Mijlocul lui iulie este timpul când se termină școlile mari, și studenții aruncă în sus cu basca universitară, și devin altceva. Și, când ești profesor, devine vina sau meritul tău cu ce pleacă.
Am avut motive, zilele astea, să mă gândesc mai mult cum e când ești dascăl din acela cu abțibild cu cruce roșie pe mașină. Am discutat, din diverse pricini, cu șefi de universități din domeniu, cu șefi de disciplin,e și cu profesori, despre ce materii ar trebui să aibă o astfel de instituție de învățământ, și ce le discreditează, de există. Am vorbit despre unele realizări ale clinicilor universitare din oraș, existente deja, sau țintite. Am trecut în revistă amintiri, despre merituoși, despre ticăloși și despre șulfării universitare desfășurate toate sub semnul halatului alb.
Și mi-am amintit ceva, despre care o să povestesc puțin mai pe larg acum, pentru că în epocă nu am apucat să scriu, și se potrivește aici.
Vedeți, socialmente există mode pentru interesul nostru. Ne îngrijim de niște plozi de moguli, care fac măgării, și apoi dispar din țară, ne revoltă prețul unui prosop sau șezlong la Mamaia, uneori ne aducem aminte că ne așteaptă cadoul cu variola maimuței, după covid – le dezbatem, le despicăm. Totul, în funcție de cum învârte presa respectivele subiecte, sau de amploarea pe care o capătă pe rețelele de socializare.
Pentru cei mai mulți dintre români, războiul din Ucraina s-a fâsâit. Râdem iar, facem bancuri, plecăm în concedii extravagante, cârâim că de ce le dă statul bani ucrainenilr, că doară și ai noștri… Etc etc. Iar asta ține deja de o vreme. Războiul a început în 24 februarie 2022. Românii au făcut voluntariate, s-au repezit, unii, la granițe, au făcut sandwichuri, au îndrumat, au cazat, apoi s-au mai liniștit. E în firea lucrurilor. Doar că, indiferent de moda momentului, refugiații veniți în România există, poate încă nu au plecat mai departe, neavând unde, poate nu au învățat încă limba, poate cei care îi cazau s-au săturat de ei și s-au eschivat. Poate copiii lor au avut nevoie de școală, poate s-au adunat nevoi speciale, și legate de acte, și de tot felul de alte înregimentări care au loc când stai mai mult pe o bucată de pământ.
Și aici vine legătura cu halatele de care vorbeam. În 7 mai, o trupă de medici a plecat din Timișoara spre Hunedoara și Hațeg, să facă treburi legate de refugiați, în sistem de voluntariat, trupă coalizată de Asociația pentru ATI ,,Aurel Mogoșeanu’’, mai bine zis de profesorul Dorel Săndesc, care conduce asociația, și de mâna lui dreaptă, kinetoterapeutul Șerban Jădăneanț. Este vorba de Caravana ,,Împreună pentru viață’’ pentru evaluarea medicală a refugiaților ucraineni cazați de autorități în Județul Hunedoara. La acțiunea respectivă, organizată împreună cu UMF ,,Victor Babes’’ Timișoara, au participat medici și personal medical din Spitalul Județean, Spitalul Municipal și Spitalul ,,Victor Babeș’’ Timișoara, precum și din Spitalul Municipal Hunedoara, Spitalul Municipal Orăștie și Spitalul Orășenesc Hațeg.
Voluntariat. Adică oamenii respectivi au renunțat la ÎNCĂ o sâmbătă a lor, ca să bată drumurile pe unde îi mână profesorul Săndesc, pe gratis, să ajute acolo unde structurile oficiale nu găsiseră o cale sî intervină. Sigur, s-au implicat și autoritățile locale din Județul Hunedoara (Prefectură, DSP, Primăria Hunedoara), care au asigurat organizarea a două centre de consultații, în Hunedoara și Hațeg, precum și toată logistica necesară. Dar povestea s-a bazat pe trupa de medici timișoreni, oameni care au asigurat consultații de multiple specialități (medicină internă, cardiologie, pneumologie, neurologie, pediatrie și O.R.L.) și au inclus și explorări specifice (ecografie cardiacă, abdominală și a vaselor, EKG, spirometrie, examinări ORL, măsurarea tensiunii arteriale, măsurători antropometrice precum și analize de laborator).
Nu știu dacă înțelegeți: vorbim de un spital întreg pe roți. Care nu este prima dată că se ia și se duce de nebun pe coclauri (Da, OK, Hunedoara nu e coclaur, dar dă bine chestia, în frază, în raport cu Timișoara) pentru că, undeva, unde există o nevoie, cineva nu a reușit să găsească și soluția, și sunt acolo niște oameni care suferă sau care trebuie ajutați.
Și, cum subliniasem mai sus că e vorba de ÎNCă o sâmbătă, poveste asta ce, în mai, a pornit întru a ajuta refugiați (că până la urmă s-a mai extins, că nu știi niciodată ce găsești în teritoriu), a venit după alte caravane, având ca voluntari medici și asistenți timișoreni și studenți la UMF Timișoara, au mers prin munți, în sate greu de găsit, unde nu merge medicul și unde oamenii așteaptă boala grea să coboare spre comună sau oraș, sau moartea. După strângeri laolaltă care au transformat major în bine vaccinarea anti-covid din România, pornind în Timișoara Maratonul Vaccinării, model preluat ulterior în toată țara. După ce medici cunoscuți, tot în organizarea Asociației pentru ATI ,,Aurel Mogoșeanu’’ Timișoara au pornit duminicile să vorbească în biserici romano-catolice, greco-catolice și reformate, în trei județe vestice, despre vaccinare. După ce s-au înviințat inclusiv caravane ale vaccinării, mergând la capătul orașului, la cei netransportabili. Oameni care erau în timpul lor liber, și care au participat voluntar la această acțiune.
Tot benevol au venit și beneficiarii serviciilor, la Hunedoara și Hațeg, ucraineni tineri și bătrâni, singuri sau cu o mare decopii după ei, mai întâi oarecum temători, apoi înțelegând, și cu ajutorul transpatorilor, că tot ce se dorește este a fi ajutați, pentru că trebuie să vadă cineva ce e cu sănătatea lor, să figureze undeva, să se caute, să-și facă analize, să primească ajutor, de e nevoie.
În tura de care vorbesc au ajutat și Laboratoarele Synevo, care au efectuat gratuit analizele de laborator, Compania Hellimed, care a oferit echipamentele medicale și ,,Best Hotel Hunedoara”, care a cazat oamenii ce au făcut deplasarea.
Am mai văzut spitale de campanie, în război, amenajate în spațiile care se putuseră găsi, unde lucrurile mergeau foarte mult din bunăvoința și profesionalismul celor care amenajau tot. Așa era și aici – tot spune profesorul Săndesc, despre specialitatea pe care o conduce, la Județeanul din Timișoara, ATI, că acolo e ca pe front – probabil de aceea cei din jurul lui au învățat să se descurce, în locurile în care ajung, cu ce au, organizându-se împreună, să fie bine.
Așa a fost și aici, spațiul a fost umplut logic, după priorități, să poată și să cuprindă oamenii, să aibă unde să aștepte, să de poată face recoltări pentru analize, să se poată întinde sculele sofisticare, ce măsurau și aer, și bătăi de inimă, și tot din ce face ca unui om să-i fie bine cu propriul corp.
Sigur, au mai fost și momente în care copiii plângeau, apoi au rămas la televizorul din holul central, la un ecran cu desene animate, au mai fost și oficialitățile, la care m-am uitat puțin urât, că n-au înțeles că acolo unde erau 80% nevaccinați anti-covid, stai cu mască, să nu le faci rău. M-a bucurat să îl întâlnesc finalmente pe Sebastian Mezei, de la DSP Hunedoara, și să mă cunosc cu Denisa Bârgău, de la Primăria Hunedoara, colegă ce m-a și ajutat cu pozele pentru acest material, și îi mulțumesc și acum pentru asta. Pentru că eu… mi-am pierdut cardul. Pozele mele așa de faine, cu pașapoartele cu trident, cu oamenii cărora încep să li se destindă fețele înțelegând că nimeni nu le vrea răul, cu translatoarea care ne-a ajutat – s-au dus. Mi-a rămas o singură fotografie, pe care apucasem să o împart cu ceilalți – o voi folosi la final. Toate aceste momente s-au adăugat pe ață, unul după altul, într-o zi cu multă muncă, zi deja caldă, cu stres, cu neprevăzut. Dar a fost bine.
Și s-au găsit soluții și pentru bătrânii locului, români de-ai noștri, care auziseră că vin doctori mari din Timișoara (ce e drept, aveam cu noi de la studenți, la profesori universitari), și au vrut și ei să se caute. Și Dodo Săndesc s-a pus să dea telefoane, așa cum îl știu de când îl știu, să caute să ajute, să rezolve, să găsească niște căi. Și a găsit. Și toată lumea a plecat mulțumită, și cei veniți în Hunedoara, la Centrul de Recreere al Pensionarilor, și la Hațeg, la Biserica Baptistă Bethlehem, care a oferit spațiu pentru consultul ucrainenilor.
Și nu s-a întâmplat doar atât. Mica armată venită din Timișoara nu a avut un metru pe doi metri, exact, aseptic, dichisit și în unghiuri drepte să se desfășoare, nu a stat fiecare în pătrățelul lui, de care știe el să răspundă, dincolo de care să fi spus „de aici nu mai e treaba mea”. Pentru că a fost o întâlnire a unei colectivități cu o altă colectivitate, cu probleme care se întrețes între ele, care îi trag pe oameni în jos. Pentru a fi sănătoși, oamenii trebuie să aibă unde dormi și ce să mănânce, odată ajunși în România, au nevoie de haine, de loc de muncă, de școli, de comunicare, de siguranță. Așa că toți am trecut de pătrățel, și am vorbit cu ucrainenii, ba în română, ba în engleză, ba cu translator, despre viețile lor, despre ce lăsaseră în spate, despre planurile lor, despre ce le lipsește și ce i-ar putea face puțin mai fericiți, în situația existență.
M-a bucurat să le pot spune oamenilor de cursurile online oferite de Universitatea de Vest Timișoara, de care țin, pentru ca ei să poată învăța românește, le-am dat linkuri, numele de telefon, i-am sfătuit. Și m-a bucurat să pot să fiu de ajutor, dincolo de a vedea, a înțelege și a vorbi cândva, când va fi venit momentul (acum), despre experiența asta.
Dar cel mai fain moment pentru mine, care lega tot buchetul ăsta, ca o fundă peste o sumă de lujeri și flori, a fost dimineața, când am ajuns, cu tinerii medici pneumologi cu care plecasem la scurt timp după ce se crăpase de ziuă, la hotelul din Hunedoara unde ceilalți se trezeau, și am stat la mesele micului dejun, claie peste grămadă, la o ședință operativă, și Dodo Săndesc, argintul viu al poveștii, a început să facă darea de seamă a situației, să spună tuturor ce s-a făcut deja, ce mai e de făcut, cum e împărțită lumea, la ce se așteaptă, cam care ar fi protocolul după care e bine să se miște toți cei prezenți. Era cam ca o ședință de la NASA, de dinainte de una din marile decolări.
Și atunci a fost un moment în care m-am găsit și eu să vreau să aflu ceva, și, ca să nu pară ciudat, l-am tras pe profesor într-o parte și l-am întrebat cum vor face oamenii lui cu actele ucrainenilor, că probabil sunt scrise în chirilice, și poate nu toată lumea va avea și hârtii cu caractere latine (ceea ce s-a și întâmplat). Săndesc s-a dus în mijlocul tuturor, a spus: lume, s-a ridicat o întrebare, hai să vedem cum ne descurcăm în situația asta. Și s-au găsit variante. Dar nu asta e important. Important e aerul acela de care deja spuneam, de NASA, și de: ok, avem situația asta, ia hai să gândim toți, împreună, cum o rezolvăm. Și în acel foare moment m-am găsit acasă printre cei din jur.
Și aici este exact lucrul acela pentru care m-am pus să scriu materialul de acum. Unde ce spuneam de la început, despre ce îi ceri unui profesor, se unește, ca atunci când unești punctele unui desen pentru copii, și, din liniile care merg între 6 și 7, între 14 și 15, cândva, spre sfârșitul zilei, apare creatura care trebuia să iasă ca desen. Așa e și acum.
Este important ce vine de la catedră, într-o facultate de medicină și farmacie. E important când studentul pune mâna, atât în sălile de după inscripția „Aici moartea e în slujba vieții” cât și în spitale, dar mai e ceva. Ceva ce nu apare în manuale și nu figurează ca cerință, din câte știu eu, în dezvoltarea unui student. Este treaba asta unde un om coalizează o echipă, și devine leader, și mentor, și învață pe cei din jur că lucrurile nu se fac, în viață, doar pentru bani, că e important să rupi uneori ceva din tine și să ajuți, și să înveți să gândești, cu cel de lângă tine, soluții pentru lucruri care în vivo și in vitro se prezintă diferit.
Aici e unul din meritele deosebite ale lui Săndesc: el îi învață pe cei tineri, prin acțiunile astea, a face echipă cu cel de lângă, și a da. Nu normat, nu retribuit, nu măsurat cu cotul sau cu pasul, ci doar după nevoia celui necăjit.
Săptămâna asta, în iulie, a fost o aniversare a profesorului Săndesc. Am oscilat între lucruri care i-ar fi putut fi cadorisite unui om care are multe, din tot. Și m-am gândit că o privire asupra a ce face e un lucru mai bun pentru a îl bucura și așa.
Și mă uit iar la singura poză a mea, rămasă. Cea unde, în paharul cu apa de dimineață, arată răturnat, dar aparte, atrăgător și intrigant, universul desenat altfel al celor pe care-i știm din spital: Anesthesia Rocks. De răsturnat de lumi și reașezat, în matcă nouă, mai repede, mai bine, mai înalt.
Și scriam atunci, la poza asta: atunci cînd vedeți însemnul ăsta, de pe tricourile anesteziștilor timișoreni, sufletul acțiunii, ceva se întîmplă, și un însetat își primește, iar, paharul cu apă. Cam asta e lecția aparte pe care cei mai privilegiați studenți de la Medicina Timișoara au primit-o, ca voluntari, de la unul din profesorii lor. Mulți ani buni și plini de fapte, pe mai departe, Dorel Săndesc!
Ramona Băluțescu
Admirație totală. Emoționant, Doamne,avem printre noi asemenea oameni!!
Prof DR .Dorel Săndesc ,un sumum de virtuți!.
Vă rog,nu obosiți încă, mai este nevoie in lumea vertijelor in care trăim, e încă nevoie de „muracole „creeate din iubirea ,daruirea,arderea pentru ceilalți!