Și m-am supărat urât. Și mi-au ieșit afte pe buze. Și mi-a luat o vreme s-o înțeleg. Adică să accept raționamentul ei… Doar că la mine se întâmplă extrem de rar să îmi puște pielea, așa. Poate și… pentru că eu înjur.

Așa e și cu treaba asta – dermatita atopică. Vine la pachet cu o zestre genetică a bolilor autoimune. Omul nu are palmele crăpate sau pete pentru că vrea el sau pentru că nu se spală – dimpotrivă, spălatul chiar nu e cea mai bună chestie, de ai așa ceva. Dar e o formă de a-i pușca problemele – spus extrem de simplu. Dar, ca să fie totul și altceva decât amintiri și considerente de filosofie socială, am vorbit cu trei oameni, pentru tine, ca să avem niște specialiști să ne explice despre cum curge treaba și… cum se trece prin asta.

Și, da, obsesia mea cu întinsul mâinii. Cum e la refuz. Cum e cu boala ce vine (sau nu) cu ea. Ce vine cu a ști despre treaba asta.

Am vorbit cu doamna Patricia Cristodor, conferențiar la catedra de dermatologie în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara, care activează și în cadrul Spitalului Municipal Timișoara, la Clinica de Dermatovenerologie. Mi s-a părut firesc să întreb un profesor. Pentru că nu doar știe ce se întâmplă – știe și cum să dea altora. Nu doar mie – ci medicilor care, la rândul lor, vor găsi o cale pentru pacienți. Care cale e ceva mai complicată, legat de boala aceasta.

”- Doamnă Cristodor, am citit un articol interesant zilele trecute despre un doctor din Germania care a refuzat să dea mâna când i s-au oferit actele pentru cetățenia germană, el fiind musulman, și de aici iarăși o groază de considerente, filosofice, sociale – e interesantă abordarea asta, cât te ferești de cel de lângă tine și pe ce motive, care țin de estetică, de teama de a lua o boală. Dar, până la urmă, teama de a lua o boală cred că trece, informându-ne. Să vorbim despre dermatita atopică. Fiind o boală care apare la copii, mai des, părerea dumneavoastră este că oamenii sunt informați în societate să caute ajutor repede, sau e ca la dentist, că stai până nu mai poți? Cum este în România, cum este în Timișoara?

– Păi nu știu cine e pe principiul că la dentist să stai până nu mai poți.

– Suntem români…

– Și cu cancerul stai până nu mai poți, dar nu e cea mai bună opțiune.

– Era o replică a profesorului Bratu. (N.r.: care a condus Facultatea de Stomatologie din Timișoara o vreme).

– Și un stejar mare începe prin a fi o ghindă mică, și, când e ghindă mică, cu un fir de verdeață în ea, îl smulgi cu două degete, când e stejar mare nu poți nici cu buldozerul.

– Așa e. Foarte plastică și bună comparația.

– Așa că nu cred că e corect pusă problema. Că dacă să o las până nu mai pot, sau să o tratez repede. E o întrebare retorică, cred.

– Nu, asta nu era o variantă. Era o constatare. Comparația cu stomatologia era venită după o replică a profesorului Bratu, de acum 20 de ani.

– Da, la fel se poate face o comparație și cu oncologia.

– Așa e.

– Câtă lume nu stă… Și femeile cu cancer de sân au noduli, și nu se duc la doctor, că… dacă e cancer, că parcă dacă stau acasă nu mai e cancer… Și e mai groaznic cu oncologia decât cu dentistul. Riști să-ți pierzi viața, nu un dinte.

– Așa e. Cum este cu bolile de piele, și cu această boală? Ce constatați. Se vine din timp? Sau nu? La medic.

– Păi care cum. Depinde de nivelul de educație, cum ați spus, copiii sunt populația preferată, deci populația țintă, și atunci bineînțeles că n-o să zică copilul că mă duc la doctor, trebuie să îl ducă părinții. Și atunci depinde de nivelul de educație și de cât îi pasă părintelui de copil. Că dacă e un părinte care zice că lasă că e bine și așa, că nu moare, atunci se ajunge târziu.

– Cât de mare poate să fie problema la un copil? Adică e acea mâncărime, sau că se sparg niște pustule, sau care e aspectul cel mai neplăcut al bolii la copil?

– Păi practic totul provine de la o sensibilitate a pielii care se datorează lipsei unor anumite lipide, ceramide și așa mai departe din structura epidermului. Oricum, efectul imediat este faptul că pielea este foarte uscată. Și, fiind uscată, se crapă cu ușurință. În momentul în care este și uscată și se descuamează, scuamele produc mâncărime, crăpăturile se pot infecta, și, de aici, toată avalanșa… care poate să urmeze, și care în subsol se asociază cu faptul că o nenorocire nu vine niciodată singură, adică de obicei dermatita atopică se asociază cu alte afecțiuni, tot atopice, de pildă cu astmul bronșic, cu conjunctivite, cu rinite alergice șamd.

– Ce componentă alergică și ce componentă de altă natură există? Există statistici clare în legătură cu asta?

– Situația stă în felul următor. Persoanele toate au un teren genetic. Acum acest teren genetic este ca o cameră în care ei, față de o persoană normală, au o ușă în plus. Ușa duce către manifestări patologice. Această ușă poate să fie închisă sau poate să fie deschisă. În funcție de stilul de viață. Deci o persoană care are această moștenire atopică genetic și care este crescută de părinți într-un stil de viață sănătos, cu alimentație corespunzătoare, cu substrat psihologic corespunzător, cu exerciții fizice, cu momente de relaxare, de veselie, de bucurie, de joacă șamd poate să rămână cu ușa aceea veșnic închisă și să nici nu știe că ar fi putut să aibă ceva probleme.

– Am înțeles. Foarte plastică și bună explicația dumneavoastră. Cred că ajută omul care are o altă meserie decât cea a dumneavoastră, vorbesc de cea de bază, de medic, nu de dermatolog, ajută omul care nu este medic să înțeleagă mult mai bine ce se întâmplă.

– Asta este situația. Că spuneați că în 70 la sută din cazuri este genetică. Nu, la 70 la sută din cazuri persoanele care au teren genetic sunt dovedite. S-ar putea ca părinții să fi crescut în alte condiții, alt stil de viață, și să nu fi manifestat atopia. Și ei și-au crescut copiii altfel, sau s-au schimbat datele sociale și culturale, între timp, la noua generație, și atunci copiii vor manifesta atopia. Părerea mea asta este.

– Predispoziția există. Apare doar faptul că uneori, datorită condițiilor, ea nu ajunge să se manifeste sau să fie cunoscută.

– Da, așa e.

– Am înțeles, deci terenul genetic există. În același timp, dacă am înțeles bine, există aceste rezultate, depind de niște alergii, iar altele nu. Există statistici care să spună cât din această dermatită atopică se datorează alergiilor și cât nu?

– Practic ce există în forma actuală sau potențială poare să fie declanșată sau accentuată de suprapunerea unor alergii.

– Deci e un cumul.

– De exemplu un copil care are o dermatită atopică (DA) sau potențial de DA face o parazitoză digestivă – prezența acestor paraziți în intestin va fi de natură să ducă la eliberarea unor alergeni și atunci totul va deveni mult mai vizibil – sau vizibil.

– Și atunci se poate ajunge la un diagnostic.

– Da, adică la orice copil cu semne de atopie trebuie verificat dacă nu are un astfel de focar de infecție care să biciuie, să declanșeze sau să agraveze situația de față.

– Din experiența dumneavoastră – discutăm mai degrabă despre copii – părinții care merg să caute la un medic diagnosticul, la cine ajung mai degrabă, după medicul de familie – la alergolog sau la dermatolog? Spre cine sunt îndreptați?

– Cred că mai degrabă la dermatolog. Adică primul lucru care se vede este pielea și dacă e pe piele, atunci aia e la dermatologie.

– Dar sunt instruiți medicii de familie? Simțiți că există și felia aceasta acoperită în activitatea medicului de familie, ca să înțeleagă un proces de genul acesta și să sfătuiască bine părintele pentru ce este de făcut mai departe – sau îi spune ”dă-l cu o cremă și lasă că se rezolvă”?

– Păi din câte știu eu medicii de familie în primul rând absolvă o facultate de medicină în care li se prezintă aspectele de dermatită atopică, și periodic fac cursuri de actualizare și perfecționare, deci nu cred că fie medici care, mai ales fiind vorba de un copil, să zică dă-i cu crema asta și ia de-aici.

– Vă întreb pentru că sunt tot felul de cazuri în care anumiți snopi de probleme medicale sunt mai puțin cunoscuți, cum s-a văzut în timp, de către medicii de familie. Depinde, sigur, și de cât s-a insistat în UMF pe materia respectivă, sau dacă au fost la cursuri de perfecționare de genul acesta.

– Sau un medic, dacă simte că îl depășește situația, să se adreseze copilul cuiva care poate să gestioneze.

– Sigur, către un medic specialist. Bun, deci calea firească ar fi mai degrabă, ca prim pas după medicul de familie, dermatologul. Să spunem că avem schița unui diagnostic. Dumneavoastră trebuie sau puteți să dați un diagnostic în urma discuției cu părintele sau în urma discuției cu pacientul, fără să vă sfătuiți cu un alergolog? Sau care sunt pașii? După ce v-a intrat în cabinet părintele cu un copil cu aceste probleme.

– Pașii sunt ca la orice fel de boală, anamneză sau a copilului sau, dacă e nu mai mare, a părintelui. În orice caz, plus minus copil, examenul clinic și examenele paraclinice. Deci asta este calea de urmat în orice boală.

– Da dar îl trimiteți la alergolog sau la laborator?

– Un dermatolog ar trebui să știe să gestioneze dermatita atopică. Desigur, putem colabora și cu alergologii, dacă suspicionăm că se mai asociază cu alergii alimentare. Dar dacă ni se pare că e un caz care nu răspunde la nici una din formulele terapeutice pe care le-am încercat, atunci poate putem zice… da n-are rost, alergologul o fi mai deștept ca mine, Doamne-ajută-l pe el să lămurească ce n-am putut eu.

– Aveți un pacient. Aveți un diagnostic. Ce se întâmplă mai departe? Aveți o boală sau un snop de afecțiuni care au aceeași manifestare care doar se ține în frâu sau se poate și rezolva medicamentos? Adică tratăm pruritul și facem ca un pacient să nu mai sufere, sau facem ca el să nu mai ajungă la acea manifestare?

– În principiu DA are o evoluție ondulantă, care v-am spus că ține și de abaterile de la disciplina stilului de viață sau de la ghinionul de a contracta o infecție intercurentă. În principiu DA bine controlată și o familie care este avizată că toate necazurile copilului derivă de la uscăciunea pielii vor avea grijă să îl educe și să îl trateze cu emoliente. Emolientele sunt creme care hidratează pielea. E o zicală care spune că niciodată nu ai pus destui emolienți pe pielea unui atopic. Deci se pune cu generozitate.

– Dar ce facem acuma, când la un atopic în mod normal ar exista interdicția să te speli atâta pe mâini – cu covidul trebuie să te speli pe mâini. Asta cum o gestionăm?

– Se spală pe mâini și se dă imediat cu cremă. Se usucă bine fiindcă de multe ori manifestările apar la persoane care se spală și nu se usucă. Deci se usucă bine și se dă imediat cu cremă.

– Mă interesează stigma. Dumneavoastră ați dat de cazuri în care adulții sau adolescenții să se plângă de faptul că se simt excluși sau se ferește lumea de ei din cauză că au aceste pete pe zonele vizibile ale corpului? Deci față – mâini?

– Cei pe care i-am întâlnit eu erau mai mult preocupați de suferința lor personală decât de impact. Adică prima suferința lor față de impactul social. Probabil că s-au învârtit în niște cercuri de oameni înțelegători și culți.

– Și poate mai informați – pentru că înțeleg că la psoriazis multă lume se ferește să dea mâna sau să atingă pe cineva care are boala asta.

– Nu cred că dacă ar ști cu fermitate că e psoriazis și că psoriazisul nu este contagios ar fi problemele la fel de mari.

– Și eu cred asta.

– Tocmai am ținut o prezentare despre diagnosticul diferențiat al psoriazisului, care cuprinde vreo 300 de slide-uri și pe un slide nu e doar un singur diagnostic diferențial. Așa că dacă nu ai o pregătire în spate este destul de greu să poți să știi că omul ăla are psoriazis sau, de exemplu, sifilis. Pentru că și sifilisul poate să aibă manifestări cutanate foarte asemănătoare cu psoriazisul, și chiar un specialist, dacă nu face niște teste, niște trucuri, nu poate să își dea seama la prima privire.

– Dar atunci, făcând un pas în spate de la tema de bază, o să vă întreb acuma dacă suntem în postură, nu acum ci înainte și după covid, sperând că o să ajungem la un după, cât trebuie să știm sau cât ne ajută să știm câte ceva despre bolile de piele, atunci când cineva ne întinde mâna, ca să știm dacă e cazul să nu o dăm sau nu. Pentru că eu cred că puțină informare ne-ar putea face să nu ne gândim, dacă vedem că cineva are o malformație, o pată, o uscăciune accentuată, să nu ne gândim că ar trebui să nu îi întindem la rândul nostru mâna, pentru că putem să luăm boala. Cât ar trebui să știm și cât ne ajută să știm despre lucrurile astea ca să ne ferim de astfel de…

– Sunt două aspecte – un aspect este legat de faptul că normal că e cel mai bine că atunci când mori să mori cât mai puțin prost, dar tot prost o să mori…

– (Râd) Cred că sunteți un profesor foarte fain!

– Să mori cât mai puțin prost știind că tot așa o să mori, deci e bine să știi câte ceva din orice, deci e bine să cunoști, mai ales problemele cu care poți să te confrunți personal, de sănătate. Dar pe de altă parte ni se pare o conduită profilactică destul de rezonabilă ca cineva care știe că are pe mâini niște leziuni care ar putea să ridice probleme celui din fața lui să nu-i forțezi o atitudine care lui să i se pară riscantă, întinzându-i mâna și domnule hai să te văd dacă ai curajul că îmi strângi mâna.

Citește și:  Cum ne-am ales cu numele de familie pe care le avem?

– Da și ăsta e un unghi la care nu m-am gândit. Interesant.

– Adică trebuie și tu, din pielea în care ești tu, să previi niște chestii neplăcute pentru toate părțile.

– Câte boli, în România de astăzi, sunt care se pot lua printr-o strângere de mână? Există așa ceva? Nu știu. Râie probabil. Dar în afară de asta?

– Covidul?

– Da, bun, drept. Da, vă întrebasem de România de astăzi. Dar România firească.

– Viroze cutanate, veruci. Eu, de pildă, am încasat o verucă într-un mod incredibil. Puteam să nici nu-mi dau seama de unde am luat-o dar așa a fost să fie că mi-am dat seama. Mă rezemam de o bară într-un tramvai și mi-a alunecat încet încet mâna pe bară și la un moment dat m-am atins de mâna altcuiva și, când m-am uitat, am văzut că era ciucuri de veruci. Și în fracțiunea de secundă următoare am zburat cu mâna de-acolo și totuși peste două săptămâni fix în locul ăla am făcut o verucă. Deci a durat mai puțin de o secundă contactul. Dacă ai ghinion, l-ai luat.

– Și ăsta e un exemplu nu din auzite, ci al dv, nu poate fi trecut sub semnul întrebării.

– Nu, este experiența mea personală. Se pot face infecții cutanate care pot fi cu microbi, virusuri, cu ciuperci.

– Deci totuși este bine să știm cât mai mult despre lucrurile acestea ca să ne dăm seama ce se ia și ce nu, iar cei care au așa ceva să nu forțeze situația sau să avertizeze sau să spună ”a, scuze, nu se ia, știu ce e” sau… Totuși este un menuet social, nu?, în care trebuie să participăm fiecare cu ce poate.

– Trebuie cumva pregătiți psihologic și pacienții. La un moment dat să spună ”eu am o dermatită atopică, din când în când pielea mea arată ciudat, nu o să mă supăr dacă o să-ți fie… o să ai rețineri să ne strângem mâna, relația merge mai departe”. Și nu cred că cineva nu ar putea să înțeleagă o astfel de abordare. S-ar putea pune problema în felul ăsta, care mi se pare foarte onest.

– Da, cred că asta e de fapt calea decentă, de mijloc. Am pornit de la ideea asta pentru că e interesant în contextul de acum și, vă spusesem, am dat de materialul acela care mi s-a părut foarte interesant – pentru ce refuzi, în Europa, o mână. Dar înainte de covid. Iar principiile religioase mi se pare că nu sunt ok dacă vii în Europa să faci chestia asta în societate.

-Bine, apropierea dintre oameni pe de o parte nu este garantată de o strângere de mână, pe de altă parte nu este împiedicată de lipsa unei strângeri de mână.

– In vitro, adică așa cum o spuneți, da, dar in vivo, atunci când și se refuză o strângere de mână, rămâi cu niște semne de întrebare, cred eu.

– Dacă ești psihologic pregătit că există motive pentru care ar fi o variantă să ți se refuze o strângere de mână, în primul rând nu întinzi mâna.

– A, bun, sigur, asta e cu totul altceva.

– Mi-am mai amintit de o boală interesantă care este hiperhidroza palmară – sunt oameni la care le picură mâinile, deci efectiv au jet mic de sudoare permanent. Vă dați seama, e același lucru. Chiar dacă știi că omul nu are nimic contagios, chiar nu-ți vine să-i strângi mâna.

– Da dar atunci intervine ce ați spus dumneavoastră – el, știind că are această problemă, ar trebui, în timp, să găsească o cale decentă să evite momentele stânjenitoare.

– Acuma nu știu cum ar putea evita să semneze la starea civilă când se căsătorește.

– Nu, adică să… Eu lucrez cu albastru de metilen mult. Dacă întind mâna și cineva se uită urât, îi spun – vezi că sunt cu albastru, sau nu , las-o, ne dăm cotul. Cât contează somatizarea unor probleme din familie, din societate? Adică unii oameni spun că e o legendă că te-ai supărat și-ți apar pete pe piele, dar nu e. Poate că și asta ar trebui să o știm, nu? Acuma suntem toți speriați de virus, dar dincolo de asta există și alte motive care fac să apară probleme pe/cu pielea. Printre altele, cred că…

– Am două comentarii. Unul e că nu ar trebui să fim speriați de virus, ar trebui să fim prudenți. Dar nu speriați. Sperietura și teroarea sunt cumva pe de o parte dovada lipsei de credință. Pe de altă parte…

– Scuze… ce fel de credință?

– În Dumnezeu?

– Ce legătură are chestia asta cu un lucru medical?

– Păi dacă ai credință în Dumnezeu atunci știi că ceea ce ți se întâmplă ție este prin colaborare cu Dumnezeu. Adică dacă tu-ți faci partea ta, de exemplu, și te protejezi, sau te ajută și Dumnezeu să fii protejat, sau, dacă nu ești protejat, înseamnă că Dumnezeu are un drum pentru tine care nu te poate duce la cel mai bun al tău decât dacă faci chestia aia. De pildă mie mi-a murit mama când aveam 13 ani și după încă vreo 17 ani mi-am dat seama că acest lucru în devenirea mea ca persoană, ca om, mi-a folosit, cu toate că a durut că nu pot să vă spun.

 

 

– Da, ați crescut altfel, știu ce spuneți. Și mie mi-a murit tata când aveam 14 ani. Da, s-ar putea ca pentru multă lume să fie o componentă importantă credința dar eu nu aș amesteca-o într-un diagnostic sau în curgerea tratării unei boli.

– A, nu, era vorba că tu-ți faci partea ta și ai liniștea că Dumnezeu se ocupă de partea lui, și dacă tu-ți faci partea ta Dumnezeu te va călăuzi pe calea pe care o știe el spre binele tău, pe care tu acum s-ar putea să nu-l înțelegi. Dar va veni un moment cândva, poate acum, poate peste 10 ani, peste 20 de ani, să îl înțelegi. Acest aspect ziceam că este și o oarecare dovadă de imaturitate. Adică dacă eu de pildă aș ști că dacă nu mă îmbolnăvesc de covid, nu o să mai mor niciodată, atunci aș fi foarte înfricoșată că Doamne să nu mor de covid. Dar sunt atâția oameni care mor de la naștere la 2 ani, la 4 ani, copii cu cancere, cu leucemii, care mor fragezi, tineri, accidente, una-alta, deci se moare. Nu îți dă nimeni garanția că dacă nu mori de covid nu o să mori mâine de altceva.

– Da, de acord. Dar asta nu înseamnă că ne purtăm ca ciobanul din Miorița adică așteptăm să ne dea baciul celălalt în cap, ci trebuie să ne facem partea noastră pentru că unii dintre noi…

– Cu asta am început că noi ne facem partea noastră.

– Da, dar ne-o facem și asta e. Eu sunt atee, eu nu aștept de la Dumnezeu sau de la un alt zeu să mă salveze, ci de la medic.

– Oricum, partea că tu-ți faci partea ta rămâne bătută în cuie. Crezi, nu crezi, trebuie să-ți faci partea ta. Fiecare trebuie să-și facă partea lui, și medicul și pacientul. Și de asemenea, fiecare trebuie să fie conștient că va veni un moment când o să moară. Am văzut atâția bătrâni care erau bolnavi cu cancer terorizați să nu moară de covid. Cred că ar avea motive să aibă mai multă seninătate. Oricum o să mori cândva de ceva. Oare dacă mor de cancer o să-mi fie mai ușor? Dacă mor înecat sau în incendiu sau într-un cutremur, îngropat de viu sau mai știu eu cum, o să-mi fie mai ușor?

– Dar eu cred că aici nu se pune problema de ce să mori ci cât mai târziu. Nu ?

– De acord dar eu combăteam spaima asta că vai o să mor. Da, o să mor. Dar cu cât mai târziu cu atât mai bine. Dar cu cât sunt mai înfricoșat, cu atât deschid ușile mai larg dușmanului. Deci dacă sunt pe poziția că ok, eu fac ce depinde de mine, dacă mă îmbolnăvesc, ascult de doctor, dacă o fi să nu iasă asta este, oricum mor o dată de ceva, și n-are rost să mă duc de acuma în mijlocul cimitirului și să aștept să mă ia aia cu coasa. Cât timp trăiesc și sunt bine, o să fac ce pot eu mai bine. Asta aș vrea eu să aibă lumea, detașarea în fața morții, relaxarea că știi că eu fac ce depinde de mine, mai departe cum o vrea Dumnezeu.

– Înțeleg ce spuneți, adică somatizarea nu dincolo de o panică firească.

– Cu somatizarea sunt atâtea exemple. Era un aviator care făcea herpes tot timpul de câte ori zbura deasupra unui anume canion. Explicația: în canionul respectiv s-a prăbușit un coleg de-al lui care îl înlocuia pe el într-un zbor. Sau o fetiță care nu mai dădea Dumnezeu să se vindece de veruci plantare – explicația e că familia o obliga să meargă la balet, și ea ura baletul. Există somatizări.

– Și ele există, înțeleg, și în DA.

– Da. Și astm. Au fost copii care au făcut criză de astm pentru că mama nu a vrut să le cumpere o jucărie.

– Spuneați de două observații.

– Prima era vizavi de lipsa de credință, a doua era că trebuie să înțelegem că vom muri.”

 

 

Vorbesc și cu medicul primar alergolog Dora Varga din Cluj Napoca, de la cabinetul Almedo.

” – Spune-mi te rog ca și cuiva care nu s-a confruntat cu boala asta, tu reușești, prin mijloacele specifice feliei tale de medicină, să determini, sau există un anumit procent în care determini factorul alergen, dacă el există, la DA?

– Bineînțeles că reușim, de cele mai multe ori, să identificăm alergenul, atâta doar că și dacă îl identificăm, e foarte greu de evitat.

– Da, dar primul pas e să-l știi, să știi despre ce e vorba. Dar înainte de a-l identifica, pasul 1 ar fi să spui dacă este vorba de un alergen sau nu – asta se știe sau eliminând toate variantele de alergie posibile spui – domnule, nu este alergie la ceva? Cum se lucrează? Vine cineva la tine care are buba. Un dermatolog îl trimite la tine să vezi dacă e alergie sau nu. Tu primul pas îl faci să vezi de e sau nu alergie sau încerci toți alergenii ca să spui că, de nu a ieșit la nimic, nu e alergie sau nu găsesc eu.

– Prima oară se fac testele astea uzuale. La alergenii din mediu și alimentari.

– Cum se fac?

– Cutanat. Pe antebraț se pun prin tehnica prick picături din alergenii standardizați pe care îi avem noi, se face o înțepătură cu o lansetă specială în ideea de a pune în contact alergenul din picătura respectivă cu celulele din piele care pot să conțină molecule sensibilizate la diverși alergeni..

– În cât timp se obține o reacție dacă omul e alergic la ce i-ai pus tu acolo?

– Reacțiile imediate la alergenii alimentari și de mediu le obținem în 20 de minute.

– Deci cât încă îți stă în cabinet omul.

– Sigur. Astea sunt reacțiile imediate., Dar pot să fie și reacții tardive, pentru care putem face teste patch, în care se pun în contact cu pielea alergeni standardizați dar rezultatul se citește după 72 de ore.

– La alergenii standardizați bănuiesc că lucrezi cu ambrozie, polen, alune.

– Exact.

– Ce se întâmplă dacă un om are alergie la… nu știu… apă caldă? Cum îți dai seama la ce reacționează omul respectiv dacă el nu s-a prins?

– Îmi dau seama din anamneză, din discuția cu omul. Înainte de a-i face orice test port o discuție cu el, și îl întreb. Și omul îmi spune: când fac duș fierbinte, sau când alerg, am erupții pe piele – dar alea sunt cu totul altceva

– Da, doar am vrut să înțeleg cum lucrezi tu. Deci există și o discuție. Asta e puțin mai greu când e vorba de copii. Deci părinții trebuie să își dea seama de contextul în care apar, se măresc și devin mai dureroase sau mai deranjante problemele de la dermatita atopică, da?

– Sigur. Discuția este esențială. Înainte de a ne apuca de orice fel de teste, discutăm sau cu pacientul, dacă e adult sau copil mai mare, după 8 ani se poate discuta foarte bine cu copilul, poate mai bine decât cu părinții.

– La DA tu ce cauze… Când era vorba de alergii tu ce cauze ai găsit care să provoace, ca alergii, adică dinspre alergie, chestia asta?

– La copiii mici pot să fie foarte frecvent implicate alimentele, laptele, oul, alunele, peștele, deci alimente importante pentru copil. Pot să fie alergenii din mediu, prafuri, polenul. Dar sunt pacienți care nu sunt alergici deloc la alimente, au doar alergie la alergenii din mediu. Aici este puțin mai greu pentru părinți, ce face el pe piele dacă e alergic la praf sau la polen.

– Dar și ăștia pot să dea tot aceste atopice?

– Sigur că da.

– Poți să-ți aduci aminte de un factor alergen mai dubios? Adică întrebarea mea este pusă, recunosc, în urma mai multor episoade de doctor House pe care le-am văzut, în care omul se gândea la tot felul de ciudățenii – pentru că există și de-astea – care dau alergii. Ce ciudățenii ai întâlnit tu care să ducă la o alergie ce dă în dermatita asta atopică?

– Nu îmi vine ceva. DA de obicei e o boală care are un caracter fluctuant, un caracter recidivant. De foarte multe ori e greu să spui că e praful. Ai luat praful și s-a terminat boala. Nu pot să spun că în DA am găsit ceva ciudat. Astea ciudate pot să apară în urticarii acute sau la cei cu episoade de astm sau rinite.

– Am citit că boala asta are și o componentă ereditară mare. La un copil înseamnă că asta discuți cu un părinte care probabil deja cunoaște problema asta.

– Nu e chiar așa. Componenta genetică există, se referă la terenul atopic. Nu la toți se manifestă alergii cu dermatită atopică. Sau chiar dacă părintele a avut când a fost bebeluș, el nu are cum să-și amintească. Deci la majoritatea pacienților DA trece până la vârsta de 2-3 ani. La adulți nu prea e de cauză alergică dermatita atopică. La adulți mai degrabă e intrinsecă.

– E o diferență între ce numim boală și condiție anatomică. Pentru că dacă faci o chestie că te-ai enervat și aia-ți erupe cu ceva pe piele problema se pune.. La tine, de găsești o alergie la praf la cineva, elimini praful. Sigur, de se poate. Pe când la varianta care ține de că asta e, și pielea ta asta face dar se înrăutățește când te enervezi acolo sunt mai puține lucruri cred de făcut. Te întreb asta din perspectiva leacului. Ai un diagnostic – care e leacul, în afară de îndepărtarea factorului alergen? Bănuiesc că antihistaminice, nu?

– Obligatoriu, pentru că o verigă importantă în producerea dermatitei atopice este pruritul. Care este deosebit de intens. Și cât nu e controlat pruritul practic nu avem cum să controlăm boala. Antihistaminice, da, și, ce e mai important, cremele emoliente, bariera lipidică a pielii.

– Dermatocorticosteroizi? Pentru tratare a episodului?

– Depinde ce formă de dermatită atopică e. Dacă e severă, intri cu corticosteroizi, dar dacă e o formă ușoară, e suficient un antihistaminic și emolient.

– Din constatările tale ce duce la un astfel de copil ca, atunci când crește să nu mai aibă boala – tratamentul sau este o evoluție firească în timp?

– Evoluție firească sută la sută. De asta se și numește Marșul alergic.

– Asta ce înseamnă?

– La copiii cu predispoziție genetică, de obicei prima manifestare de alergie este dermatita atopică. Care apare în perioada de sugar. Niciodată la naștere. Toteauna după câteva luni – două, trei, patru luni, așa începe să apară. Și pe măsură ce crește copilul. Diagnosticul de cele mai multe ori este unul clinic. Mai ales la cei mici. Pielea uscată, pruriginoasă și cu tendință de recidivă. Începe marșul alergic. După care de multe ori copilașii fac bronșiolite repetate și ulterior, pe măsură ce cresc, încep să apară simptomele astea tipice de rinită alergică – dar ele dispar, dermatita atopică și bronșiolitele. Dar dispar prin mersul natural al bolii, nu prin tratament. Tratamentul ajută să previi episoadele de recidivă.

– La adulți mai degrabă ai afectate mâinile decât fața?

– Da, la adulți”.

 

Cum există și un clar substrat psihologic al existenției DA (mai ales la adulți), dincolo de factorul genetic sau de alimentație, am rugat-o și pe psiholoaga Andreea Ionescu din Timișoara să vorbim despre această boală, și implicațiile din unghiul meseriei ei.

” – Andreea, înțeleg că boala asta e ca o păpădie care iese dintre dale de ciment, pe unde găsește o breșă. E neobișnuit, pentru un psiholog, să dea de manifestările unei frământări psihice la nivelul pielii?

-Este foarte normal, pentru că avem o grilă de lectură care ne spune că da, într-adevăr, pentru un anumit nivel al intensităţii emoţionale sau al mesajelor pe care vrem să le transmitem, aşa cum spuneai, avem mimică, gestică, avem mesajele paraverbale, ton, ok, dar, atunci când vorbim despre o tulburare psihosomatică, cele de piele sunt dominante în categoria celor psihosomatice. Mai avem şi altele: este ulcerul, este astmul, avem mult mai multe care se includ aici.

-Despre astm nu știam.

-Astmul se leagă de problemele psihice, nu este o rezultantă directă, dar se leagă. Înţelegerea noastră asupra bolilor psiho-somatice, acesta fiind un domeniu pe care eu îl iubesc, ar fi acela că noi avem nevoie să ne procesăm emoţiile, conflictele interioare, tumultul nostru intern, iar atunci când nu suntem învăţaţi s-o facem sau am primit mesaje în creşterea noastră, adică în perioada când noi ne formam credinţele, obiceiurile, comportamentele, în fine, un anumit scenariu de viaţă, că avem interdicţii în a ne exprima emoţiile sau un anumit tip de ataşament, adică de raportare în relaţiile semnifictive, atunci noi nu o să facem asta, nu o să ne procesăm, nu o să ne exprimăm emoţiile, nu o să le trăim, ci o să le înmagazinăm în corp. Noi ştim că emoţiile au un substrat de neurotransmiţători, stresul, anxietatea, nivelul de cortizol creşte până la cer în situaţiile stresante şi atunci, dacă noi nu le exprimăm, nu vorbim despre ele, nu le împărtăşim în relaţii apropiate sau în terapie, atunci o să ajungem ca acea parte din substratul lor fizic să se manifeste undeva în corp. Aşa cum ai găsit metafora păpădiei, ele ies acolo unde este loc sau unde este un spaţiu mai slab sau asta este o altă regulă în limbajul corpului sau nu neapărat în limbajul corpului, ci în limbajul psihicului nostru – exprimarea este pe linie simbolică şi ca să îţi dau un exemplu poate mult mai la îndemână, este un mecanism similar mecanismului din visele noastre, pentru că în vis noi folosim simboluri, noi folosim într-adevăr materialul reprezentant, adică elemente pe care le-am văzut în viaţa reală, dar asocierile, scenariile pe care le creăm în vise, simbolice, legate de nevoile noastre din clipa respectivă şi atunci inconştientul nostru se manifestă şi în tulburările psihosomatice tot în acelaşi fel. Şi atunci cercetătorii în domeniul psihosomatic, domeniu care este undeva între psihologie şi medicină, au găsit că există anumite conflicte specifice care, simbolic, sunt legate de o anumită parte a corpului.

-Gen visezi o cascadă, ai o problemă cu rinichii?

-Probabil că eu nu aş merge într-o interpretare atât de directă şi de simplă, eu m-aş uita, de exemplu, dacă visezi cascade, ce semnificaţie au cascadele în viaţa ta, poate te-ai întâlnit cu cineva la o cascadă, poate ai pierdut pe cineva la o cascadă, poate o cascadă este într-adevăr asociată cu abundenţa, cu curgerea, cu zgomotul, nu ştiu, habar n-am, aş investiga mai mult înainte să merg. Sunt cercetări în domeniul psihosomaticii şi pentru a ne întoarce la tema noastră, de aia, în mod simbolic, pentru a înţelege unde sau de ce se exprimă un anumit conflict într-o anumită zonă a corpului este important să ne gândim la o simbolistică, după cum spuneam mai înainte, şi atunci pielea noastră, în mod simbolic, este graniţa dintre noi şi lume, este relaţia noastră cu lumea, pielea noastră ne delimitează de lume şi atunci se zice, şi nu doar se zice, cercetările din sfera psihosomatică au identificat în anamneza pacienţilor cu boli psihosomatice de piele, conflicte în relaţii, conflicte neexprimate, relaţii foarte tumultoase, foarte problematice, care au fost ţinute, cu ghilimele de rigoare, sub covor, şi atunci noi avem şi în popor vorbele astea simbolice că mă enervează de îmi ies bube pe piele. Sau cu astmul – mă sufoc, o anumită situaţie mă sufocă, este o furie blocată, nu am aer, noi avem vorbele astea, simbolistica o găsim în limbajul popular. Deci, înţelegând această tulburare psihosomatică, mi se pare firesc, pentru a mă întoarce la întrebarea ta.

-Ai clienți ce vin pentru altceva, având și boli de piele, și se feresc să vorbească despre asta?

-Eu lucrez, am clienţi care vin cu tulburări psihosomatice şi, mă gândeam acum, chiar şi pacienţi cu cancer am avut, poate că este o particularitate a lucrului meu, eu lucrând în domeniul privat, oamenii vin pentru că vor să vină la mine şi atunci nu îi ajută cu nimic să nu vorbească despre problemele prin care trec. Înţelegerea mea asupra tulburărilor psihosomatice şi asupra contextului mai larg în care apare orice temă cu care ar veni, faptul că ele sunt legate între ele, m-ar face ca, repede, dacă vin cu boli precum un cancer sau exprimarea la nivelul pielii în absenţa unei infecţii propriu-zise, ci pe linie psihosomatică, m-ar face ca repede-repede să aduc în discuţie, ar fi o intervenţie de nivel 0, să aduc în discuţie modelul acesta prin care s-a ajuns la tulburare şi corpul persoanei a ajuns să se exprime printr-un mod atât de dureros. E un semnal de alarmă, pentru că ne arată că nu descărcăm într-un mod sănătos, ci producem boli din ce în ce mai complexe. În experienţa mea eu nu am avut oameni care să vină cu o boală serioasă şi să îmi spună „ştii, eu vreau să rezolv doar altceva”, să rămână închişi la explicaţiile mele legate de cauzalitatea complexă şi atunci invariabil ne-am apucat să lucrăm.

-Așadar mergem pe linia că boala de piele nu e neesențială. Chiar lângă alte probleme, să spunem mai mari.

-Nu e neesenţial, tocmai asta spun, nu este nimic neesenţial, pentru că ele sunt legate, m-aş uita la tulburările din relaţii. A-propos, despre cancer, componenta psihosomatică, pentru că există şi componenta ereditară, exista studii serioase pe partea asta, dar avem şi o componentă psihsomatică, se spune că în simbolistica identificată, şi mai popular, am spune că el, cancerul este boala oamenilor trişti; m-aş uita şi m-am uitat în istoria pacienţilor bolnavi de cancer, m-am uitat la dureri foarte mari din relaţie, din relaţiile semnificative şi, în funcţie de zona unde se manifestă cancerul, ne uităm la relaţii maritale, ne uităm la alt gen de relaţii, pe filiera parentală. E o poveste întreagă şi foarte frumoasă; odată ce înţelegem mecanismul, pare că ne vorbeşte corpul, asta îţi spuneam mai devreme şi hai să ne rămână aici, este o carte extraordinară…sunt mult mai multe cărţi pe psihosomatică, unele mai ştiinţifice, altele mai puţin ştiinţifice, dar pentru că eu înţeleg şi mi se pare atât de important aspectul acesta psihosomatic, am mai găsit şi în publicaţii dintr-acestea de self-help şi cvasi-spirituale, am găsit materiale care nu se îndepărtează foarte mult de cercetările din psiho-somatică, pentru că unele materiale aveau în spate investigaţii ale unui număr foarte mare de pacienţi, care au venit cu tulburarea psihosomatică şi, investigând istoricul, adică făcând anamneza, găseam un confict sau altul în istorie. Aceeaşi metodologie a analizei calitative se foloseşte şi în cercetările din psihosomatică, deci nu contează cine a făcut, contează să se facă pe un număr semnificativ de cazuri. Atunci, o carte importantă şi seminficativă, de asemenea, este „The body keeps the score”, adică în româneşte au tradus-o „Corpul nu uită” a lui Bessel van der Kolk. Explică foarte, foarte fain, cum în funcţie de această calitate, capacitate a noastră dezvoltată în copilărie, care cred că face diferenţa între sănătate şi boală – fizică, psihică, relaţională – deci, în funcţie de această calitate numită rezilienţă, unii oameni rezolvă conflictele prin care trec, le exprimă, le împărtăşesc, folosesc relaţiile în mod securizant şi nu fac boli (o să răcească şi ei, o să păţească una alta) şi cei care au o rezilienţă scăzută şi un ataşament (am numit mai devreme ataşamentul ca fiind acel model intern de raportare în relaţiile semnificative – în copilărie raportare la părinţi, la vârsta adultă raportare la partener, la copil), deci în funcţie de rezilienţă şi de tipul de ataşament facem boli sau nu facem boli.

-Depresia venind dinspre stigma DA – cum o poți combate?

-M-aş uita în primul rând la probabilitatea de a merge în depresie, faptul că eu am o boală de piele sau o altă boală nu este musai că o să mă duc în depresie. Dacă văd că există o probabilitate pentru depresie, există un context socio-emoţional sau familial care ar predispunde spre depresie sigur că aş merge pe întărirea Eu-lui, conştientizarea resurselor lui interne şi a valorii lui interne indiferent de feed back-ul primit din afară. Asta pe de o parte; şi pe de cealaltă parte, există mai multe mecanisme care sunt bănuite în spatele producerii depresiei. Unul dintre mecanisme ar fi neajutorarea, sentimentul de neajutorare, neajutorarea învăţată şi atunci probabil că aş merge şi aş lucra pe înţelegerea mecanismului ăstuia din spatele bolilor psihosomatice, m-aş uita în istoria lui la ce anume din ce a trăit se potriveşte modelului, astfel încât să-i cresc sentimentul că avem ceva de făcut, că nu suntem neajutoraţi, avem o cale pe care mergem şi aproape invariabil, în experienţa mea, am văzut că vedem rezultate, chiar dacă nu trece peste noapte, nu e nimeni idealist în sensul acesta, dar văzând îmbunătăţiri şi alte schimbări de viaţă, că nu apar aşa, din senin, tu ai o viaţă perfectă şi ai făcut tulburările de piele, sigur mai ai şi alte plângeri cu care vii şi atunci sigur, văzând că îmbunătăţim anumite aspecte şi întăind încrederea şi speranţa evităm cumva să mergem în depresie.”

 

Am scris mult. Ți-am mărturisit lucruri despre mine, despre pielea mea, despre felul în care pielea mea a interacționat cu pielea, sângele sau boala altora. Cred în materialele de suflet, nu în aruncarea de date sterpe și reci. Și mai cred în ceva, chiar dacă începusem cu asta, că da, uite, mai și înjur. Cred că, dacă arăt că îmi pasă de ceva – așa cum cred că am arătat și în materialul ăsta – o să reușesc să te fac și pe tine, cel care mă citește, să iei de bun ce îți spun, să fii piele lângă pielea mea, să înțelegi, să așezi, să fie, mâine, mai bine.

Și să apuci mâna celui care ți-o întinde. După ce trece covidul. Chiar de e uscată.

(Poze din colecția proprie)

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*