Acesta trebuia să fie un material simplu și liniștit, despre cum s-a făcut primul transplant de rinichi de la donor în moarte cerebrală din România, la Timișoara, în 1981. Dar nu a fost să rămână liniștit. Veți vedea de ce – cum această realizare am descoperit că e/a fost acceptată de unii, și contestată sau ignorată de alții, din lumea medicală românească. Două considerente fac publicația noastră să sugereze lumii urologilor români să așeze problema ridicată, astfel ca informațiile oferite publicului să ajungă aceleași, peste tot: respectul pe care l-am purtat și îl port profesorului Petru Drăgan, cu care am colaborat, și dorința ca datele contradictorii să nu ajungă să nedumerească ne-specialiștii, ducând la un nou motiv pentru refuzul donării de organe, în România.
*
Dacă nu ai citit o tonă despre istoria transplantului, nu realizezi, privind post festum, ce îndrăzneală era să transplantezi un organ, mai ales de la un donor în moarte cerebrală, înainte de apariția ciclosporinei, substanța care a făcut ca rejetul, aruncarea, dinspre organism, a grefei, să fie preîntâmpinat mai bine. (Și cine știe ce se va spune, peste 50 de ani, de „îndrăznelile” doctorilor de acum…)
Dar se defilează cu ce se găsește, cum spune o vorbă, așa că s-a încercat, s-a încercat mereu, în toate felurile, să se prelungească vieți, și, atunci când este vorba despre rinichi, după primul transplant de rinichi din România de la donor viu, efectuat la București, de prof. Eugeniu Proca, în februarie 1980, a urmat premiera națională cu transplantul de rinichi de la donor în moarte cerebrală, la Timișoara, efectuat de prof. Petru Drăgan, în mai 1981, după ce profesorul Drăgan își adăugase în palmares și transplantul de la donor viu, în martie 1980.
Dintre scăpările celor din lumea medicală face parte și faptul că, în 2021, pe pagina de pe o rețea de socializare a unei cunoscute clinici private din Timișoara apăreau, spre aducere aminte, date legate de realizările profesorului Petru Drăgan, fiind însă trecut ca realizator al unui transplant de la un donor în moarte… clinică… (Iar, o neatenție care poate frâna donarea de organe, pe care am solicitat să se corecteze, și s-a corectat, peste o lună). Tot acolo, profesorul Dorel Săndesc, anestezist timișorean și, actualmente, vicepreședinte al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă, adăuga: „Tocmai pentru „adevărul ISTORIC” ar trebui menționat faptul că o contribuție esențială la acest eveniment a avut-o Prof. Dr. Aurel Mogoșeanu, care a asigurat, cu echipa sa, managementul donorului în moarte cerebrală, anestezia pentru donor și primitor și îngrijirea complexă postoperatorie pentru primitor… Cu atât mai mult merită consemnat acest adevăr cu cât în luna asta îl omagiem pe Maestrul nostru la 90 de ani! Doi Maeștri, două modele care ne-au inspirat!”
Datorită acestei mențiuni am dorit să realizez o discuție cu profesorul Aurel Mogoșeanu, pe tema acelui prim transplant din România efectuat de la donor în moarte cerebrală, și prilejul a venit acum câteva zile când l-am întâlnit pe profesor, însoțit de soția sa, doamna profesor Maria Margareta Mogoșeanu, la o plimbare în parcul de lângă casa lor, așa că, după o primă parte de schimbat noutăți și vorbit despre acel prim transplant al profesorului Drăgan, am fost invitată să înregistrez, în aceeași seară, interviul pe tema dată, reluând discuția și pentru reportofon. Ea va fi reprodusă mai jos, doar că… lucrurile s-au complicat, după realizarea acestui interviu, căutând și alte date pe net, ceea ce a determinat amânarea publicării, cu o zi, și discuția cu profesorul Sinescu.
Și anume ciudat părea că pe pagina Centrului pentru Uronefrologie și Transplant Renal de la Fundeni, București, scrie acest lucru: „Din 1997 şeful Centrului pentru Uronefrologie şi Transplant Renal este Dl. Academician Ioanel Sinescu. În anul 1997, Dl. Acad. I. Sinescu a realizat primul transplant renal în România, la adult, cu rinichi recoltat de la donator în moarte cerebrală”, iar datele acestea apar și în CV-ul profesorului Sinescu, CV de la Fundeni, tot așa. (”Activitate de transplant renal (…) 1997 – Legea Transplantului de organe şi ţesuturi umane 1998 – Primul transplant renal în România la un pacient diabetic Iunie 1997 – Primul transplant renal în România, la adult, cu rinichi recoltat de la donator în moarte cerebrală (Legea Transplantului)”).
Ceea ce contravine informațiile de pe pagina Clinicii de Urologie din Timișoara de la Județean, legate de realizările profesorului Petru Drăgan, care sunt corecte (spre deosebire de tăblița montată la intrarea în această clinică, după renovare, care pretinde că aici s-ar face și transplant renal, ceea ce încă nu este adevărat).
Și la Agenția Națională de Transplant apare un text care îl contrazice pe profesorul Sinescu: „Primul transplant reuşit al unui organ solid din România la om a fost cel efectuat de Profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viaţă (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, efectuat la Timişoara de o echip[ (sic!) condusă de Prof.dr. Petru Drăgan. Până în decembrie 1989 se efectuează doar transplanturi de rinichi şi acestea într-un număr relativ redus.”
În Consiliul Științific al Agenției Naționale de Transplant figurează, printre membri, la nr 7: ”Prof. univ. dr. Ioanel Sinescu – Bucureşti”. Cu toate acestea, datele care apar pe pagina acestei instituții îi contrazic CV-ul de la Fundeni.
*
L-am contactat pe profesorul Ioanel Sinescu, un bine-cunoscut urolog al României, pentru a discuta legat de această situație.
– Domnule profesor, în istoricul Centrului pentru Uronefrologie și Transplant Renal de la Fundeni apare că ați fi realizat primul transplant renal din România având ca donor o persoană în moarte cerebrală. De ce?
– Pentru că așa este.
– Vă sun de la Timișoara, aici noi știm că acest prim transplant a avut loc în 1981 și a fost realizat de către profesorul Petru Drăgan.
– Legislația a fost dată doar în 1997.
– Știu acest lucru, și bănuiam că pe această linie se va baza argumentația dumneavoastră, dar anulează inexistenta acelei legi existența acelui transplant al profesorului Drăgan?
– N-a știut nimeni de acel transplant.
– Aici toată lumea știe, în plus eu vă contactez pentru că tocmai am realizat o discuție cu profesorul Mogoșeanu, anestezist, care a fost de față la el. Nu există, pentru București, realizările Timișoarei?
– N-a spus nimeni că nu există.
– Bun. Și atunci faptul că s-a dat legislația, după, face ca această premieră să nu existe? Cred că asta e întrebarea.
– Nu putem să venim după un număr de ani cu așa ceva. Acel ceva nu putea fi dovedit, nefiind împlinite criteriile. De nu s-a făcut în condițiile legii…
– Profesorul Mogoșeanu despre acest transplant mi-a povestit.
– Orice spune dânsul, nu îl contrazic. Înseamnă ca nu ați citit exact ce am scris eu. Eu n-am zis că nu s-a făcut. Eu spun că premiera mea era recoltarea multiorgan.
– Citam din CV-ul dumneavoastră, nu spune așa ceva. Nimic despre recoltare multiorgane, ci primul transplant de la donor în moarte cerebrală.
– Din ce an e CV-ul?
– Nu știu, caut îndată – ok, îl am acum în față, e din 2021, e cel pe rol la Fundeni, nu se pomenește de recoltare multiorgane. Ați vorbit vreodată cu profesorul Drăgan de acest transplant, l-ați întrebat de el? Că mă îndoiesc că vin eu acum, în 2024, să vă spun de el, și aflați de la mine.
– Nu, și nici în Societatea de urologie nu s-a vorbit. Nici profesorul Proca nu a vorbit vreodată despre așa ceva. Dar e important și dacă a trăit receptorul, și timpul de ischemie la rece, și alte date.
– A trăit. Vă spun că am realizat un interviu cu profesorul Mogoșeanu, care a fost acolo și asta mi-a spus – că a trăit. Iar timpul de ischemie la rece nu era o problemă, donorul nu era luat de pe stradă, din alt oraș, din vreun accident, era în sala alăturată, era întreținut, recoltarea s-a făcut la câțiva pași distanță, așa că timpul de ischemie la rece nu încurca. E interesant că nici în istoria transplantului românesc a profesorului Deac nu apare transplantul făcut de profesorul Socoteanu aici, care iar a existat, dar, ce e drept, acolo, după o vreme, s-a declanșat rejetul și pacientul a murit, ceea ce Socoteanu nu a spus, la congresul internațional la care ați fost și dumneavoastră, la Intercontinental, în 2000, și am fost și eu, doar eu nu eram așa vocală pe atunci, și am scris doar după, dar nimeni dintre colegii dumneavoastră nu l-a oprit să spună asta, să conteste ceva. Dar, ce e drept, ăsta e alt organ. Dar realizările Timișoarei există. (N.n. – este vorba de primul transplant de inimă din România la minor, realizat de prof Ioan Socoteanu în 4 mai 2000, care nu figurează în textul profesorului Radu Deac, în schimb tot acolo apare „Primul transplant de rinichi cu succes de la donator viu, care se constituie în primul transplant de organ solid la om în România este efectuat de E. Proca în 1980 la Clinica de Urologie a Spitalului Fundeni, București. La scurt timp, primul transplant de rinichi de la donator în moarte cerebrală este efectuat de P. Drăgan la Clinica de Urologie a Spitalului Județean din Timișoara).
– Al meu este făcut în condițiile legii.
– În absența legii, el nu există?
– Nu știu cine certifică, aveți vreun articol de ziar, vreun martor?
– Păi asta spun, tocmai ce am povestit cu profesorul Mogoșeanu, a fost acolo, o să caut și ziare, promit. Dar întrebarea rămâne – în condițiile de inexistență a legii, se anulează acest transplant? Și primul transplant de inimă din Israel s-a făcut de la un donor care, ulterior, s-a spus că nu ar fi fost în moarte cerebrală. Dar a rămas consemnat.
– Adică poate oricine lua un pacient și pune pe masă, să îi ia organele, în lipsa legislației?
– La asta răspunsul e simplu. Vă întreb dacă tot ce s-a făcut înainte de apariția ciclosporinei intră la transplant experimental, ilegal sau care să fi vrut să omoare pe cineva? Nu puteți invoca nerespectarea unei legi care nu există încă, nu? Au existat transplanturi experimentale, cum a fost al lui Baby Fae, xenotransplant, dar și atâtea altele, cu grefe umane, ce au reușit, chiar înainte de ciclosporină. Sunt ilegale?
– Știu eu ce s-a făcut acolo, cum s-a diagnosticat moartea cerebrală?
– Erau oameni școliți deja să facă asta. Dar vă înțeleg punctul de vedere și vă mulțumesc că mi l-ați explicat. O să caut ce legislație exista atunci, ce a fost sau nu încălcat, și alte detalii.
*
Revin cu telefonul la casa Mogoșeanu și o rog pe doamna profesor să obțină mai multe detalii de la profesorul Mogoșeanu. Și aflu un lucru interesant, care, pe de o parte, confirmă o parte din afirmațiile profesorului Sinescu, însă adâncește senzația de cecitate din partea Bucureștiului. Așadar, ni se întărește că donorul era în moarte cerebrală și ni se adaugă că a fost evaluat de o echipă de neurologi, dar și că „la Minister, Proca a ținut un raport despre transplantul de rinichi în care nu a amintit de transplantul de la Timișoara – și profesorul Drăgulescu era de față, și a spus că nu s-a amintit. Deci Proca a ignorat și el realizarea acestui transplant”.
Nu l-am prins la telefon pe fostul rector UMF, profesorul Ștefan Drăgulescu, până la publicarea acestui material, pentru a afla detalii legat de acel raport al profesorului Proca, și cum și-a justificat omisiunea.
În schimb, discut cu profesorul Simona Drăgan, cardiolog, fiica profesorului Petru Drăgan, despre toate cele ridicate ca întrebări, în ultima zi. Povestește mai multe, cu detalii aparte, legate de acel transplant care „nu există pentru București” sau „nu se știe ce s-a făcut acolo”. Dar aceste date vor apărea într-un alt material, peste câteva zile. Până atunci vom spune doar că doamna profesor Drăgan ne-a spus clar că ea și tatăl ei traduseseră din limba engleză protocolul existent acolo pentru transplantul renal, înainte de realizarea din Timișoara, și că exista și partea despre moartea cerebrală. CARE TRADUCERE A AJUNS LA PROFESORUL PROCA. Ce s-a întâmplat mai departe, pentru că da, s-au întâmplat lucruri ce schimbă și determină istorii, vom vedea în materialul ulterior. Dar, în mod cert, acel transplant al profesorului Drăgan s-a întâmplat, și nu s-a făcut în afara unor cerințe stricte.
*
– Domnule profesor Mogoșeanu, drumul la Freiburg. S-a hotărât că trebuie trimis cineva din Timișoara, un anestezist, să învețe despre transplant. Ce ați făcut acolo o lună de zile?
– O lună de zile am funcționat ca și un neamț neaoș, la secția de anestezie-terapie intensivă. Și urmăream în gărzi internările pentru secția de insuficiență renală. Și am aranjat totul ca să fiu chemat în momentul în care apare oportunitatea unui transplant renal.
– Și în prima zi, îm prima seară a apărut și primul transplant.
– Da, a apărut și primul transplant. Era de gardă o fostă rezidentă de-a mea, specialistă în Freiburg, și am urmărit ce face anestezista (adică acuma, să zic în glumă, eu eram rezident și ea era șef).
– Se inversase situația.
– Da. După o lună de zile eram convins că o să reușesc să fiu la înălțimea oricărei situații în cazul unui transplant la Timișoara.
– Și mi-ați spus că primul de acolo la care ați fost era o persoană în moarte cerebrală după un accident. Vă mai aduceți aminte cumva, cei de la celelalte erau tot de la o persoane în moarte cerebrală sau și de la donori vii?
– Celălalt era unul pregătit pentru a primi.
– Nu, celelalte două transplanturi. Ați spus că ați văzut trei. Erau toate de la donor în moarte cerebrală? Deci nu de la donori vii, rude sau ceva?
– Nu.
– Când ați venit înapoi, după ce asistenta de la Municipal cu care fuseseți plecat vă studia mișcările de acolo și ce luați, și catetere, și cadouri etc, ea v-a spus că trenul stă o perioadă mai mare de timp în Viena decât de fapt a stat, și ați rămas acolo. Iar în țară deja apăruse zvonul că „ați ales libertatea”, cum se spunea. (Râde). Cum v-au întâmpinat colegii când ați apărut până la urmă la spital?
– Au rămas toți trăsniți că uite mă că ăsta nu-i de ăla.
– Nu v-a zis nimeni că sunteți fraier că nu ați rămas?
– Nu, eu niciodată n-am fost…
– Nu, colegii.
(Doamna profesor Mogoșeanu: După ce s-a întors din Danemarca i-au zis colegii că fraier ai fost.)
– M-a făsut unul prost atunci, nu mai țin minte cine, după Danemarca.
– Cum s-a pregătit transplantul acela? Profesorul Drăgan a făsut transplant de rinichi și de la donor viu dar și, ceea ce era o noutate pentru România, era acel transplant de la donor în moarte cerebrală. Ați spus că a fost un bărbat, că s-a făcut o comisie să se discute dacă era într-adevăr moarte cerebrală – dumneavoastră vi s-a cerut o părere, ca anestezist?
– Da, mi s-a cerut. Dar… na… Nu în primul rând.
– Am înțeles… Și cum a decurs? Mi-ați spus că organul risca să se deterioreze rapid, și că aveați emoții…
-… că moare, și dacă moare, după cinci minute toate organele unui om fără circulație se compromit.
– Vorbiți de receptor? Receptorul avea varianta dializei!
– Se compromit organele donatorului.
– Păi el e mort! Ați spus „dacă moare” – era mort! Era în moarte cerebrală!
(Doamna profesor Mogoșeanu: Moarte cerebrală, dar trebuiau menținute funcțiile vitale…)
– Da, dar dacă folosim „dacă moare”, deja unii își pun problema că nu e mort. De aia trebuie avută grijă mare cu termenii…
– Adică să funcționeze inima, rinichiul, metabolismul hepatic, are diureză – astea trebuia să le monitorizez și să le mențin. Dacă cade tensiunea, trebuia să o ridic. Dacă creștea tensiunea, trebuia să fac vasodilatație.
– Vă aduceți aminte, au fost probleme din acestea atunci? A ridicat probleme acea grefă?
– Nu. A fost evoluția până la a-l pune pe masă, plată. Am fost mândru, dar cu mari emoții.
– Mai țineți minte cât a durat, și recoltarea și punerea noului rinichi?
– Erau pregătiți bine. Scoaterea în vreo 45 de minute, o oră, transplantul, de asemenea.
– Și toată lumea era probabil nerăbdătoare să vadă de produce urină. Cum a fost momentul acela?
– Da! Bolnavul era pus în pat special la hemodializă, de la Golea. Și acolo veneau echipele să îl urmărească, se făceau analize, tot felul, diureza, tot. A fost o evoluție să zic bună, post-operatoriu.
– Pentru momentul respectiv – pentru că nu exista legislație, la început nu există – vă mai aduceți aminte dacă familia donatorului a ajuns să se cunoască cu familia receptorului? E o curiozitate, pentru că, la începuturi, și aici și în alte țări, ajungeau să se cunoască, din cauza impactului mediatic.
– Nu știu. Nu îmi mai aduc aminte.
– Mă interesează părerea dumneavoastră legat de un aspect – cât de importantă poate să fie o persoană din cler… nu atunci când moare cineva, pentru discuția cu familia celui aflat în moarte cerebrală. Cât de mult poate influența sfatul unui preot?
– Eu cred că la oamenii credincioși…
– Ceea ce este majoritatea, în țara asta…
– …este o ușurare, o liniște, chiar dacă se gândește că zboară undeva, frumos…
– Mă refer atunci când se vorbește despre posibilitatea donării de organe. Credeți că este important sfatul unui preot, pentru donare? Cât de important este acordul Bisericii față de donare pentru familiile celor aflați în moarte cerebrală?
– Eu zic că este important.
– Ar trebui să se implice și Biserica, în primul rând să înțeleagă, și apoi să sfătuiască oamenii aflați în fața unei astfel de decizii?
– Eu zic că are un rol foarte mare ca să ajute familia să se decidă, și să fie liniștitiă pentru că a făcut un fapt bun.
– … și care nu contravine perceptelor religioase. Cred că ar fi ideal să fie și un preot acolo, să spună „Biserica este pentru asta sau e contra lucrului ăstuia”, nu?
– Este pentru…
– Adică în cazul în care este pentru, că uitați că ortodocșii, în momentul acesta, nu prea știu dacă sunt pentru sau nu, și asta ar fi de discutat. În spetembrie al anului trecut, reprezentanți ai BOR spuneau că ar fi de acord doar cu donarea de organ pereche, recte rinichi, ceea ce ar însemna organe de la persoane aflate în viață. Credeți că e o incapacitate de a se înțelege, în afara meseriei dumneavoastră, că moartea cerebrală este echivalentă cu moartea?
– Creierul, da.
– Poate asta îi face pe preoții ortodocși reticenți față de donarea de la persoane aflate în moarte cerebrală?
– Unii clerici consideră că Dumnezeun a lăsat omul cu creier, cu o inimă, și unii consideră că este o impietate ca să…
– Să atentezi la acel corp?
– Să atentezi la ce a lăsat Dumnezeu.
– Bun dar Dumnezeu, din câte îmi aduc aminte din Biblie, nu a creat nici antibiotoicele.
– Da.
– Atunci le folosim sau nu?
– He he… Le folosim. Păi sigur…
– Și atunci bănuiesc că și această tehnică e ceva care să ajute viața, doar că multă lume din afara meseriei dumneavoastră nu este convinsă când se termină viața. Dacă vă voi întreba de ați auzit vreodată de o ieșire din moarte cerebrală, sigur îmi veți spune că nu.
– Nu, așa e.
– Poate că diferența dintre moartea cerebrală și moartea clinică nu este bine înțeleasă. Ce părere aveți?
– Da, pentru că s-au relatat că unii s-au trezit după luni de comă.
– Dar aici și presa are o vină. Pentru că se vorbește incluziv despre revenire din moarte cerebrală, deși nu a revenit nimeni din moarte cerebrală… Lucrăm cu noțiuni pe care nu ne chinuim să le înțelegem, și uitați că închidem niște drumuri pentru alții care ar putea să trăiască.
– Da, așa e.
– Atunci comunicarea dintre medici și reprezentanți ai clerului ar trebui să poată să aduncă niște lămuriri suplimentare și să-i facă pe aceștia să înțeleagă mai bine despre ce este vorba.
– Da, da.
– Dumneavoastră ați fost vreodată înrtebat de vreun preot de lucrurile acestea?
– Nu. Tata era preot dar…
– … da, dar tata încă nu putea să sfătuiască pe cineva legat de donarea de organe.
– (Doamna profesor Mogoșeanu: Pentru că atunci nu exista așa ceva.)
– Da, asta zic. Dar acum știința a evoluat, și acum avem și aceste discuții – etice, până la urmă. Poate că medicii vor reuși să-și explice punctul de vedere. Și poate ați putea chiar și dumneavoastră să-i sfătuiți cum să aibă aceste discuții cu teologii. Cu ce ați începe dacă ați fi în echipa de medici de la o masă rotundă la care ar participa și fețe bisericești, vorbindu-le despre moartea cerebrală? Cred că aici se despart căile, deocamdată.
– În primul rând clerul când este pus în situația unei recoltări la o persoană în moarte cerebrală, clerul trebuie să știe ce este moartea cerebrală, că este ireversibilă. Creierul are o funcționalitate încă cinci minute după stoparea aducerii oxigenului. După aceea neuronul moare.
– Da dar vă vor spune ok, dar au fost situații când a stat în gheață și se considera că este dusă funcția creierului, a stat sub apă și uite că și-a revenit. Acolo cred că împortant e că nu a fost diagnosticată moartea cerebrală, nu?
– N-a fost corect pus un diagnostic.
– Așadar, există căi de explicație.
– Da, există.
– La ce alte premiere medicale din Timișoara ați fost de față?
– La Bordoș, prima intervenție pe artera renală stenozată. Până atunci, de aveai așa ceva, erai cam dus. Apoi prima operație pe cord deschis din oraș.
*
Câteva dintre realizările profesorului Aurel Mogoșeanu sunt acestea:
– Este pionierul specialității Anestezie-Terapie Intensivă (ATI) în Timișoara și zona de vest a României
– A înființat și condus prima secție ATI din Timișoara
– Este primul profesor de ATI din Timișoara și Vestul României
– Este creatorul școlii timișorene de ATI și unul din ,,părinții fondatori” ai disciplinei ATI din România
– Este fondatorul disciplinei ATI din cadrul UMF ,,V. Babeș” Timișoara
– A fost președinte al Societații Române de ATI (SRATI)
Profesorul Mogoșeanu nu vorbește mult, la cei aproape 92 de ani ai săi. Dimpotrivă, scurt și cumpătat, aprobă, spune clar ce își amintește, spune dacă e ceva de care nu își aduce aminte. Dar a fost acolo. A văzut. A intrat în săli pregătit pentru acele intervenții, care au dus la premiera profesorului Petru Drăgan. Și chiar dacă, la ceva tablou, sau fotografie de grup, sau tablou după o fotografie de grup, ce a apărut cu cei ce au participat la acea premieră nu a fost invitat să participe, ceea ce i-a râcâit puțin orgoliul, tot vorbește clar despre acel transplant. Care a existat. La Timișoara. De la donor în moarte cerebrală.
Ar fi util ca urologii români să se pună de acord legat de aceste aspecte. Noi vom reveni pe subiect. Pentru a cinsti memoria profesorului Petru Drăgan, care nu ar fi inventat un transplant acolo unde nu a existat – după cum l-am cunoscut.
Ramona Băluțescu
