Ramona Băluțescu August 7, 2022

 

România s-a ales cu multe vorbe de laudă pentru felul în care a ajutat refugiații ucraineni. M-a bucurat că lucrurile au curs așa, dar, la o deplasare cu medicii timișoreni, pentru a ajuta ucraineni ce stau acum în Hunedoara, mi-am adus aminte de o întrebare pe care mi-am mai pus-o, din 24 februarie încoace, de când a fost dată legea marțială în Ucraina: avem, printre cei care cer ajutor aici, și bărbați ce par încorporabili. Oare nu facem un deserviciu Ucrainei încurajându-i pe ei să vină aici?

Problema e, sigur, greu de așezat într-un fel sau altul. Sigur că, la nivel individual, e moral să ajuți pe oricine îți cere ajutorul. Dar… dacă Ucraina, a cărei parte o ținem, cred, toți cei cu o brumă de minte și morală, a dat acea lege potrivit căreia bărbații între 18 și 60 de ani trebuie să stea acolo, pentru a fi chemați la arme, când și unde e nevoie (cu excepții pe care, da, le-am studiat deja), de ce avem noi în țară și bărbați care ar trebui să își servească țara lor? În mare, pentru că și-au găsit certificate false care să-i includă la excepții, sau au dat mită la vama lor, sau au trecut încoace pe altundeva decât pe la puncte de frontieră – sunt câteva dintre răspunsuri. Ceea ce îi face infractori și față de legea marțială, dar și pentru înșelăciunea, care o fi ea, de la vamă. Și atunci ce este moral în microcosmos rămâne moral și dacă ne gândim la nevoile țării de lângă noi?

Pentru cei care nu sunt deprinși cu exercițiile minții, lăsați-mă să desenez și în formă ceva mai simplă ideea: NU spun că nu am să dau o bucată de apă sau un coltuc celui cu mâna întinsă, ce vine de la război. Dar îmi doresc să putem gândi pe ideea asta, să vedem ce înseamnă gestul nostru de ajutor pentru mai mult decât acel individ ajutat. Din măcar două motive – pentru că vrem ca Ucraina să nu fie înfrântă de Rusia (ori de rușii lui Putin – și aici ar fi o discuție mai lungă). Și pentru că e util de discutat ce înseamnă datoria unui cetățean față de țara/cetatea lui, și dacă ea s-a schimbat în ultimele două mii și ceva de ani. Pentru că mâine am putea fi noi în locul ucrainenilor, sau alături de ei, în război.

Cred că e doar firesc că primul lucru la care m-am gândit, legat de datoria de a te supune legilor, chiar de ele te conduc spre moarte, a fost moartea acceptată de Socrate, acum două milenii și jumătate. Și, spre a fi edificator tuturor, voi cita din Platon, Opere (Editura Științifică și Enciclopedică, 1976), din dialogul Criton, tradus de Marta Guțu. Socrate își așteaptă moartea rânduită de atenieni, potrivit legilor lor, deși nu se consideră în culpă față de cetate. Prietenul lui, Criton, încearcă să îl convingă să evadeze, iar Socrate îi explică de ce crede că nu e firesc acest lucru. Este perfect comparabil cu ceea ce îmi pare că ar trebui să gândească, azi, un bărbat ucrainean – sau unul român, pentru când/dacă va fi momentul:

Atunci ia seama ce urmează de aici. Dacă plecăm de aici fără consimţământul Cetăţii, oare nu cumva facem rău tocmai cui s-ar cuveni mai puţin? Mai suntem oare consecvenţi cu ceea ce am admis că e drept? Sau nu? (…)

Închipuie-ţi că, în clipa în care am fi gata să evadăm de aici (n-are importanţă cum numim fapta), ni s-ar înfăţişa Legile şi Cetatea, şi ne-ar întreba: „Spune-ne, Socrate, ce ai de gând să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decât să lucrezi, atât cât atârnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor şi a întregii Cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nici o putere, ci îşi pierd autoritatea şi efectul prin voinţa unor persoane private?”. Ce vom răspunde, Criton, la aceste întrebări şi la altele ca acestea? Căci s-ar putea invoca, mai ales de către apărătorul ei oficial, o mulţime de argumente în apărarea acestei legi pe care noi o încălcăm şi care cere ca hotărârile date să-şi păstreze întreaga lor putere. Ce le vom spune? Le vom răspunde oare: „Cetatea ne-a făcut o nedreptate, a dat o sentinţă greşită?” (…)

Dar dacă legile ar spune: „Bine Socrate, asta ne-a fost înţelegerea? N-am căzut noi de acord să respecţi orice hotărâre a Cetăţii?”. Iar dacă, la vorbele acestea, ne-am arăta miraţi, s-ar putea preabine să stăruie aşa: ,,Nu te mira, Socrate, de ce-auzi, ci mai bine răspunde-ne, că doar e obiceiul tău să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri. Ia spune, cu ce ne-am făcut vinovate, noi şi Cetatea, faţă de tine, de cauţi să ne pierzi? (…)

Astfel, când noi vrem să te dăm pieirii, socotind că aşa este drept, te crezi îndreptăţit la rândul tău să ne dai pieirii, atât cât atârnă de tine, pe noi, legile, şi ţara ta? Şi poţi susţine, sub pretext că eşti un om cu adevărat dedicat binelui, că, făcând aşa, faci un lucru drept? Oare ai ajuns atât de înţelept încât să nu-ţi dai seama că ţara este mai presus de tatăl tău, şi de mama ta, şi de toţi străbunii tăi: mai vrednică de respect, mai augustă şi mai sfântă? Că ea cântăreşte mai greu atât în ochii zeilor, cât şi în ochii oamenilor cu judecată bună? Că trebuie, mai mult decât pe tatăl tău, să o respecţi, să n-o înfrunţi şi să-i faci pe plac chiar când e aspră cu tine; înduplecînd-o dacă poţi şi, dacă nu, făcând ce-ţi porunceşte, răbdând fără murmur orice suferinţă: să fii bătut, să fii închis, SĂ PLECI LA RĂZBOI, UNDE TE AȘTEAPTĂ RĂNILE SAU MOARTEA? Da, toate acestea trebuie făcute, căci binele constă în săvârşirea lor: să nu te dai bătut, să nu te retragi, să nu-ţi părăseşti rândul, ci în război, la tribunal, pretutindeni, să faci ceea ce îţi porunceşte cetatea şi patria. Iar dacă nu, să-i arăţi, convingând-o, unde stă dreptatea. (…)

Nici una dintre noi, Legile, nu stă în calea nimănui şi nu opreşte pe nimeni să se ducă unde vrea: dacă vreunul dintre voi, cetăţenii, nu se împacă cu noi şi cu Cetatea, e liber să plece într-o colonie sau să se strămute ca metec în altă cetate, luând cu sine tot ce e al său. Pe acela însă care, văzând în ce chip împărţim dreptatea şi, îndeobşte, cum gospodărim Cetatea, rămâne aici, îl considerăm obligat, prin însuşi faptul rămânerii lui, să asculte toate poruncile noastre, iar dacă nu li se supune, îl socotim de trei ori vinovat: pentru că ne nesocoteşte pe noi, care i-am dat viaţă, pe noi care l-am crescut şi, în sfârşit, pentru că, deşi a acceptat de bună voie autoritatea noastră, el nici nu i se supune, nici nu se străduieşte să ne convingă că s-ar putea să fi greşit. (…)

Acuma vrei să fugi, nesocotind învoiala dintre noi şi legământul de a trăi potrivit rânduielilor noastre. Mai ales la aceasta să ne răspunzi: spunem sau nu adevărul când afirmăm că ai consimţit, în faptă, nu în vorbă, să trăieşti potrivit rânduielilor noastre?” (…)

CĂCI POATE SĂ-I FIE PE PLAC CUIVA O CETATE, DAR NU ȘI LEGILE EI?”

*

Aceia care au fost până acum cetățeni ucraineni, locuind acolo, învățând acolo, acceptând pașaportul ucrainean și traiul potrivit acelor legi este firesc să sesizeze că în momentul când țara, ca ansamblu, e în nevoie, trebuie să se supună legilor ei și să cotizeze cu obolul lor.

Patria a devenit pentru mulți, de pretutindeni, un construct abstract – toți directorașii de coșmelii pun mâna la inimă când se nimeresc la sindrofii unde se cântă imnul de stat, dar, sau lipsa de putere de abstracționare, sau ticăloșia, fac ca dincolo de gesturi neacoperite, mulți să nu înțeleagă că, de fapt, exact cum ne arată Socrate (sau, poftim, Platon, pe ideile lui Socrate), suntem parte dintr-un contract social, unde primim, dar vin și momente în care trebuie să dăm. Dincolo de… bir cu fugiții.

Cu toate acestea, nu toți pot să se comporte potrivit eticii lui Socrate. Potrivit piramidei lui Maslow, mâncăm, respirăm și excretăm, ca prime preocupări, ÎNCERCĂM SĂ NE APĂRĂM PIELEA, vrem într-un grup, și să iubim – și abia apoi, după toate astea, ne întrebăm cum suntem văzuți, și vrem să fim și stimați. Sau, spus mai simplu, după vorba românească, „la plăcinte înainte, la război înapoi”.

Ceea ce fac acum ucrainenii încorporabili, dar care își părăsesc țara, ar face și românii, în aceeași situație. Mințim și înșelăm cu ușurință, unii din noi, când ne e pielea în joc. Etica… s-o mănânce câinii… Dar, dincolo de considerentele personale, ne amintim că nu suntem toți la fel. A fi slab de caracter încă nu este condamnat penal. Doar consecințele acestei slăbiciuni, uneori. Dar, iar: cine trebuie să ridice piatra? Să luăm un ucrainean care are o soție și un copil, să zicem. Deci nu unul cu cardiomiopatie dilatativă, nu unul cu medalii la olimpiade, nu unul cu trei copii minori – chestii care i-ar aduce scutirea de armată și permisia de a ieși legal din țară. Dar omului îi e frică. Pentru soția și copilul lui. Sau e laș – îi e frică pentru viața lui, în primul rând. Dacă treaba asta s-o încadra la laș, în condiții de război, iar nu la firesc, nu știu. Și fuge. De nu fugea, îl luau în armată. De fugea din armată, putea lua un glonte în cap de la ai lui – cam așa curge, după ce era până acum legea marțială. De nu fuge de armată, poate lua un glonte în cap de la ceilalți. Pentru cei mai mulți nu contează de la cine e glontele. Dar omul nu îl dorește, de nici o culoare ar fi el. Și fuge. Și vine în România, cu mită la vamă, să zicem. Și nu e nici prea bogat, nici nu are un frate în Madrid, și rămâne aici, și întinde mâna după ajutor. Ce facem cu el?

Trebuie ca eu, cetățeanul de rând, să îmi pun problema că ajut un dezertor? Trebuie să fac eu asocierea cu criminalul ce a evadat din pușcărie, și de care în mod cert m-aș fi temut, și nu i-aș fi dat un pahar de apă, și aș fi alertat imediat autoritățile, de l-aș fi văzut? Dar sunt eu cel care să facă aceste calcule, cât timp nu funcționează principiul proximității, cum s-ar întâmpla față de evadatul român? (Infractorul ucrainean nu mă amenință pe mine, nu e în culpă față de mine, ci față de țara lui – trebuie eu să îl văd drept un culpabil, sau las statul meu să decidă dacă așa e, sau nu?)

Am pus întrebarea aceasta câtorva oameni înțelepți și/sau cu inimă mare. Unii dintre ei chiar au avut contact nemijlocit cu ucraineni sau, dimpotrivă, mi-au răspuns doar din asepsia ping-pong-ului de idei. Toți, legat de această idee, oarecum schizofrenică: dacă ajut – firesc, după morala unui om așezat – un om în culpă față de țara sa, fac un deserviciu acelei țări?

Prof. dr. Florin Lobonț, UVT, Filosofie

În absența detaliilor despre situația exactă din teren, nu putem decât aproxima și veni cu evaluări de principiu și cu răspunsuri speculative. Sunt convins că există o schizoidizare socială ce fracturează (și) o societate plină de tare ca cea ucraineană, ieșită de mult prea puțn timp din grotele concentrice ale comunismului și sovietizării plurietnice. Mafii etnice, interlopi post-KGB-iști „cosmopoliți” și traficanți de orice bunuri, servicii și ființe de preț coexistau și coexistă acolo în tot felul de sume zero greu de înțeles pentru outsideri. Așadar, nu mă îndoiesc că cei care se sustrag înrolărilor au depășit capacitatea de control a autorităților (și, cu siguranță, adesea au încălcat consemnarea în slujba apărării țării chiar prin coruperea acestora). Presa a semnalat în mai multe rânduri cazuri suspecte care sugerau darea de mită la ieșirea din Ucraina. Iar cele mai recente reportaje despre imensele cămine de orfani (trecute sub semităcere de autoritățile ucrainene de ani buni) ce seamănă cu sinistrul nostru Ciugud îmi alimentează suspiciunea că și acolo lucrurile evoluează, la fel ca la noi și ca în alte spații post-totalitare, inegal și adesea contradictoriu. Se pare că istoria evenimențială rapidă, de suprafață, poate grăbi doar unele procese, la nivelul „copacilor” individuali ai „pădurii” ei, în vreme ce evoluțiile de adâncime (precum schimbările paradigmelor mentale generale), „pădurea” în ansamblul ei, se încăpățânează să-și păstreze lentoarea obișnuită. Iar la întrebarea „ajutăm (și) infractori”, nu pot răspunde altfel decât „da”, dacă vrem să aplicăm principii și valori morale aferente umanității. Fiindca regulile morale ar trebui aplicate nediferențiat, în absența elementelor care să le justifice aplicarea discriminatorie.

Prof. dr. Silviu Rogobete, UVT, Științe Politice și ale Comunicării

A fugi din calea războiului de apărare, atunci când în mod clar poți să faci ceva, e, în general, ne-etic. E împotriva datoriei morale! Și asta se aplică la bărbați dar și la femei. De aici se pornește! Acum, evident că apar calificările și clarificările necesare. Categoriile vulnerabile trebuie protejate. Statul are rolul de a oferi cadrul legal atât pentru implicare în apărare, cât și pentru protejarea celor vulnerabili. Dacă sunt situații în care cei vulnerabili au nevoie de bărbați pentru a-i proteja, statul trebuie să reglementeze asta. Și vorbim de orice stat democratic. Dacă asta face Ucraina, e foarte bine. Din câte știu, legea stipulează cine și când poate fi considerat excepție. Atunci când regulile sunt încălcate, apare puniția. E foarte dificil să judecăm noi, pentru că nu avem toate datele. Dar, în general, aș spune că nu e rolul celor care doresc să ajute să studieze dosarle „beneficiarilor” înainte de a oferi ajutor. Caritatea este necondiționată atunci când cineva este cu adevărat în suferință.

Dr. Doru Căstăian, Galați

Cred că avem de-a face cu ceea ce, în teoria moralei, se numeşte o dilemă etică. Dilema nu e o situaţie în care decizia e dificilă, putem avea situaţii în care e foarte greu să luăm o hotărâre fără să avem de-a face cu o dilemă. De exemplu, atunci când decidem să alegem o facultate sau să ne (sau să nu ne) căsătorim. Dilema apare atunci când există temeiuri rezonabile pentru două hotărâri contrare, când temeiurile sunt simultan ancorate în sistemul de valori al individului. Situaţiile de acest tip ne dezvăluie un fapt etic fundamental: sistemele noastre de valori nu sunt perfect coerente, ele sunt fisurate intrinsec, şi nu există o aplicare a lor la ceea ce, în mod convenţional, numim realitate, decât în baza unor tranzacţii interne ale sistemului. Unul dintre rolurile tradiţionale ale lui Dumnezeu este acela de a opri negocierea morală, de a stabili un sol ontologic ferm, care să pună stavilă nomadismului moral. Prin urmare, nu cred că există pur şi simplu un răspuns corect la această dilemă. Răspunsul şi decizia depind în mod fundamental de felul cum aranjăm intern, pe niveluri de prioritate, valori deopotrivă importante pentru noi: protejarea vieţii individului, sau respectarea legislaţiei interne a unui stat pe care îţi propui să îl sprijini. Şi cum, evident, lucrurile nu sunt niciodată simple în astfel de cazuri, trebuie să iei în considerare mulţi alţi factori. De exemplu, trebuie să te gândeşti dacă respectarea legislaţiei interne a statului vecin nu e, de fapt, o manieră mai comprehensivă şi mai durabilă de a proteja vieţile indivizilor.

Prof. dr. Dorel Săndesc, UMFT, inițiatorul unei caravane medicale pentru refugiații ucraineni în Jud. Hunedoara

E un subiect interesant, complex, dar, din perspectiva noastră, a medicilor, a personalului medical, problema se simplifică extrem de mult, și asta pentru că, prin natura profesiei, prin jurământul profesiei noastre, noi avem misiunea să ajutăm pe toți oamenii care sunt suferinzi, sau care au viața în pericol. Prin profesia noastră, ca să dau argumentul maximal, dacă am fi într-un război și în fața noastră ar apărea un rănit din armata inamică, i-am da primul ajutor, l-am consulta – și aici avem cheia abordării de către noi, de către medici, a acestui subiect, cum noi avem o singură atitudine: atunci când suntem chemați să ajutăm, ajutăm. Prin asta am lămurit acest subiect, ca personal medical, dar, sigur, gândim și noi, ca oameni, și vedem că e probabil că acest fenomen există, și confirmă un adevăr: într-o situație de criză majoră, cum e acest război, ies la iveală toate vulnerabilitățile, și se văd mai mult ca înainte, în condițiile obișnuite. Se știa că Ucraina nu e țara cu cel mai scăzut nivel al corupției, și e evident din știrile cu numărul de ore care se stăteau la vamă, iar unii intrau cu scurtături. Am văzut și eu hoteluri de lux, în Capitală, în care locuiau familii întregi, inclusiv cu bărbați în stare evident bună. De există, subiectul trebuie abordat. Să răspund la această parte a întrebării – da, atâta timp cât foarte multe țări se implică, ajutând major această țară, cred că da, trebuie adresată și această problemă, pentru că tinde cumva să vicieze, să maculeze ajutorul dat, dar nu văd decât o soluție instituțională – ca individ e greu să judec. Dacă un om vine, ajutăm. E adevărat că, în caravana noastră, am aflat că acolo sunt refugiați cazați în facilități clar de o calitate modestă, foste cămine de nefamiliști, și s-a văzut că acei oameni erau în majoritate oameni necăjiți, ai văzut și tu, dar, oricine ar fi venit acolo, nu am fi făcut un screening privind situația materială, sau maritală. Prin noblețea profesiunii noastre, dar și prin fundamentul ei de organizare, lucrurile se simplifică, și e extraordinar că îți determină această atitudine – de aceea are ceva christic în ea – tu, cu viața ta, nu ești pus să judeci, ci să ajuți, și ești pus să critici doar ca omul să-și îndrepte anumite obiceiuri nesănătoase, dar ești ferit să judeci.

Pr. Olimpiu Todorean, director Asociația Caritas Eparhial Oradea, asociație a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea ce oferă găzduire și sprijin pentru 38 de familii ucrainene

De când a izbucnit războiul dintre Rusia și Ucraina, familii întregi încearcă să-și lase în urmă casele, în căutarea siguranței. Mulți dintre ei au încercat cu disperare să ajungă la granițe, sperând să fie primiți în țările vecine. În aceste familii, bărbații sunt cei care încearcă să-și salveze soțiile, copiii, părinții în vârstă, asigurându-le un destin mai bun, în incertitudinea a ceea ce se va întâmpla mai departe acasă. Unii au ajuns doar la graniță, trimițând familia în țara vecină, apoi întorcându-se la casa lor. În marea majoritate, cei de aici sunt bărbați care au prezentat documente prin care atestau că nu sunt încorporabili. Alții, prin cine știe ce metode, au reușit totuși să plece din Ucraina.

Aceștia sunt bărbați care nu sunt pregătiți să lupte într-un război pe care nu și l-au dorit, și în care nici nu ar ști, poate, să se apere. De aceea, ne putem întreba: putem forța pe cineva să omoare? Putem numi „laș” un bărbat care refuză violența, chiar dacă este atacat? Acești bărbați, împreună cu familiile lor, au fost forțați să-și părăsească patria pentru a supraviețui. Iar convențiile de ajutor umanitar prevăd că fiecare persoană strămutată, sau refugiatul care fuge de război, dezastru natural sau persecuție ilegală, are dreptul uman la siguranță, locuință și continuarea vieții.

De aceea, întrebarea nu este dacă trebuie sau nu să îi ajutăm pe refugiații bărbați, care scapă de război, ci cum să o facem mai bine, pentru că sentimentele celor care au plecat sunt contradictorii, între vină și dorința de a se pune la adăpost. Ei știu că vor fi judecați de cei care au rămas să lupte.

Umanitatea înseamnă caritate și bun-simț, și ar trebui să se aplice tuturor celor care suferă, fără distincție, pentru că aproapele nostru este fratele nostru. Dragostea și caritatea pe care le-am văzut și în comunitatea din Oradea ne spun, iar, că răul nu are niciodată ultimul cuvânt asupra omului și asupra vieții, că există o umanitate capabilă de solidaritate, apropiere, acceptare.

Comunitatea din Oradea a ajutat pe toți refugiații din Ucraina, copii, femei, bărbați, bătrâni, astfel încât aceștia să poată răspunde cu cuvintele Scripturii: Flămând am fost… mi-ați dat de mâncare; însetat am fost… mi-ați dat de băut; străin am fost… m-ați primit; gol am fost… m-ați îmbrăcat; bolnav am fost… m-ați cercetat; Mt. 25

În altă ordine de idei, noi oferim mâncare oricui vine la Cantina Socială – doar după câteva zile începem o anchetă socială. Dar, pentru început, ajutăm fără întrebări, necondiționat.

*

Între timp a fost și Ziua Timișoarei, în 3 august, și i-am avut aici pe artiștii de la Kalush Orchestra, care au câștigat Eurovisionul anul acesta, cu „Stefania”. O mână de băieți care chiar sunt ambasadori extraordinari pentru țara lor, și care se încadrează la motivele de excepție pentru ieșirea din Ucraina. Dar care se întorc mereu acolo. După ce au vorbit ȘI AȘA, și și celor tineri, despre ce se întâmplă acolo. M-a bucurat să-i avem la Timișoara, a fost o idee foarte bună. Dar mi s-a strâns inima să-i văd la început reticenți față de presă, transmițând prin intermediari că nu doresc să comunice cu nimeni și că nu vor nici să ajungă fanii la ei.

Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa. Aici nu e locul unde să fi avut rusofili care să îi șicaneze. Probabil au simțit asta, după ce au ajuns lângă scena de la Parcul Rozelor. Și totuși, după ce am intrat în vorbă cu ei, în engleză, Oleh Psiuk s-a crispat când a auzit că pomenesc de legea marțială, s-a temut că, poate, nu ne vom înțelege clar în limba intermediară, și m-a trimis la organizatorul turului lor. Până la urmă am găsit pe cineva care a tradus din română în ucraineană, și așa mi-am primit răspunsul, legat de ce simt cei ce rămân în Ucraina față de cei care pleacă. Șeful lor mi-a spus că ei consideră că nu poți să critici pe cei care pleacă, pentru că nu poate toată lumea să lupte, iar luptele se duc în anumite zone și ar merge mai mulți la război dar nu sunt echipamente pentru ei. Mi-a spus că deși și el are un băiat de 16 ani, care nu va pleca din Ucraina, cei din țară nu îi disprețuiesc pe cei care pleacă. Am înțeles, am luat ca atare răspunsul, le-am spus că mai rămân lângă ei să fac poze înainte de a intra în scenă, pentru a-mi ilustra materialul la care lucrez, și le-am adăugat că am lucrat și eu pe front în Bosnia. Ne-am înțeles cordial, pe mai departe, în cuvinte puține, mai mult prin zâmbete și gesturi, cu Tymofii Muzychuk, maestrul instrumentelor de suflat, și cu simpaticul Dzhonni Dyvnyy.

Am sunat la Poliția de Frontieră Timiș pentru a vedea condițiile de intrare actuale pentru ucraineni, și mi s-a răspuns cu amabilitate. Am sunat la Ministerul Afacerilor Externe, să întreb de Ucraina ne-a solicitat cumva ajutor față de cei ce ies mai puțin legal de acolo, și mi s-a răspuns, de principiu, tot cu amabilitate, dar în trei zile nu mi s-a putut trimite un nenorocit de „da”, „nu” sau ”nu știu” oficial. Am sunat și la Ambasada Ucrainei și am vorbit cu unul dintre cei doi secretari ai ambasadei, am întrebat cum vor să gestioneze pe mai departe problema celor ce intră în România mituind sau înșelând, și cum se vede ajutorul dat de români lor, am fost rugată să îmi pun întrebările pe mail și, deși am revenit cu telefonul, nu a apărut, în câteva zile, nici un răspuns. Ceea ce nu face ca problema să dispară.

Oficialitățile, și de la noi, de la MAE, și din Ucraina, de la ambasadă, pare că se feresc de a analiza prea mult ideea pe care am dorit să discutăm.

Mă gândesc la întrebarea pe care i-am pus-o monseniorului Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Papei Francisc, imediat după o tură de atentate de la Bruxelles: își va schimba papa dorința de a ajuta refugiați, cum ei începuseră a fi blamați pentru atentate? Mi-a răspuns fără să îmi ceară să dau întrebări pe mail, sau să vrea trei săptămâni să se gândească: „Nu, de 100 de ori, nu: dorința Papei Francisc va rămâne aceeași!”. Dar, ce e drept, vorbim de monseniorul Lombardi, un om care nu lăsa jurnaliștii cu mâna întinsă.

Paradigma timpului răsucit pe care îl trăim ne face să ne punem întrebări de etică. Nu e nimic rău în asta. Nu există răspunsuri perfecte, cum arată și interlocutorii mei. Dar nici măcar nu trebuie. Cum m-am obișnuit să spun și studenților, tot în cadrul unor ore ce țin de Filosofie, la Universitatea de Vest Timișoara, important e să învățăm să formulăm întrebări. E exact ca atunci când cioplești o viitoare boată, seara, lângă foc, pe munte, cu briceagul – nici măcar nu contează de te vei sprijini în boata aceea sau nu, util pentru tine e că te sprijini în ora cu gestul cioplirii, ce îți așază mintea și sufletul. Așa aflăm și despre noi, cine suntem, și ne pregătim să fim, în deplinătatea atributelor noastre (mici sau mari), pentru când viața ne va încerca, eventual, și pe noi.

Ramona Băluțescu

Bibliografie:

https://visitukraine.today/blog/102/vinyatki-koli-colovik-moze-viixati-z-ukraini-v-umovax-vojennogo-stanu

https://visitukraine.today/blog/447/departure-of-men-abroad-under-martial-law-the-list-is-expanded

https://www.monitorulsv.ro/Ultima-ora-local/2022-02-28/Mita-pentru-trecerea-frontierei-spre-Romania-un-fenomen-degradant-in-vreme-de-razboi-in-vama-ucraineana

https://www.libertatea.ro/stiri/marturia-unei-mame-din-ucraina-care-vine-de-trei-ori-pe-saptamana-in-romania-pentru-dializa-la-vama-pe-partea-noastra-oamenii-platesc-spaga-ca-sa-treaca-4002985

https://romania.europalibera.org/a/vama-siret-refugiati-romania/31731927.html

https://www.glsa.ro/bate-vantul-prin-vamile-cu-ucraina-vamesii-ucrainieni-cer-mita-atat-la-intrarea-cat-si-la-iesirea-din-tara/

https://adevarul.ro/locale/slatina/razboi-ucraina-relatari-teribile-frontiera-Stim-marturiile-oamenilor-prioritate-cei-platesc-1_621b35dd5163ec4271862167/index.html

https://infotimisoara.ro/lectia-profesorului-cu-pas-de-deux/

https://oradeapress.ro/2016/03/24/o-voce-de-ascultat-si-inteles-din-bruxelles-atunci-cand-se-cutremura-lumea-arhiepiscopul-josef-de-kesel/


2 thoughts on “Poate să-i fie pe plac cuiva o cetate UCRAINEANĂ, dar nu și legile ei?

  1. E frumoasă deșertația ce despică scârna-n patru cu nobilul scop de a o face să pută mai puțin. Îmi induce vechea vorbă a ospitalității românești: „mai vine omu’, da’ mai și pleacă”, parțial aplicabilă ucainienilor și total neavenită rușilor. Ata ete, cine n-a bănuit-o, are acu’ certitudinea. Rimează minunat cu „facerea de bine, futere de mamă”.

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*