Profesorul de lămâi-de-frig, și de fructe aproape imaginare, de la Macea

Atât de multe de spus, și un loc pe care să-l acopăr cu palma (măcar pe hartă, să-l cuprind), să nu-i fie frig, prin vremuri… Vorbesc de Grădina Botanică din Macea, din apropiere de Curtici, județul Arad, care-mi aduce aminte că bonsaiul nu e doar copăcelul dus înspre o altă reprezentare de imagine, ci ansamblul dintre copăcel, forma lui și vasul în care stă, și că ikebana nu ar putea fi luată în considerare ca o formă finită, în absența tot a unui vas.

Vorbind despre Macea, s-ar putea crede că, la vas, la completare, la recipientul ce dă rost și unitate, aș pomeni castelul, și nu ar fi departe de adevăr. Dar nu la el mă gândesc. Am fost în grădini și parcuri botanice, singură, cu prieteni, sau cu specialiști ce lucrau în ele, am fost ziua și noaptea, în veri și prin zăpadă (da, ai ce face într-o grădină botanică și de e iarnă) – apropiații mei știu că, de este timp, în fiecare oraș nou unde ajung, de e unul mai mare, caut, nu neapărat în această ordine, muzeul de artă, opera, sinagoga, catedrala și grădina botanică. Dar este ceva ce le diferențiază, subtil, uneori de neînregistrat dinspre cel cu atenția mai puțin ascuțită, în interiorul aceleiași categorii. Și de aceea prefer Opera La Fenice, Scalei, sau Muzeul Regal de Arte Frumoase din Bruxelles, lui Uffizi. Și de aceea m-am simțit bine la Macea, la Grădina Botanică, față de alte locuri, tributare plantelor, în care am fost. Pentru că aici am putut palpa și prețălui nu doar logica aleilor și numărul de taxoni aparte, dar și sufletul locului, furnicăreala aceea de oameni ce, de la sapă până la mapă, cum spunea o vorbă, contribuie la cele 101 de inimi de-aici. Am trecut de frunză, spre miezul locului. Prin oamenii lui.

E fain să ai și castel la grădina botanică de sub ochi. (Chiar dacă unii ar socoti datele ecuației invers). Dar nu mă interesează foarte tare palatele, nu am crescut cu Barbie, nu mi-a plăcut să mă joc cu păpuși și nu m-am visat prințesă. De fapt, primul vis legat de meserie pe care l-am avut a fost să devin inginer horticol la Serele Codlea. Apreciez o clădire interesantă și am o oarecare dexteritate prin stilurile arhitectonice și printre numele de arhitecți mari, dar mult mai mult mă atrage verdele. E frumos Castelul Csernovics – se spune că, la cele 99 de camere care existau, până la un anume moment, mai era una, secretă, de unde se auzeau sunetele unui pian. Bravo lor! Dar tot mai interesant e, pentru mine, ce e pe-afară, în creșterea sa de la primăvară la toamnă, de la an la an, de la generație la generație, și cum oamenii locului păstrează nu legende, ci povestea certitudinilor științifice, și a căutărilor legate de ce încă nu e știut – camera 101, să zicem. Pentru că vorbim de o grădină botanică ce a ajuns o zonă de cercetare, fiind arondată, în momentul de față, Universității de Vest Vasile Goldiș din Arad. Una din membrele fondatoare ale Asociaţiei Grădinilor Botanice din România (AGBR) şi membră a Botanic Gardens Conservation International (BGCI). Nu e puțin.

De fapt, am ajuns aici, la Macea, și urma să merg, în aceeași zi, de fine de august, și la Săvârșin, pentru că, din Timișoara plecând, sunt nemulțumită de felul în care oamenii orașului meu guvernează parcurile, și spațiile verzi, și mai tot ce ține de verdele, de viul colateral al orașului. Nemulțumire altoită pe cea de specialiști a celor de la Asociația Peisagiștilor din Timișoara. Care pare că strigă în pustiu despre ce se face și ce nu legat de îngrijirea unui parc, de tunsul ierbii, de protejarea copacilor. Pur și simplu ni se arată că nu contează verdele. Așa că, știut fiind că asta îi irită pe timișoreni, am ales să merg în două locuri din județul Arad, unde știam sau auzisem că sunt parcuri bine îngrijite. Parcul Castelului Regal Săvârșin îl știam deja, Grădina Botanică Macea îmi era necunoscută, deși am făcut o parte de școală la Arad. Așa că mi-am zis să pornim de aici.

Am folosit amabilul sprijin al Consiliului Județean Arad pentru deplasatul între locuri, dar a contat și că m-am putut sfătui cu colegul meu într-ale presei, Andrei Andó, director executiv la CJ Arad, acum, despre materialele pe care doream să le fac și despre oamenii cu care urma să mă întâlnesc. Dar ce am găsit pe teren a depășit așteptările mele. În bine, la Macea, în rău, la Săvârșin – dar asta cu locul al doilea de vizitat este, deja, o poveste pentru data viitoare.

Așadar, însoțită de un amabil domn de la Consiliul Județean Arad, și pe care mă tem că l-am plictisit teribil cu entuziasmele noastre de nișă, l-am cunoscut pe lectorul universitar ing. Ioan Don, ce conduce Grădina Botanică Macea, și predă la Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad. Și de aici pornește povestea cu omul care sfințește locul.

Trebuie să vă avertizez că „știu botanică”. Adică dncolo de faptul că am avut un profesor genial, la liceu (Doru Cotuna, la actualul Colegiu Național Elena Ghiba Birta, Arad), nu am uitat, cred, mai nimic din ce ne-a predat, și am adăugat, la materia școlară, și ce știusem dinainte, și ce am documentat singură, după. Pentru că botanica este ceva din respirația mea, din haina mea de ploaie, din pernă, din ființa mea profundă. Esențial vieții – să spun. Așa că de la gardul acoperit cu pipa-turcului și de la inscripția oficială ce ne spunea unde intrăm, după ce i-am strâns mâna inginerului Don, a început un drum ce alterna fascinant între amintiri și cunoștințe noi, de primit acum.

Și încep să turui. Nu vreau să fac pe deșteapta, jur că nu e asta, e doar că sunt endorfine ce pornesc să se secrete, ca la ieșirea de la prima operație pe cord deschis la care am participat, mă răsucesc în stânga și-n dreapta, ca Dorothy în pantofii ei fermecați, zboară, ca mingi de ping-pong, între noi, câte ceva despre arborele de mătase pe lângă care trecem, despre notarea irișilor, despre statui și despre stejarul secular care mă interesează ceva mai puțin decât iedera care urcă pe el.

Hm, iedera. Uneori – nu des – spun prostii, pe care le știam sau le bănuiam greșit, sunt dispusă a învăța, Ioan Don mă corectează cu voce liniștită, nu are savoarea unora de a da peste nas celui care a greșit – cred că e un profesor fain. Îmi vede entuziasmul, îl motivează să dea, să explice, ne întâlnim în explicații, fiecare cu coada lui de o mie de coți de constatări, mirări și învățătură din trecut, inginerul se mișcă nu doar cu larghețe ci și cu o generozitate aparte prin ce știe, și ȘTIE (spre deosebire de ce o să vedem legat de Săvârșin, mai încolo), este un computer cu sub-foldere aliniate și dichisite cu tot, despre tot, iar în rarele momente când trecem cu o groază de leghe de ce avem sub ochi, și e ceva atât de aparte încât nici chiar el nu are încă un răspuns, lansează o idee de bun simț și spune că, pentru restul, va cerceta. Exact pe calapodul profesorilor aparte, de respectat de studenți. Și rari.

Aș putea să mă limitez a spune ce frumos se clădește locul dintre luminile și umbrele dintre copacii seculari, ce bine plasate pentru turistul ostenit sunt băncile, cât de pierdut în natură poți să fii și ce frumos ciripăie zburătoarele. Dar asta poți în multe locuri. Aici e vorba de a înțelege natura, felul în care s-au răsucit genuri și specii, în care s-au îmbolnăvit și vindecat copaci. De povestea fiecăruia dintre exemplarele de lângă noi, așa cum a urmărit-o inginerul în ultimii 18 ani, sau cum a aflat-o și dus-o mai departe de la înaintașii lui. De faptul că umbra vine din felul în care s-au hotărât frunzele să comunice cu clima (iar lucrările științifice ale interlocutorului nostru vorbesc și despre efectele schimbărilor climatice și cele venite cu poluarea), și folosim cel mai degrabă numele de alint, tainic, al plantelor, cel latinesc, iar ce ne întrerupe cândva din vorbă nu e o pasăre ca oricare, ci, după sunet, șoimul roșu, vinderelul.

Pentru că, pentru cunoscător, într-o grădină botanică e important cum e gândită repartizarea speciilor, de sunt luate în considerare categorii mari de plante, înrudite, sau diverse tipuri de soluri, sau altitudini, sau caracteristici aparte ale plantelor, cum ar fi alcaloizii din ele, sau perioada de înflorire, sau capacitatea fructelor pe care le dau de a ne ușura viața. Aleile nu sunt doar „drumul de pietre galbene”, de tot o pomenisem pe Dorothy, de ajuns de la A la B, ci și cât de plăcută e granulația pietrișului, pentru picior, și de se poate drena ploaia, și de drumețul necondus, poate, știe de la sine pe unde ar trebui să o ia.

Ce, poate, nu a aflat interlocutorul meu e că cifrul nostru, aproape-parolă, al denumirilor binominale, are o poveste mult mai lungă în spate decât de la Linnaeus încoace. Îi spun, știind că e printre nu foarte mulții ce vor înțelege semi-gluma, că am hotărât să nu cumpăr niciodată produse (de farmacie sau din zona asta) unde numele speciei e scris cu literă mare (cum doar cel al genului trebuie scris așa) pentru că arată că acolo a lucrat un necunoscător. Râde, aprobă, îi spun că e reconfortant să fiu într-un loc unde, pe plăcuțele explicative, specia e scrisă cu literă mică, se pune să-mi vorbească despre excepțiile istorice, spun și eu exact același lucru în exact același timp, deh, am învățat botanica de bază cam în același timp (sunt trei ani diferență între noi), se pare că și eu am reușit s-o fac temeinic, nu reușesc să-mi păstrez în memorie cifrele de pe buletin, dar chestiile astea nu le uit.

Dar povestea pe care n-o pomenesc atunci e și mai veche, îmi aduc aminte cum am descoperit, pentru teza în filosofie, considerațiile lui Isidor din Sevilla, în „Etymologiae”, prima enciclopedie a zonei occidentale, despre parte și întreg, concept pe care a scris acum un mileniu și Sf Gerard de Cenad, în „Deliberatio supra Hymnum Trium Puerorum ad Isingrimum Liberalem”. Problematica genului și speciei – întinsă pe mai mult de o mie de ani, până la Linnaeus. Ce-i poate preocupa pe unii, într-un parc. Da! Pentru unii e important. Și mă bucur că mă aflu printre ei.

Trecem printre pâlcuri de iriși și de bujori, trebuie că e de venit aici și primăvara, pentru flori, dar îmi aduc aminte că îi urăsc pe cei care aruncă ghivecele de plante pentru că au rămas doar cu frunze, frunzele sunt o lume aparte, spun multe, apoi semințele, mă aplec să fac o poză la recipientele deschise ale fructului unui bujor (foliculi, de fapt), spun, mai apoi, ceva de silicva unui salcâm, e chestia aia cu folie înăuntrul păstăii, Don zâmbește, realizez că e oarecum neobișnuit să faci parte dintre ciudații care știu ce e un calatidiu sau o cimă scorpioidă. Pentru că felul în care stau florile, sau se formează fructele, are logica sa, numele său.

La o Magnolia (cred că) grandiflora povestim iar, despre cum s-a uscat una la Bazoș, despre cum au plantat unii altundeva, și cum, despre înmulțirile la Magnoliacee, dumele și șulfăriile Regiei de Horticultură din Timișoara legat de „înmulțirea la arborele de lalele”, unde directorul a încercat să-mi închidă gura cu ceva ce credea el de neînțeles, și anume înmulțirile meristematice, făcute, vorba-vine, aici, doar că aveam pagina de carte în cap, i-am recitat-o fără să respir, după ce îmi spusese că e prea complicat pentru neaveniți, și l-am întrebat ce mediu de cultură a folosit – la care, înciudat că nu i-a ieșit teatrul vesel, mi-a spus că dacă îl iau așa, nu discută. Râdem, azi, parcă am vorbi de rude de-ale noastre de la țară, îl prind pe director în câteva poze, amintindu-mi că o să am nevoie și de așa ceva, pentru ilustrarea articolului, zâmbește cu un gest, al gurii, de câmpie, de pustă, fără schimbări esențiale în pesiaj, unde orice mică denivelare a buzelor înseamnă ceva. Zâmbește a împărțire.

Cadourile pe care mi le face nu sunt tămâia și smirna legendei, ci fructul arborelui de hârtie, și lămâiul de frig (bine, nu îl cheamă așa, dar poate trăi afară și în România, deci așa i-am zis eu), și e singurul muritor de până acum cu care am putut vorbi coerent de Aristolochia aceea confundată cândva de specialiștii de la Bazoș cu o plantă carnivoră, și i-am prezenta teoria mea despre ce spun nervurile frunzelor de la Ginkgo despre evoluția ulterioară a angiospermelor, și am aflat de teiul aparte de la liceul lui, eu crezând că nu mai exista altul în Timișoara, cum cel de la Parcul Copiilor fusese tăiat, și i-am povestit de chi-chi-urile de Ginkgo, un fel de atârnătură lemnoasă la unii din ei, bătrâni, și mi-a spus că a mâncat semințe de Ginkgo, cum eu încă n-am îndrăznit, deși citisem despre asta în cărțile lui Kawabata.

Și asta e doar așa, de pomenesc repede, cum aș îndoi câte un deget la o numărătoare fulger. Dar fiecare plantă avea aracul unei povești, fiecare loc, fiecare statuie, fiecare gard de împrejmuire părăsită sau încă activă. Nici nu știu cum le-am înghesuit pe toate în câteva ore de sărit printre ierburi, de pozat, de strigat companion CJ de care îmi era teribil de rușine că îl plictisim, să nu se piardă. Și bucuria. Bucuria schimbării de date, ca darea de seamă la o întâlnire cu colegii de clasă, la cifre rotunde de la absolvire. Locurile geografice în care știam, fiecare, copaci de-un fel, scormonitul prin telefoane după poze de la kaki-ul ăla (zis și sharon) despre care pomeniserăm cu un minut înainte, sau despre tisa aceea, de care tocmai amintiserăm ce a pățit.

Dar cea mai faină chestie, care m-a făcut să țopăi de bucuie, ca un copil, a fost descoperirea că, după ce vorbiserăm de arborii de hârtie din Arad, și îi amintisem unde știam eu două grupe din ei, unul prăpădit, azi, inginerul m-a făcut să realizez că nu cunoscusem decât exemplare mascul, și că pot vedea și gusta acolo fructele celui femel.

Și acum stați să-mi trag sufletul, și, după bucurie simplă, să văd ce cuvinte să aleg pentru înaltă, ascuțită bucurie, la întâlnirea cu bila vrede, catifelată, din care ieșeau filamente dulci, de un portocaliu roșcat. Oare cum să o spun, să înțelegeți? E bucuria celui care credea că știe aproape tot, deja, din ce e lângă el, și uite că mai e loc pentru o surpriză, una care arată altfel decât te-ai fi putut aștepta, de era să-ți închipui cum trebuie să arate un fruct de ceva (aparent) câta cunoscut. Hm, nu, nu e bine. Încă e puțin. Poate ce spune Nichita Stănescu se potrivește – „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/ mult mai înalt şi mult mai curând.” Sau na, era ca un cocker spaniel încântat că i s-a întors stăpânul acasă, și se învârte în jurul axei proprii, de fericire.

Poate nici măcar nu scriu pentru oricine materialul ăsta, ci, ca mesajul lui Carl Sagan pentru Voyager, e doar o încercare de a ne recunoaște cu alții, de departe – cu cei ce se pot bucura până la lacrimi că un arbore de lângă tine „ascundea” un fruct pe care încă n-ai apucat să-l cunoști, și uite că a venit vremea. Pentru mine, are dimensiunea și însemnătatea descoperirii unei lumi noi, de parcă toată flora marțianoidă a Manuscrisului Voynich ar fi, brusc, veridică, tangibilă, aici.

Mă gândesc, scurt, la „Fericirile” din Biblie (tot se spune că nimeni nu știe Biblia mai bine ca un ateu!) și cam pe unde s-ar putea include ce simt. Poate la „cei blânzi”, la ”făcătorii de pace” – nu știu. Cert e că știu că voi pleca îmbogățită de la Macea, și bucuroasă, și că am primit lucrurile acestea prin așezarea și generozitatea interlocutorului meu. Ce mă bucur că e și dascăl!

Dar, ca în Prințul fericit, al lui Wilde, încă nu e gata, deși crezi că nu mai e loc, și nu o să mai poți cuprinde. Dar vin muzeele, vine spațiul cu semințe. Nu mă interesează vânătoarea, peste chestia aia sordidă (după mine), chiar și ca muzeu, trec, bag un cap la etnografie, da, cei interesați găsesc și aici câte un strop de ceva, dar ce mă interesează e că putem da de o colecție de conuri, de trunchiuri, de semințe, de planșe cu momente ale florilor, imortalizate, de zona de microscoape (pentru care, din păcate, nu a mai fost timp – deși m-ar fi interesat ce preparate s-au produs aici).

Merg imediat la stânga, după intrare, într-un corp de mobilă specific muzeelor se află o înșiruire de fructe și semințe aparte, îmi atrage ochiul o chestie pe care o numesc, tare, Stipa penata, (colilia) Don spune „bravo”, mă lovește, brusc, o amintire de când aveam vreo 10 ani, buchetul de așa ceva (dacă și semințele stau în buchet, chiar mătăsos fiind), cules și adus acasă de mătușa mea, de pe lângă Păuliș, promisiunea pe care mi-am făcut-o, că o să aduc și eu așa ceva – de atunci, însă, am lucrat în două războaie și, pe lângă alte răni ale psihicului, una e că nu mai agreez plantele tăiate, și chiar și semințele oprite de la germinare mă indispun, așa că rămân la „bravo”, îi spun inginerului că se cheamă „părul fetei orfane”, în maghiară, și, chiar de nu se vede, mica mea decorație, din lauda lui, îmi rămâne pe piept încă multă vreme.

Tot în acea incintă văd și niște fragmente de ciurul zânelor (Carlina acaulis), sau turtă, mă pun să râd, îi povestesc directorului Grădinii Botanice Macea de prima mea tabără, pe la 11 ani, la Cireșnaia, lângă Anina, unde fuseserăm dați pe mâna unei profesoare sclifosite de română, ce râdea de mine că scormonesc fânețile după orhidee, că „bogații din America plătesc mii de dolari să cumpere iubitelor lor orhidee, și tu le cauți aici” – evident că am găsit orhidee (Epipactis palustris), i-au confirmat profesorii Păiușan, de biologie, mai apoi, dar mi-am răcorit pipota când, din întâmplare, o bucată dintr-o turtă a mea, uscată, a ajuns lângă săndăluțele ei roșii cu toc cu care venise în tabără, și s-a pus să țipe isteric, crezând că e un șoarece. Eh, și așa ne ajută botanica.

De fapt, de îți pasă de povestea verdelui, cam fiecare vas, borcănaș și pliculeț de aici poate da drumul unei noi povești, dar timpul deja dă semne de nerăbdare, trebuie să plecăm la Săvârșin, fir-ar să fie, ne mai foim o țâră, trebuie să vedem și castelul, și câte n-ar mai fi, faine, în jur… Prind și un Ginkgo sub care găsim agurida unor fructe căzute prea repede, zic de „piersicul de argint”, uit să-mi întreb interlocutorul de auzise că frunzele în formă de evantai fuseseră, în istorie, folosite și pe post de unitate monetară. Don ridică o crenguță de Ginkgo cu un fruct (of, să nu intrăm și în asta – da, Ginkgo e gimnosperm) dublu, stafidit, și cu două frunze uscate, îi cer brusc să rămână așa până îi prind mâna în poză, se scuză că nu-știu-cu-ce a lucrat, de unde culoarea de pe degete, realizez că am un alt moment de cecitate selectivă, nu aș fi văzut veci pururi ceva cu o altă culoare decât trebuie, cât frumusețea stingerii unei crenguțe a arborelui favorit, în mâna interlocutorului meu, orbise totul. E un șuvoi întreg de Kawabata în poza asta, e istoria mea personală, e embolia pulmonară pe care am făcut-o în jurul apărării unui Ginkgo din Timișoara, e primul filmuleț pe care l-am montat singură, în facultate, e… o lume întreagă…

Pentru ce să mai îndoi degete? Am primit, și eu, și domnul de la CJ Arad, să gustăm niște semințe ce ar fi trebuit să fie pipărate, deja am încredere în Don, că știe ce zice, ronțăim semințele, apăi numai pipărate nu-mi par, nici mie nici celuilalt cobai, ceva n-am făcut noi bine, cred că nu le-am ales pe cele uscate, râdem iar, e o chestie, cu încrederea asta – văd că, pe lângă categoria extrem de rară și aparte a oamenilor pe care-i las să-mi atingă camera foto, s-a mai ivit una: cea a oamenilor de la care am încredere să gust fructe necunoscute, fără să mă simt îmbrăcată în naivitatea Albei ca Zăpada, la faza cu mărul otrăvit. Din tot ce ne-a spus și atătat Ioan Don până acum, certific că e un profesionist și un implicat în ce face, și poți avea încredere în astfel de mâini, botanicește vorbind.

Nu îi mai vedem biroul ghidului nostru, deși sunt sigură că am fi găsit cărți interesante, și semințe neobișnuite, și tot felul de bucăți aparte de trunchiuri, și alte năzdrăvănii, mergem la palat, urcăm spre ceva ce probabil e sala de bal, e vopsită cu un verde care îți răzuiește, cinic, venele de la încheietura mâinii, trecuserăm pe lângă pereți cu condens, și de o maree de plante de plastic, de parcă am fi într-un mausoleu chinez, dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, palatul e fain, are ceva ce te face să te simți bine, ca idee, bănuiesc că e interesant să ții un simpozion aici. Discutăm despre oamenii locului, Don îmi spune că nu prea vin la grădină, vin la palat când se țin niște festivaluri, sau așa ceva, cu părădăici, are dreptate, îmi sun și eu trei cunoscuți din Curtici, care e la vreo șase kilometri, îi întreb de au fost în ultimii ani la Macea, nu au fost – nimeni nu e profet în satul lui, și mereu uităm să privim minunile ce-s prea aproape de noi.

Îl întreb pe Don și ce ar face, primul lucru, de ar primi, pentru grădină, bani cu nemiluita – spune, onest, că nu știe, văd că nu e ceva la care să dea răspuns pe loc, îl înțeleg, dar enervant e că parte din felul în care o spune e și un gen de bun simț poate o idee prea mare, sau neconstructiv, pentru zilele de azi… Am uitat să vă spun și că omul a venit din concediu pentru a-mi arăta mie că și de la arborele de hârtie se mănâncă ceva…

O luăm, cătinel, spre ieșire, dinspre castel. Nu îmi place chestia asta, ar mai fi o mie de lucruri de întrebat și aflat aici, în momentul când făceam drumul rămas mă întrebam când și dacă o să ajung să revăd locul ăsta, dar uite că acum știu, i-am povestit Excelenței Sale, consulul onorific al Regatului Spaniei, Jose Miguel Viñals Ariño, despre locul ăsta minunat, vrea să îl vadă și el, e bine, lucruri se leagă, plauri se apropie, oameni ce pot colabora și vorbi și altora despre acest loc se strâng laolaltă. Pentru că merită.

Pașii rămași până la ieșire scad, ca număr, adulmec locul, să-mi rămână și așa în minte, e o bucurie să respiri printre oameni pentru care fiecare suflet lemnos are o poveste, îmi aduc aminte de o fotografie pe care n-am făcut-o la timp, cu o bucată de pădure, pe un munte, lângă Innsbruck, unde ceața ne lăsa a vedea doar lumi suprapuse, insulițe, ce păreau că nu se vor întâlni niciodată, uite că lumile se apropie, miroase a conifere de la marginea unei mări calde, îmi aduc aminte de cimitirul de după Veneția pe care l-am străbătut, seara târziu, cu un fost căpitan de navă, evreu, supriaviețuitor al Holocaustului, unele mirosuri rămân semne de carte, în minte, pentru frumusețea clipei, văd iar motto-ul cărții despre plante pe care o tot ceream de la bibliotecă, în clasa a V-a, „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!” – Dimitrie Anghel.

Mai câțiva pași. Văzusem deja bustul lui Pavel Covaci, cel care dă numele acestei grădini, știam unde sunt celelalte statui, știam ce plante mai sunt lângă alee, tot mai puține, acum, îi povestisem deja lui Don de drumul la Goteborg ca să văd exemplarul de Sophora toromiro de la care s-a repopulat pământul, după ce planta fusese declarată extinctă, de grădina botanică conservativă de la Treviso, cu numele băiatului de la care s-a luat prima inimă pentru transplant în Italia, Francesco Busnello, de parcela necosită din Paris, de la Jardin des Plantes, de Rosaceele vechi și grădina nevăzătorilor de la Grădina Botanică Geneva – tot atâția talanți înmulțiți, ca schimb pentru ce am primit de la el, și de la locul lui și al colaboratorilor săi, din Macea. Dar vine gardul ieșirii.

Ia să mă gândesc, repede, ce mai e de spus, a concluzie, înainte să plecăm. Păi cum tot pornisem spre cele două parcuri din Arad cu ideea că nu oricine face ce-i tună capul într-un parc, cum se întâmplă la Timișoara, e de spus că gradul acela universitar nu-i conferă directorului Grădinii Botanice Macea o tresă întâmplătoare în CV, că e unul din cei trei autori ai unor cărțoaie esențiale, fiecare de peste 600 de pagini, „Flora și vegetația Banatului”, volumele I și II, că are ț-șpe lucrări în silvicultură și dendrologie și că ele nu spun numai cum diferențiezi un ciot de o tufă (sigur, nu e vorba despre așa ceva – caricaturizez, doar, cu năduf față de impostorii mei timișoreni) ci ele acoperă și amenajări, boli, împăduriri, intervenții și consecințe post schimbări climatice și post poluare, care au, toate, legătură cu arborii, și, deci, și cu ce trebuie să se întâmple CU CAP într-un parc. Culmea e că până și despre Parcul Castelului Săvârșin are ing. Ioan Don o lucrare, dar… ok, despre Săvârșin vom vorbi în materialul următor. Bun, și discutăm de Macea, de un locșor lângă un alt loc, de lângă Arad, și uite că aici se poate să ai un specialist doxă de tot ce ține de verdele din vârf de băț – la Timișoara, cu fala ei de Universitate de Științe Agricole bla-bla, ar fi așa de greu de găsit un specialist care să le spună neghiobilor ce ne distrug parcurile că… „eventual cu verdele în sus”, ca în bancul despre plantări?… Of.

Iar, pipa turcului, așa cum o știam pe cantonul feroviar de la trecerea dinspre Ronaț spre Solventul, sau, mai poetic, de pe gardul vecinilor noștri de la sediul central al Universității Ca Foscari din Veneția – de acum va deveni și simbol de plecări. Ne strângem iar mâinile, mână de om, nu de leșinătură, de om care muncește, și care e sigur pe ce are în cap, nălucile acestui castel sunt, mai degrabă, nu ființele întâmplate ci lucrurile care se pot întâmpla – aici, la Macea e loc de încă mult bine, doar să vrea, cei care au în stiloul lor putere, să-și valorifice mai bine oamenii (a se vorbi cu primarul, îmi pun, mental, semn de carte – și o și fac, de atunci).

Plecăm. Suntem amândoi de acord, cu domnul de la CJ Arad, că, uite, ce loc fain, ce om fain.

Ieri, prin Timișoara, strigă după mine, pe stradă, profesorul, colaboratorul și prietenul meu, scriitorul Marcel Tolcea, din mașină, când chiar intram în Parcul Scudier. Depistez vocea, îi strig un salut vesel înapoi, ridic mâna, dar în același timp mă surprind scoțând și mâna rămasă la încălzit în buzunar. Mereu am avut tendința să-mi scot mâna din buzunar, sau să mă ridic, atunci când apare un om de la care am învățat ceva, chiar devenit prieten. Probabil așa o să se întâmple și cu Ioan Don, faza cu buzunarul. Dincolo de asta, mulțumesc, PROFESORE!

Ramona Băluțescu