Ramona Băluțescu June 8, 2022

 

Este dreptul meu constituțional să urăsc granițele. Este parte din ființa mea să mă simt crispată de ceea ce știu că încă trebuie să existe, dar detest, umplută fiind de amintirile mele, nu mereu bune, și ale celor de dinaintea mea. Este o întâmplare a ființei mele – zice poetul – eu lărgesc, putând cuprinde mai mult- este o întâmplare a giumbușlucurilor mele pe la tot felul de granițe, mai ales din fosta Iugoslavie, apoi a rudelor mele, a prietenilor mei, a Banatului meu, a nației mele laolaltă cu care am gustat comunismul, și lipsa de libertate, și nu ne-a plăcut, a naturii proaste umane, care-și ascunde temerile și limitările după granițe peste care ne stuchim și la care murim uneori. Și la care murim urât, când murim.

 

 

Cel mai aproape de tine, în afara ta, sunt eu – spune același poet, și, să mă scuzați, dar chiar mă interesează prea puțin cine ce povestea la microfon în acea sâmbătă ploioasă de fine de mai, în care ne-am întâlnit la piatră. (Triplex Confinium). Mă interesa mai mult cum respiră acea piatră prin porii timpului, cum își (i se) înțelege prezența altfel decât a celor plimbărețe, din deșertul californian, ce este, ce poate, și și ce nu, acest semn, în locul cu zecimală unde se întâlneasc trei granițe, (acum) prietene, undeva lângă Beba Veche – sârbii, ungurii și românii. Mă interesează, ca de atâtea alte ori, ideea de graniță, în sine, și ce am știut noi să facem cu ea.

 

În „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Noica vorbește despre limitele, hotarele și granițele care despart (sau nu) ce e în jur. Să vedem câte ceva din ce ne spune el despre cuvântul preluat de noi de la unguri, „hotar”:

„În hotarele existenței umane poate încăpea orice, dar nu lipsa de hotare.

 

 

(…) Căci a hotărî, la noi, înseamnă parcă mai mult decât a determina şi a delimita, care sunt rigide. În orice caz înseamnă mai mult decât a mărgini. Hotarul nu e margine, căci nu curmă; nu e doar graniţă, căci nu desparte întotdeauna; nu este capăt, căci mai degrabă deschide, ca orizontul. Se şi spune în limba noastră, pentru orizont, atât de frumos, “hotarul vederilor” .

(…) Rămâne însă diavolul cel subtil, care nu hotărăşte pur şi simplu la moarte lumea, ci îi trece hotarele, hotărârile şi nehotărârile sale, otrava sa rafinată.

 

 

(…) Când e înfrînt diavolul ? Atunci cînd, înţelegînd că totul are hotare, ştii să transformi limitaţia într-una ce nu limitează; când aşadar nu e vorba de limitaţia de care fugi neîncetat, ci de aceea la care poţi rămâne neîncetat. Diavolul e înfrânt când hotarul vine dinăuntru, nu din afară; când ai nelimitaţia înăuntrul şi nu în afara hotarelor.

(…) Ai din plin dreptul să te închizi în familia câtorva, într-o familie ori o lume proprie, dacă rodeşti pentru toţi ceilalţi. Ai din plin dreptul să te retragi în pustie, dacă o faci pentru ei. Dracul de la hotarele oamenilor piere, doar dacă poţi trăi în acelaşi timp cu hotare şi dincolo de ele.

 

 

(…) Iată ce ar putea închide vocabula noastră “hotar”, care nu a fost la început a noastră. Dar dacă e aşa, nici nu trebuie să fie numai a noastră: ar fi bine să fie a tuturor.”

 

Am spus că nu m-au interesant discursurile. Am ciulit urechile doar când am auzit pe cineva din partea maghiară spunând despre cum s-au ajutat oamenii din partea locului cu niște utilaje, peste graniță. Așa da. Despre asta ar trebui să fie vorba. Dar, până se pregătesc niște copii să fugă pe-acolo, în cadrul concursului de alergare organizat, văd ceva. În fapt văzusem de la coborârea din mașina Consiliului Județean Timiș, cu care am ajuns până acolo: drumul românesc se termină brusc, îl unesc de Ungaria și de Serbia doar niște urme scrâșnite prin iarbă.

 

 

Despre asta e vorba. Că ne întâlnim să ne arătăm prieteșugul – și e bine să fie așa – dar riscăm să îl păstrăm ca forme fără fond dacă ne uităm de pe panglica noastră de asfalt la drumul ce unește, frumos și firesc, Serbia de Ungaria, ce trece la dreapta de noi, iar noi nu am putut migăli o nenorocită de dâră de asfalt de 60 de metri.

 

Îl caut pe primarul locului, Ioan Bohăncanu (bine, doar bănuiesc că e cu „ă” – pe pagina primăriei Beba Veche nu e trecut cu diacritice). E la al șaselea mandat de primar dar drumul ăla, de la piatra la care se tot strânge lumea, nu e făcut, și îl întreb de ce. Trebuie să fie o zi de bucurie, primarul pare oarecum nedumerit că îl întreb de ceva mai puțin bun, îmi repet întrebarea: cum de se oprește drumul ăla acolo? De ce la ceilalți se poate și la noi nu? Îmi spune, ca să câștige timp, că e o întrebare bună, și că o să fie și la noi. Mă tem că nu mă mulțumește asta. Așa că întreb cum de nu e până acuma.

 

 

„Tatăl pietrei”, Viorel Coifan, fost președinte al Consiliului Județean, și care știe, mereu, tot ce mișcă, încearcă să aplaneze treburile, dar eu chiar aș dori un răspuns. Așa că primarul spune că el se zbate de 25 de ani și că a primit numai promisiuni. Încerc să dau soluiții la bifat: păi n-ați avut bani, v-ați dat în gură politic cu cei de deasupra, sau de ce? Neutrul îi convine, spune că politicienii poartă cea mai mare răspundere pentru „acest fapt neîmplinit al României”, că de la Consiliul Județean ar trebui să fie bani, dar nu există acordul de la București. Zice că răspunsurile, la cererile lui, ar fi că nu este economic să se deschidă un punct de trecere a frontierei, pentru România.

Citește și:  Am găsit în Moșnița Nouă primarul la care visam: „nu se taie nimic din parc”!

 

Bun, atunci ridic problema altfel – că în momentele astea, în care ne strângem, anual, cu vecinii din celelalte țări, ne facem de rușine lângă drumul lor. E de acord, dar spune că până nu are sprijin de la București, nu poate să facă nimic – acordul vine de la Ministerul de Externe. „Nu putem să facem drumul până nu ne punem cu partea maghiară să vedem exact unde se înțeapă”. Păi se vede unde duce poteca, în zilele astea – zic. Nu, că nu merge așa, că trebuie să-și spună tehnicienii cuvântul. Întreb dacă ceilalți au avut tehnicieni, și noi nu. O să avem și noi – zice. Simt că nu mă foarte iubește în momentul ăsta, deși cornulețele cu care ne-au omenit oamenii lui la halta din primăria locului au fost excelente. Vrea să-l salveze Coifan, zice că o să se ocupe el – deh, nu mă mir, tot în el e speranța…

 

 

Aleargă copiii ăia, unii chiar câștigă – mă bucur pentru ei, dar nu e treaba mea. Mă uit la valurile de sârmă care ne despart, ca țări, la toată aparatura care e plasată la câțiva metri de mine să ne urmărească, să ne despartă, să zgârie, să muște, să îngreuneze, să omoare. Da, repet, știu că e nevoie, încă, de granițe. Dar sunt din Banat – aici, toată lumea are povești cu cei care au fugit, sau s-au străduit să fugă, și nu toate s-au terminat bine…

 

Mă uit la bila albă, metalică, în formă de cap, ce are niște ferestruici negre, ca niște ochi, ce chiar se și rotește după noi, urmărindu-ne. Puteți spune ce vreți, dar nu mă simt bine. Pozez copii, lângă tot harnașamentul ăla, pozez maci. Dar lucrurile astea tot a rău îmi arată, și mă înfioară.

Fac poze, mă mișc încet în jurul pietrei care ne-a unit, Triplex Confinium, locul unde se ating trei țări, sunt în România, în cinci secunde am intrat în Ungaria, în încă cinci, în Serbia. Ce bucurie, ce tristețe, ce schizofrenie…

 

 

Avem 48 de locuri în Europa unde se întâlnesc câte trei țări. Cu patru țări, sunt doar două locuri în lume. Nu e nimic special, ca idee. Dar unele, nu puține, din punctele cu trei țări, de pe continentul nostru, sunt în lacuri sau râuri. Aici te vezi cu oamenii, mai bei o bere, mai schimbi o vorbă. De ai drum. Merg la grănicerii maghiari, măcar limba aceea o știu, câta, îi întreb de între Serbia și Ungaria e deschisă trecerea în toată ziua, îmi zic că da. Păi, sigur, că ei au și drum. La noi… ce să faci, mergi cu tractorul, de plouă?

 

Mai vorbesc puțin, cu colegii, de trecerile frauduloase din vremurile de dinainte, mai bârfim puțin lipsa drumului, ne reîntoarcem la microbuzul CJ-ului, după atâta filosofare e vremea să luăm ceva în gură, după ce mai discută oficialii niște chestii tripartite, intrăm în Serbia, e prima țară în care calc de vreo trei ani, de nu pun și învârteala în jurul lui Triplex Confinium, începe ploaia exact când trecem la vecini, mergem o vreme în lungul fâșiei dublu – securizate, îmi aduc aminte de singura reclamă de teve care a reușit să mă facă să plâng, cândva, la o Noapte a Devoratorilor de Publicitate. Era cu o cameră ce se mișca precum noi, acum, în lungul unei frontiere cu gard ghimpat, era totul sumbru, amenințător, apoi venea textul: The Iron Curtain isn’t soundproof. Cortina de Fier nu este de nepătruns față de sunete. Atunci când ai ascultat Europa Liberă și Vocea Americii cu perna pe radio, știi cât de mult înseamnă asta.

 

 

 

Ajungem pe un mal de Tisă, la un restaurant, Lovac, ne foim prin zonă, e foarte frumos, ceilalți mai discută, amica noastră Mókus încă trebuie să traducă, apoi se termină toate, încep să curgă mâncărurile, chelnerii o rup și pe engleză sunt amabili, abia aici începe marea înfrățire, de la „zi, maică, ce-ți dorește pancreasul” din privirile lor – mereu am zis că nu cred în granițele statului ci mai degrabă în euroregiuni, adică în felul în care facem papricașul în același mod.

 

Ne uităm puțin cu coada ochiului unii la alții, dar tot pe clustere stăm, uite-i pe sârbi că fumează în restaurant, sau chiar și la masă, eh, câte bordeiuri, atâtea obiceiuri, mâncarea e multă, arată bine, la gust e extraordinară, se mănâncă groaznic de bine la sârbi, da, uite, acum chiar adie briza aia de „împreună”, până la urmă e chiar cool întâlnirea asta la piatră, re-înfrățirea anuală, plecăm – apropo, dacă frații noștri sârbi nu găsesc o linguriță și un recipient d-ăla fițos, de desert, cu capac, să știe că au plecat cu noi, cu microbuzul CJ, de prea mare drag, nu dau nume că nu e frumos…

 

Ziveli!

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*