Ramona Băluțescu October 18, 2021

 

Există oameni ce-ți pot spune o lume printr-o mișcare aproape imperceptibilă a capului, sau printr-o privire purtată dinspre tine spre altceva. Nimic în plus – doar o privire ce te-a prețăluit așa cum poate nu ți-ai fi dorit să te pătrundă cineva, și care pleacă de la tine înspre altundeva, și deja știi o carte în plus din acea trecere, din acea dezamăgire, din acea tăcere. Sau, dimpotrivă, înveți lumină, din rămânerea acelei priviri pe tine, tu, cel care-a făcut ceva bun, și-ți primești recompensa, așa.

Și mă gândesc la această capacitate rar întâlnită, a unor oameni, pentru că s-a dus unul dintre cei care aveau darul acesta: profesoara de limba și literatura română Rodica Ghidău, din Arad. Am fost ultima generație căreia i-a fost profesoară și dirigintă, la ceea ce acum e Colegiul Național Elena Ghiba Birta. Am fost și colegă de clasă cu băiatul ei cel mare, Radu Ghidău, avocat și politician, acum, și, numărând întâmplări din trecut, realizez că pot spune că am fost și o apropiată a familiei, umblând și la diriginta mea în casă, și cât mi-a fost profesoară, și după, dar și la ramura timișoreană a familiei. Spun lucrurile acestea doar ca să se înțeleagă că știu despre ce vorbesc.

Cât de bine știa să se uite la ființe și lucruri și idei, să le despice și să ne arate că pușca nu este compusă doar din partea de sus, partea de mijloc și partea de jos, cum ne învață, ironic, Nichita Stănescu, dar și că dincolo de părțile ce recompun, există suflet și rost, și că ele e bine să fie curate. Că existența noastră însăși este bine să fie curată, nobilă și onestă.

Într-un interviu pe care nu l-am putut publica niciodată, pentru că mereu mi-a fost frică să nu fie lipsit de rotunjime sau ne-îndeajuns, o întrebam, acum câțiva ani: de ce ne-ați învățat să fim buni și drepți și generoși, într-o lume care numai așa nu este? Mi-a răspuns simplu: și azi aș face-o la fel…

Doamna Rodica Ghidău s-a născut la 20 octombrie 1936, la Abrud, părinții fiind doctorul Carol Ienei și profesoara Dorica Ienei. A urmat Liceul de Fete Arad, adică școala la care urma să ne fie profesor, Facultatea de litere Cluj, mutată apoi la Universitatea București, mutare care s-a făcut din motive politice, pentru că tatăl ei a fost considerat exploatator. O mare parte a familiei ei a ținut de Biserica Greco-Catolică, Unită cu Roma, ajunsă în ilegalitate din 1948. Tatăl mamei ei Dorica fusese protopop greco-catolic de Făgăraș, fiind urmaș al unui șir de preoți. Și tatăl ei, Carol, a fost tot greco-catolic – provenea dintr o familie germano-secuiască. Îmi aduc aminte că doamna Ghidău avea un fel de portrete în medalion, un fel de arbore genealogic al familiei, în care erau prezentați acești strămoși – mi l-a arătat cândva. Tatăl a fost asistentul lui Iuliu Hațieganu, în Cluj, dar era sărac și a plecat ca medic de țară – îmi spune colegul meu, Radu.

Doamna Ghidău a absolvit în 1959, apoi s-a întors la Arad, după cea refuzat un post de asistent universitar la facultate în București. A predat la Școala Generală nr. 1, apoi la liceul nostru, actualul Colegiu Național Elena Ghiba Birta. A fost unul dintre cei mai buni și renumiți profesori de română din Arad, în perioada de dinainte de Revoluție. Și permiteți-mi să știu ce înseamnă un profesor de română bun, care să te țină în respectul pentru gramatică și în dragul pentru literatură. Aduc chezășie cele 60 de volume tipărite ale mele, și premiile primite pentru ele.

Cu toate acestea, nu am auzit să fi ajuns nici profesor emerit, nici să fi primit vreo distincție sau diplomă de mulțumire. Radu mi-a confirmat. Am căutat pe net numele ei și, din păcate, nu l-am găsit decât alături de al unei impostoare care s-a folosit de munca ei pentru a urca grade universitare. Chiar azi vedeam că respectiva persoană se lăuda, într-un mesaj agramat, că ar fi lucrat împreună cu profesoara mea la o carte de gramatică. O individă care nu reușește să scrie corect nici măcar un mesaj de condoleanțe. Trist…

Doamna Ghidău a fost o persoană discretă dar care nu a reușit să nu stârnească valuri. Pentru că era periculos, într-o țară condusă de un cizmar, să le explici copiilor ce înseamnă „Ne sutor ultra crepidam” (cizmare, nu mai sus de sanda – căutați cu google povestea, de nu sunteți din foaita celor care o știu). Și așa a apărut Scuritatea, de două ori, la ușa profesoarei, cu discuții, cu luat la ochi. Radu și Marius, fratele lui mai mic cu un an, acum doctor primar, chirurg, șef al Secției de Chirugie Generală la Spitalul Weissburg, erau pe la zece, respectiv nouă ani, nu au auzit ce s-a discutat. Dar s-a întâmplat. Și soțul ei, inginerul constructor Radu Ghidău, a fost considerat tot cu gura mare. L-a băgat în mă-sa pe primul secretar, la o ședință operativă de partid și, din director, a doua zi a ajuns inginer de șantier, prin noroaie – pentru el au făcut băieții de la Secu vizita doi acasă. (După Revoluție, inginerul Ghidău a ajuns membru în consiliul eparhial al renăscutei lui biserici greco-catolice, și diriginte de șantier la ridicarea bisericii noi a acelei parohii – cum ortodocșii din Arad nu peste tot au renunțat la bisericile furate). Doamna Ghidău nu și-a cerut dosarul, a preferat să nu știe cine a turnat-o. În afara turnătorului din clasa mea, de care mi-a spus și mie, judecător acum. Pentru că și adolescenții turnau…

Îmi aduc aminte că am vorbit, la ceremonia de pensionare, din partea elevilor, și am amintit de acel moment, cu cizmăreala și cu Securitatea. Dar și de multe altele, care mi-au rămas tot așa de bine în minte – cum ne învăța nu doar despre literatură ci și despre cum să nu ne lăsăm îndoiți de timpul prin care trecuserăm (erau încă anii comunismului) și să fim oameni cinstiți și educați. Cred că cel mai mulți dintre noi așa am crescut. Îmi aud colegii povestind despre evoluția lor profesională, despre familiile lor, și cred sincer asta. Ultima întâlnire a noastră a fost acum o lună, când am sărbătorit 30 de ani de la absolvirea liceului, dar cred că tot la fel de adevărată și acută întâlnire va fi și aceasta, la înmormântarea dirigintei noastre – mâine, 19 octombire, cu o zi înainte de data nașterii ei, de la orele 15.00, la Cimitirul Pomenirea din Arad.

Cum ai mei s-au dus de multă vreme și cum profesorii de la facultate, din Timișoara, au fost mult mai spălăcit-eterogeni, obișnuiam să spun că singurii care mai au dreptul să mă întrebe ce am făcut cu viața mea sunt dascălii mei de la liceu. Fantasticii, bunii mei dascăli. Cărora nici măcar nu le puteai spune ”tovarăși” (cu vreo două excepții), cum impuneau simplu, prin atitudine și știință, folosirea titlului de domn. Iar doamna cea mai dragă dintre ei, diriginta noastră, timp de trei ani, acum s-a dus și ea…

Îmi aduc aminte cum, cândva în primăvara lui 1990, mergând spre școală din Micălaca spre inima orașului, am luat-o mai încet și, chiar întârziind mai apoi, am cules un buchet de maci pentru doamna Ghidău, cu care aveam prima oră. Am văzut cum i s-au luminat ochii când am intrat, chiar de nu îi plăcea să întârzii. Apoi a trebuit să schimbăm sala, și iar am întârziat, și am luat și buchetul după mine. Și mi-a spus: nu credeam că oamenii pot face de două ori aceeași mare bucurie, cu același lucru, dar văd că se poate. (Unul din multele ziceri ale ei pe care nu le-am uitat).

Doamnă dirigintă, se poate, da. Prezența dumneavoastră în viețile noastre a fost o bucurie continuă, și o onoare. Nu credeam în aceleași lucruri, de sus, însă, dacă dumneavoastră aveați dreptate, atunci sunteți sigur în cer. Dacă nu, sunteți și veți rămâne măcar în fiecare carte pe care o publicăm, în fiecare rând scris corect, în fiecare copil și student pe care îl îndrumăm pe calea bună, în fiecare decizie onestă pe care o luăm și… ca să nu uit, chiar și în renunțarea mea, de atunci încolo, știți dumneavoastră de când, de a nu mai purta fuste lungi ”de la burtă la buric”, cum m-ați atenționat.

Sunteți ultimul om căruia îi mai pot spune „săru-mâna”. Mulțumesc, DOAMNĂ PROFESOR. Drum bun!…

(Foto – arhiva Radu Ghidău, net)

Ramona Băluțescu

Citește și:  O felie din colateralele mizere ale vaccinării. Și reversul.

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*