Ramona Băluțescu July 6, 2022

 

Nu cred în jurnalismul aseptic. Sigur, mi s-au predat și mie, la școală, felurile de a face jurnalism. Și am ales. Am ales să trec de știre, să spun povestea lucrurilor și să scriu „eu”. Să am curajul să am o părere, să mi-o asum și să o explic. Și asta se întâmplă și acum, în acest material despre Marșul Pride Timișoara 2022, care nu doar „a fost”, ci în care am fost, și unde am purtat steagul în culorile curcubeului pe străzile orașului meu.

Spun mereu că, pentru a vorbi despre gradele de democrație ale unei țări, trebuie să ne uităm când a abolit acea țară sclavia, când a dat dreptul de a vota femeilor și când a acceptat ca parte din firesc căsătoria persoanelor gay. Iar România, deși mimează că e parte a Europei civilizate, încă nu a ajuns să bifeze ultimul punct…

Am așteptat un marș Pride în Timișoara de trei decenii. Acum, sâmbătă, s-a întâmplat. În o țară ce se declară majoritar ortodoxă, dar în care Biserica Ortodoxă Română e de o ipocrizie ce ar putea fi doar înduioșătoare de nu ar fi și fetidă. În care, ca să intrăm doar în lucrurile ce țin de alegeri sexuale, un maldăr de ierarhi au, legate de coadă, un șir lung de tinichele ale încălcării propriilor reguli bisericești, dar, pe de altă parte, participări la celelalte marșuri, ale exaltaților pentru familia tradițională. Indivizi care schimbă hramurile bisericilor adăugându-le numele amanților lor, sau fac sex cu minori, la mănăstiri unde stareții fac pe codoșii, dar apar în fața enoriașilor ca apărători ai „valorilor tradiționale”. Totul, într-o biserică ce forțează politicienii să treneze cât mai mult ajungerea României la normalitate, adică la recunoașterea drepturilor persoanelor gay.

Normalitatea nu este cea a bisericii. Biserica este o excrescență a fricilor și a superstițiilor oamenilor. Cursul firesc ne duce spre a renunța treptat la religie, cu cât o societate e mai democratică și mai apropiată de școală, de acumulări academice. Dar, până mai există religie, ideal al fi ca oamenii ce gestionează acest domeniu să își aducă instituțiile mai aproape de societate, să renunțe la zone atât de penibile ale dogmei și să-și conducă enoriașii spre a face bine și a înțelege lumea în care trăim. Avem biserici ce hirotonesc femei, avem biserici ce au episcopi homosexuali (vorbesc de cei ce nu își ascund sexualitatea – că, pe șest, toate au), avem biserici tradiționaliste care au mai renunțat la ceva din tradiționalismul lor – Biserica Catolică acceptă evoluționismul, spre exemplu. Toate bisericile vor pieri, dar important e, totuși, cum, și dacă o vor face ajungând, înainte de asta, să servească, totuși, oamenii. Oamenii există, spre deosebire de zei.

Persoanele homosexuale există, spre deosbire de zei. Nu pentru că așa le-a făcut vreun zeu (deși, sigur, și printre ele sunt credincioși – dar acest material îl semnez eu), ci pentru că așa este natura – homosexualitatea e parte firească din biologie, din biologia atâtor specii. Dincolo de dogmă, și de legendele celor care îndrăznesc mai greu să se schimbe, există lucruri firești. O portocală care nu este jumătate-jumătate, ci are mai multe felii diferite. De care nu trebuie să ne fie frică, deși necunoscutul sperie. Dar necunoscutul, bu-hu-hu-ul, ține mai degrabă de zona tradițională a bisericii – de aceea societatea de dincolo de biserici trebuie să își asume să vorbească despre toate feliile existente – femei, bărbați, femei ce iubesc femei, bărbați ce iubesc bărbați, și multe alte categorii, în care oamenii simt altfel decât definițiile unui dicționar bigot.

Oameni care există. Care nu sunt scursuri ale societății, cum încearcă biserici și sateliții lor să ne spună. Care nu sunt ciudați, sau bolnavi mental, sau mai știu eu cum. Care își aduc un aport la conglomeratul din care facem, toți, parte, care ne vindecă, ne învață, sau ne oferă piulițe de calitate, sau cartofi superiori. Avem doar nevoie a înțelege cât mai repede, în evoluția fiecărui om, existența acestor felii de portocală. Ca să putem să existăm mai bine, împreună, toți.

Marșul Pride nu este despre a ieși în stradă cu pene în fund, cum îi mai aud pe unii că spun. Este despre a aduce aminte de existențe, trecute, prezente și viitoare, și despre drepturi. Drepturi pe care persoanele gay încă nu le au așa cum ar fi doar civilizat să le aibă, în Europa de azi. România nu-și mai trimite în închisoare persoanele gay, dar nu le lasă să se căsătorească (și nici măcar nu vorbesc despre căsătoria în biserici, acum), să se moștenească, le face probleme atunci când vor să doneze sânge, iar despre adopții… ce să mai spun…

Despre asta este Marșul Pride, despre prietenii pe care nu mai vreau să-i pierd, plecând din România, pentru a se putea ține de mână pe stradă fără să urle vreun bigot după ei, pe care nu mai vreau să-i văd că își taie venele într-o societate ce îi condamnă pentru că nu e obișnuită să înțeleagă firescul. Am mulți prieteni apropiați gay, îi văd mișcându-se în societate, adulați pentru profesionalismul lor, de oameni ce habar n-au că, de i-ar judeca după sexualitatea lor reală, ar trebuie să-i coboare, brusc, la titlul de „poponari”, pentru că îl aruncă așa de ușor altora. O societate de o ipocrizie dezgustătoare, unde facem, încă, mult prea puțin pentru adevărata normalitate.

M-a bucurat să ajung, sâmbătă, printre cele câteva sute de oameni strânși să arate că există sau că sunt alături de cei care există, dar până acum au fost ignorați sau blamați. M-a bucurat să văd mulți tineri alături de noi, tineri care păreau că nu au atâtea precauții în a accepta alte sexualități și abordări ale dragostei decât cele de dicționar desuet. M-a bucurat să nu dau decât de două incidente minore pe parcursul șederii în parcul din spatele Poștei Mari și în a marșului până vizavi de Băile Neptun. O doamnă a considerat util să urle la participanții la marș „Sodoma” și „dezaxaților”, în timp ce îi poza – poliția a intervenit. Apoi, la trecerea podului peste Bega, două persoane au vociferat alte lucruri pe aceeași linie, și au fost oprite de poliție, cum nu se ceruse aprobare pentru vreo contramanifestație.

Am întâlnit oameni veniți din alte orașe, cu care până acum mă știam doar de pe rețelele de socializare, activiști pentru drepturi ale omului, am vorbit cu observatori internaționali, cu deputați din țări nordice. Totul s-a desfășurat într-o reală bucurie de a fi împreună într-un act istoric: Timișoara intra și ea în rândul locurilor unde am putut purta steagul curcubeu și cel trans, și toate însemnele celorlalte denominări din comunitatea LGBTQIA+.

„Drepturile noastre sunt încă fragile, ni le vom apăra dacă vom fi mai mulți, de fiecare dată, în stradă. An de an trebuie să ne arătăm, an de an trebuie să le spunem celor din societate cine suntem, an de an trebuie să fim vizibili, pentru a le aminti autorităților că avem drepturi, și că ele trebuie respectate” – a spus Florin Buhuceanu, activist pentru drepturile omului și fondator al Muzeului Istoriei și Culturii Queer din România, venit în Timișoara alături de partenerul său, cu care formează o familie de ani de zile.

Ajunsă acasă am frunzărit netul să văd cum a fost percepută această întâlnire de la Timișoara. La o poză postată de un coleg, primarul localității bănățene Beba Veche, Ioan Bohăncanu, scria: „Încolonați se duc direct în Iad, nu au nici o scăpare, în Timișoara toți cei implicați și-au dat arama pe față,Doamne fieți milă de ei și iartă-i că nu știu ce fac”. Grafia îi aparține. L-am întrebat, acolo: „Bohăncanu, unde se duc mincinoșii și incompetenții care nu au coaie nici măcar să facă 60 de metri de drumeag? Mai ales de, bonus, îs și agramați?”. Despre incompetența la care mă refeream, găsim aici. Unele lucruri par a merge legate.

România, Banatul, Timișoara încă au mult de învățat pentru a înțelege rostul lucrurilor, într-o democrație. Pentru a nu mai striga după cei pe care nu-i cunoști sau înțelegi că sunt dezaxați, pentru a nu-i gândi ca dezaxați, pentru a înțelege firescul și a îl trata ca atare. Dar pași se fac. La Marșul Pride Timișoara 2022 am avut mulți tineri. Dar nu doar tineri – și câțiva dintre părinții lor, veniți să se arate aproape de copiii lor.

Există speranță. Vom vorbi, neobosit, vom explica realități, firesc, vom vorbi despre aberațiile bisericilor, ale Holocaustului, ale tuturor celor ce nu înțeleg să fie parte din uman și să lase și pe ceilalți să fie parte din uman. Societățile se deschid, lumea se schimbă. De noi depinde să facem și România un loc respirabil pentru toți.

Ramona Băluțescu

1 thought on “Încă un pas spre partea civilizată a istoriei, pentru Timișoara, prin Marșul Pride 2022

  1. Am vomitat indelung dupa ce mi-am facut curaj si rabdare sa citesc acest rahat.In viziunea acestei creaturi ce semneaza aceste dejectii..sa ti-o tragi in gaoz e ceva modern,,e cool ..Bleah Oare ce-ar zice ma-ta sa vada ce scrii..? Sau tac-tu ala betivul satului..!!

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*