Ceea ce este interesant, și-mi rămâne mult timp în minte, după discuția cu Vanessa Monfort, scriitoare din Spania, este legat de justificarea cuiva de a scrie. Și, dincolo de asta, adică dincolo de o parte a realului, a aproape-cuantificabilului, este și cealaltă, despre cele ale unui alt strat al minții noastre. Cum clădește și aduce în fața cititorului, o întâmplare, un scriitor, pentru ca ea să pară veridică și să-l facă pe cel ce o receprează să poată să se identifice cu ea, e una. Dar, mult dincolo de asta, cum se raportează el, scriitorul, la personajele lui, la acea sală de treatru unde se strâng costumele, lăsând să existe lumi de gânduri doar între sine și ele, este măcar la fel de interesant. Pe cât se poate îngădui spre privire.
E o zi când încă se poate sta afară, în Timișoara, fără să te muște prea tare frigul, adică e deja seară, suntem la o terasă dintre cele nou deschise în Piața Libertății din Timișoara, urmează să vorbesc cu o scriitoare asociată cu ideea de literatură pentru și despre femei, dar care nu-și dorește etichetia de feministă. Vanessa s-a născut în 1975 în Barcelona și locuiește în Madrid. Este autoarea a numeroase piese de teatru și romane, traduse în toată lumea, dintre care „Ingredientul secret”, „Legenda insulei fără voce”, „Visul crisalidei”, „Femeia fără nume” sau „Femei care cumpără flori”. O să fie o seară aparte. Dar să lăsăm să curgă discuția.
– Care este partea ta de dinainte de a scrie?
– Aceasta este o foarte bună întrebare fiindcă nu am un scris de dinainte. Am început să scriu acum șase ani, adică să scriu ficțiune. Îmi amintesc de mama mea, știu că o să găsești asta ca foarte dulce, dar îmi amintesc de mama dându-mi…
– Un stilou?
– Nu, nu un stilou, un carnet. Ca să îmi scriu un jurnal. Și în loc să scriu un jurnal cu anecdote reale, cu note din ce se întâmpla, m-am pus scriu ficțiune. Cred că nu pot digera realitatea de nu o transform în ficțiune. Nu o prea înțeleg. Am început să scriu povestioare scurte despre lucruri pe care le observ în realitate, mai ales despre lucrurile pe care nu le-am înțeles. Sunt jurnalist dar nu sunt un bun jurnalist. M-am gândit: Vanessa, trebuie să devii un povestitor de ficțiune. Nu aș fi putut fi un bun jurnalist pentru că transform totul în ficțiune, tot ce observ.
– Asta duce la o altă întrebare. Te am auzit vorbind despre ficțiune și în același timp despre teatrul pe care l-ai condus, tot pe linia ficțiunii. Cuvântul acesta, „ficțiune”, poate fi interpretat în mai multe feluri. Ce înseamnă pentru tine ficțiunea? Tot ceea ce nu este realitatea de aici și acum? Sau ceva care este chiar mai departe decât ceea ce realitatea de regulă este?
– Cred că ceea ce este natural pentru un om este un mod de expresie. Cred că uneori ficțiunea atinge realitatea într-un mod foarte direct. Cred că partea mea jurnalistică este cea care alege subiectele. Am scris teatru social – cele mai multe dintre romanele mele sunt sociale. Lucruri pe care le trăim sau pe care le-am trăi. Dar nu le pot digera, sau nu le pot înțelege. Încerc să fiu obiectivă. Ca și jurnalist trebuie să te limitezi la fapte – eu nu pot face asta. Deci felul meu de a ajunge la realitate este prin ficțiune. Nu SF. Știu că, spre exemplu, Coronavirus ar putea fi vindecat de SF. Încerc să construiesc personaje ce ar putea trăi, ca să le înțeleg.
– E interesant cum divizi lucrurile – realitatea ta, și realitatea cealaltă, ce poate fi orice. Ai spus în discuția pe care ai avut-o azi la librărie că încerci să construiești caractere care sunt departe de realitatea ta. De ce?
– Îmi place să explorez. Nu sunt poetă, sunt mult mai mult interesată să explorez, să construiesc o literatură care nu este despre mine.
– Crezi că lucrul acesta, cu a vorbi despre sine, este specific poeților?
– Cred că fiecare scriitor scrie despre sine. Chiar și atunci când nu vrem asta. Dacă vreau să explorez un personaj pentru că sunt foarte curioasă, un personaj care trăiește în Timișoara, îmi fac documentația în Timișoara. Pentru că nu este locul meu. Nu este acasă, și pentru că sunt curioasă. Îmi place să explorez oameni care sunt în New York, sau în Timișoara, care nu au vârsta mea, care nu sunt scriitori sau jurnaliști. E ok dacă ești Woody Alin și vrei să vorbești despre scriitori tot timpul. E extraordinar, el e un geniu. Dar când am început să explorez femeile am considerat că este un foarte bun subiect. Pentru că devine un subiect, nu pentru că eram femeie – ok, nu este același lucru să vorbești despre femeie atunci când ești o femeie, sau atunci când nu ești. E doar o perspectivă diferită, nu este nimic mai bun sau mai rău. Nu cred că ești mai autorizat să vorbești despre genul tău sau despre generația ta pentru că ești în acea generație. Uneori este mai bine să ai o perspectivă din afară. Am fost curioasă referitor la subiectul femeilor din generația mea, și de aceea am construit o poveste a femeilor care cumpără flori, dar a fost prima mea experiență de a vorbi despre femei.
– Și subliniezi că este primul tău roman de acest gen, pentru a nu se greși eticheta pe munca.
– Desigur. (Râde). Trebuie să fii sincer.
– Când ai o idee și simți că e ceva acolo ce trebuie scris, cum este acel moment când decizi dacă va fi un roman sau o piesă de teatru?
– Niciodată nu știu. Cred că și editorul meu are de lucru cu treaba asta. Am un editor foarte bun. Nu sunt genul acela de scriitor care să spună că nu are nevoie de un editor. Dacă ești norocos și ai un editor foarte bun, și un foarte bun cititor, te va ajuta să te concentrezi pe ceea ce faci. Îmi aduc aminte când a venit editorul meu acasă – a venit la mine pentru că era în construcție clădirea lor, și nu aveau unde să primească scriitorii – deci a venit la mine acasă și i-am dat un vin alb, și de atunci asta e gluma, că l-am îmbătat ca să îi vând Femeile care cumpără flori. Dar nu a fost așa.
– Deci există o poveste de interior și pentru cartea aceasta.
– Absolut. Sigur, eram puțin băuți cu ribeiro, un vin foarte bun, și am încercat să îi vând alte două romane, un roman istoric și încă unul de care nu-mi amintesc despre ce era, și apoi am început să vorbesc despre ceva ce scriam, eram în vacanță într-o barcă cu fostul meu soț și cu alți doi prieteni, și descriam ținutul, și, de la o oră la alta, am știut că persoana care descrie împrejurimile nu eram eu, era un personaj. Numai era vocea mea, iar acest personaj conducea acea barcă de unul singur în Mediterană, cu cenușa soțului său. Și niște prieteni din Madrid, femei, au ajutat-o în acea durere, și în a face ce era de făcut. Și m-am gândit că era ceva ce nu merge niciunde, era o scriere pentru mine, și fostul meu soț nu era fost, era soțul meu, și nu mi-am dat seama că, de fapt, durerea, pentru mine, era că trebuia să devin independentă, și că nu mai eram în acea căsnicie. În două sau trei luni eram cea care mergea undeva pentru a trăi singură, și am început să scriu pentru că editorul mi-a spus că este ceva acolo, cu energie și cu pasiune, și care nu are nimic în legătură cu celelalte două povești de care îi vorbisem. Era ceva ce voiam să scriu pentru mine, cel puțin așa credeam, apoi am crezut că va fi teatru, dar apoi editorul meu spus că dacă era ceva ce a ieșit natural din mine, să am încredere, și hai să vedem unde merge – și a mers deja spre 30 de ediții, în Spania.
– Deci vorbim despre o femeie, și despre mare, și cenușă de aruncat în apă. Întrebarea pe care o am pentru tine e aceeași pe care o am și eu când sunt pe cale să sfârșesc de scris o carte. Unde este punctul unde trebuie să termine o carte? Unde este punctul unde trebuie să arunci cenușa în apă? Cum se decide lucrul ăsta?
– Pentru mine este foarte ușor. Dar este o decizie foarte tristă, pentru că știu că am ajuns la sfârșit, și nu vreau asta.
– E ca și cum ai ucide-o?
– Pentru că îmi iubesc personajele. Chiar trăiesc cu ele pentru o perioadă mai lungă de timp. Romanele și piesele mele de teatru sunt pline de personaje, nu e o poveste în care trăiesc niște personaje, sunt personaje care trăiesc într-un roman și care duc povestea la viață. Când scriu ceva, iar unele romane au fost cu mine timp de doi, trei, sau chiar patru ani, și ajung la ultimul capitol, întotdeauna îmi pun un vin bun și nu mă grăbesc, acea zi este pentru mine, dacă scriu până la 2:00 sau 3:00 dimineața este ok, și sfârșitul acela de poveste este doar pentru mine. Poate chiar și plâng puțin. Trebuie să le spun personajelor mele la revedere, de acum vă veți trăi viața. Nu îmi recitesc cărțile, nu recitesc nici măcar paragrafe, în afară de cazul în care cineva mă roagă, pentru radio, îmi recitesc cărțile doar pentru ultima corectură, o dată, și apoi le spun la revedere. Înțeleg că este un alt proces, de acum, iar acela aparține cititorului. Nu este al meu – de aici și este ca și cum ar trebui să termini o frumoasă călătorie pe care ai avut-o tu cu ele. Chiar dacă unele dintre personajele mele sunt psihopați, sau alți oameni pe care nici măcar nu îi plac, pe care nu îi înțeleg – dar pentru mine sunt toți reali. Ca și Creatura lui Frankenstein. Uneori visez că atunci când o să mor, personajele mele mă vor aștepta să mă ia în acea altă dimensiune.
– Acesta este un gând foarte frumos. Îmi place – am plecat de la punctul în care se aruncă cenușă în mare și am ajuns la raiul personajelor.
– Da! Iar de unele dintre personajele mele chiar îmi este teamă puțin, așa că nu știu sigur dacă aș vrea să mă întâmpine, probabil că mi-aș spune „o, Doamne, a venit după mine”, și îmi va reproșa că i-am dat un destin groaznic. Dar e ok și cu asta.
– Vorbești spre fericire în ceea ce scrii. Am înțeles asta și din ce se vorbea la întâlnirea de la librărie. Dacă amintim despre „Femei care cumpără flori” – dacă cineva dintre cititorii acestei cărți te-ar întreba care a fost cel mai fericit moment al vieții tale – nu te întreb asta, te întreb doar dacă cineva te-ar întreba asta – i-ai da un răspuns?
– Cred că am două astfel de momente. Unul dintre ele a fost cu bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult, era o obsesie pentru mine. Eram într-un sat. El trăia în Madrid dar am plecat împreună într-o călătorie, pentru a vizita satul lui. Îmi amintesc de el în acel loc, într-un cadru natural foarte frumos. De fapt chiar am scris primul meu roman despre viața lui. L-am admirat atâta de mult, pentru că el s-a construit singur. Erau timpuri foarte grele pe atunci. Îmi amintesc de el luându-mi mâna, eram adultă deja dar el era ca un copil. Era noapte, erau niște focuri de artificii în sat, probabil era ceva sfânt al verii, a fost așa de frumos atunci. Iar cealaltă amintire – eram în Kenya, era așa de exotic – mie îmi plac foarte mult animalele, întotdeauna am fost înconjurată de animale. Iar, pentru mine, una dintre cele mai frumoase experiențe în viață a fost să văd toate aceste animale în starea lor sălbatică și să mă conectez la ceva ce am și putut să numesc drept copilăria pământului. Să văd acei munți, și vulcani, și acele animale mari, care erau peste tot, și să mă simt atâta de mică având toată această natură în jur. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea.
– Dar era fericire?
– A fost. Plângeam de fericire. Mă gândeam ceva de genul „am reușit să ajung aici iar viața merită trăită”.
– Deci răspunsul este da. De fapt îți spusesem că nu te întreb care era cea mai fericită experiență, ci de airăspunde, dar ai numit două, te-am întrebat pentru că îmi imaginam că ar fi posibil să spui nu. Ai explicat, așa cum am mai menționat, că nu îți construiești personajele după viața ta. M-am gândit că un astfel de autor se poate că ar vrea să-și țină viața privată… mai privată. Ce crezi despre zona privată a cuiva care scrie? Îți place să vorbești despre munca ta, mergi la întâlniri cu cititori spunând că asta este partea despre care vom vorbi, și de aici începe viața mea privată?
– Dacă sunt la o întâlnire cu cititorii mei, mă simt ca acasă. Nu am nici o problemă să spun, de exemplu, că în cartea cu crisalida, în „Visul crisalidei”, unul dintre personajele principale – pentru că există două personaje principale, două femei – unul dintre personaje, cum spuneam, Patricia, este un alter ego perfect al meu. Cea mai rea parte a vieții mele este portretizată acolo. E drept, nu am dat acestui personaj ceva de care să fiu mândră, a fost o parte foarte întunecată a vieții mele, avea legătură cu mutatul și cu abuzul. Celălalt personaj, care este un personaj real, pe care l-am intervievat un timp lung, un an și jumătate, era o călugăriță care fuseseră abuzată de alte călugărițe, era o poveste foarte dificilă, dar era ceva, acolo, care mi-a spus că există o oportunitate să spun lumii ceva despre mine. A fost foarte dificil.
– Și să cureți.
– Da, și să curăț. Acesta este singurul roman despre care pot spune că sunt adânc prezentă ca și personaj. Și nu am nici o problemă cu lucrul acesta. Dar este adevărat că acum, între cititori, este existentă o adevărată obsesie față de realitate. Imaginația nu mai este așa de la modă. Este mai dificil să îți imaginezi o lume, decât să descrii realitatea. Cel puțin pentru mine.
– Este un punct interesant de vedere.
– De exemplu, legat de „Femei care cumpără flori”, sunt mereu întrebată „care dintre acele femei ești tu?” Sigur, unele dintre caractere au… De fapt, este vorba de toate dintre ele, și de niciuna dintre ele. Pentru mine, a construi un caracter este ca și cum ai construi monstrul lui Frankenstein. Felul de a se purta al unui personaj, sau manierele altuia, sau credințele altuia. Dar nu se poate spune că acel personaj e acela sau acela, care vine direct din lumea din jur. Așa că nu am nicio problemă să spun „sunt aici”. Ceea ce cred că este de dat de gândit, îngrijorează, este că, mai nou, cititorii, chiar și cei foarte tineri, au nevoie de o mare doză de realitate. Ei nu mai vor imaginație, sunt obsedați de ceea ce este adevărat și ce nu.
– Poate e o reacție firească la ceva din care au primit prea mult. Poate nu Science Fiction, dar o realitate răsucită. Și duce la dorința de a primi o realitate… reală.
– Probabil. Au nevoie de ceva ce se poate atinge.
– Următoarea întrebare poate părea copilărească, dar nu o lua așa. De ce scrii?
– Ca să înțeleg lumea în care trăiesc.
– O înțelegere pentru tine însăți?
– Da, pentru mine. Dacă asta poate ajuta și pe altcineva, e extraordinar. Este o lume în care poți trăi. Nu am făcut încă asta, dar mi-ar plăcea să încerc – să scriu despre un paradis de trăit – dar scriu despre lumi pe care nu le înțeleg, Și îmi place să încerc să le diger, dar de la început. Chiar și următoarea mea carte va fi în genul acesta.
*
Și, undeva, se termină acest interviu în timpul căruia nu ne-am auzit prea bine, din cauza muzicii de fond și a șușotelii celor din jur, dar am prins esențialul. Despre cum suntem. Despre cum aflăm cum suntem noi, descriind lucurile din jur, ca să ne găsim. Nu toate lucrurile se scriu. Spun asta despre cei care umblă, ca și noi, cu maldărul de cuvinte mereu în cap. Unii își trag îndestularea și din a ști, a înțelege, a căuta. Așa se nasc cărți.
Mi-am spus, citind despre Vanessa Montfort, înainte de a o întâlni, că are un nume de personaj. Și succesul ei este cumva tot ca rupt dintr-o poveste. Dar ea este cât se poate de reală, a venit aici invitată de Asociația Via Rumania Cultura (în cofinanțare cu Consiliul Județean Timiș) cu ocazia aniversării a 140 de ani de relații diplomatice dintre România și Spania, care se împlinesc anul acesta. Președintele asociației, E.S. Jose Miguel Viñals, consul onorific al Spaniei în Timișoara, îl invitase și pe artistul fotograf spaniol Carlos Permuy să expună câteva dintre fotografiile pe care le-a realizat în România, cu aceeași ocazie, iar acum Vanessa e aici, într-o zi în care a vorbit în librării darși colegilor din presă despre scriitura ei.
N-am întrebat-o care sunt fricile ei. Dar cred că mi-ar fi spus. Uneori contează nu răspunsul, ci motivația celui întrebat înspre a oferi sau nu un răspuns. Eu nu aș fi răspuns public la unele dintre aceste întrebări – dar probabil Vanessa are dreptate: sunt diferențe de nuanță între poeți și prozatori. Dar suntem uniti în diferențe. Ea e mai mică decât mine cu doi ani, Carlos e mai mare cu doi ani, Dar ne-am găsit lucruri comune, care fac comunicarea să curgă plăcut. (mai ales când se ogoaiemuzica, dar asta deja era după terminarea interviului). Îmi plac lucruile pe care le povestește despre interesele ei, Vanessa, în timp ce ne plimbăm, prin noapte, prin Piața Libertății, Piața Operei, îi povestesc despre Revoluție, în Maria, și o luăm, trecând și pe la casele arta nouveau, agale spre hotelul unde ea și asistenta ei, tot așa de plăcută și simpatică, Carmela Nogales, aveau să rămână peste noapte. Ciudat, aș mai fi tras de noapte ca de-o gumă de mestecat – pentru noi, pentru persomajelle ce cresc în noi.
Mi-a placut mult raiul personajelor ei, ambele fiind fără așteptări reale din idee, eu inchipuindu-mi, la trecere, pasarile. Apoi mi-a plăcut ce spunea despre bunicul ei, că s-a clădit pe sine însuși, singur, și am realizat ca asta e ce lipsește și unora din personajele cărților mele – nu că le-aș fi conturat prost, ci, reale fiind, că îmi dau de scris exact fiind cum sunt, când eu aș prefera viața clădită. Se pare că și din realizarea de interviuri îți așezi curiozități personale, asociind. E win-win!
În seara aceea am simțit că am devenit una-altora, cumva, personaje. Care, probabil, nu vor fi scrise nicicând, pentru a câștiga, mai apoi, un colț de rai tihnit, unde să ne-aștepte. Și totuși, cercul se închide – înțelegerea se numără mereu undeva, și dacă mult mai încolo, prin o sprânceană ridicată la o frunză ce s-a așezat altfel la pervazul unui geam, sau printr-o mirare. Simt că seara acelei discuții germinează, și va rodi undeva lucruri bune. Și mă bucur că a fost.
Ramona Băluțescu
