Se dă un gard. Și se întreabă distinsa adunare de știe ce este după el. Ce ascunde, ce ferește, ce desparte el. Pentru că e un gard din Timișoara, de care, până acum două zile, nici eu nu aveam habar. Și nici distina adunare nu va ști. Și asta e așa nici măcar din răutate, sau presupusă superioritate. Ci pentru că ne grăbim. Pentru că nu ne mai ridicăm pe vârful picioarelor, să privim peste garduri. Nu la modul urât, de țață cu nevoie de bârfă. Ci, spre exemplu, pentru că de dincolo de gard se aude un firișor de plâns, și, poate, spațiul de dincolo de gard este locuit de nevoia cuiva de a fi ajutat.
Aud, cum ajung dincolo de acel gard, discuția doctorului Săndesc cu doamna de la gardienii publici, și înțeleg cum a pornit totul, acum câteva zile. Doctorul fusese la o aniversare în zonă, cred că la ziua orașului, la Muzeul Satului Bănățean a avut mașina parcată undeva lângă gardul acesta și, întâmplător, la plecare, i s-a părut că a zgâriat ceva, probabil o altă mașină, a cuiva care avea legătură cu locul ăsta. A ieșit să verifice ce s-a întâmplat, a ajuns să discute cu doamna respectivă, a întrebat ce se află după gardul acela, și uite că o curiozitate de moment a făcut să înceapă totul.
Ce înseamnă totul? Înseamnă încă o caravană medicală sub steagul lui Săndesc și al celor de la Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu”, împreună cu colaboratorii lor, pentru că simpla întrebare legată de gardul acela de la Pădurea Verde a făcut ca încă un cluster din lumea asta, nu mereu dreaptă și nu mereu senină, să intre în atenția unui grup care caută facerea de bine. Adică grup ce nu se mulțumește să stea, după fișa postului, în spital și să aștepte să-i vină pacientul, să-l frece puțin și apoi să plece înspre cabinetul privat, sau spre casă, sau spre spargerea mulților bani despre care vorbește lumea între admirație și, mult mai degrabă, acum, invidie – ci chiar se pune să-l caute pe după gardurile dincolo de care îl ascunde viața.
Dacă ai în misiunea ta să ajuți, ajuți și dincolo de cele opt ore de program, ajuți și dincolo de muchia zilei de vineri, ajuți și dincolo de fluturașul de salariu, indiferent ce spune el. După gardul acela este Centrul de Suport pentru Situații de Urgență/Criză din Timișoara, aici ajung oameni ce nu au aproape nimic, ce nu au unde să doarmă, nu au ce să mănânce, pe care viața i-a făcut să rămână fără un servici și fără posibilitatea imediată de a ajunge la o muncă plătită. Oameni poate fără noroc, sau oameni pe care ceasul rău și pisica 13 i-au încolțit într-o anume clipă, și pur și simplu nu au reușit să se descurce.
Aici nu e locul pe care l-ai putea numi simplu „stație de boschetari”. În fapt, simplitatea este un lucru și urât, și neproductiv, pentru că deseori a generaliza este o ticăloșie. Aici, dincolo de gard, este o sumă de povești, deloc simplă, deloc intrată sub zodia unui anume stereotip. Și, dacă treci de acel gard, ideal este să știi să asculți, să vrei să-nțelegi, să realizezi că soarta este un lucru ce poate mușca oricând.
Atunci nu mai poți pune asepsia între tine și cei de acolo, spunând că sunt oameni ce nu vor să lucreze sau care, prin natura cine știe cărui fapt, s-au născut sau își doresc să fie cerșetori. Nimeni nu își dorește cu adevărat asta. Și chiar și atunci când nu-ți mai poți închipui altceva pentru viața ta, este doar semnul unui drum ce s-a întâmplat, un drum care, pentru momentul de acum, te arată învins și fără puteri, dar asta înseamnă și o luptă înterioară sau o poveste.
Dodo Săndesc s-a ridicat pe vârfuri și a privit peste gard, când cu povestea cu zgâriatul mașinii. Văzând chiar și la prima ochire ce sumă aparte de povești locuiește aici, și-a dorit să ajute, după felul în care știe el, împreună cu oamenii lui de la ATI, din Județean, și din alte spitale ale Timișoarei, să ajute. S-a sunat încolonarea și, în câteva zile, eram iar pe cai. De data asta nu cu avioane, nu cu autobuze sau trenuri, nu în alt județ, nu la ore distanță de locul unde prestează fiecare din trupa aceasta pestriță, dar în care fiecare culoare e angrenată într-un desen gândit cu grijă da cel care dă startul. Ci aici, lângă noi, dincolo de un gard pe lângă care poate am mai trecut, fără să ne punem întrebări, la capăt de Timișoară, câțiva pași de stația de autobuz unde cobori pentru a ajunge la Muzeul Satului. La, aparent, o tabără a suferinței. Dar ăsta este doar un titlu, o etichetă, o parte a ecuației. În fapt, mai degrabă este o tabără, o casă intermediară, exact pentru ieșirea din suferință. Nu înseamnă că problemele nu există, sau că se poate lucra așa de ușor pentru a se destrăma nenorocul acestor oameni. Dar se începe. Mereu lucrurile se fac începându-se de undeva.
E înainte de 2, ora întâlnirii noastre, când ajung, și sunt aici băieții de la ISU Lugoj, sunt și câțiva dintre colegii din presă, precum și unii dintre doctorii care vor participa la acțiune. În drum spre Centrul de Suport sun la medicul Ovidiu Bedreag, șeful ATI Județean Timișoara, și-l întreb câți colegi anesteziști va avea la această acțiune. În jur de 12 – zice. Mă mir ca proasta. E o armată întreagă. Nu-i spun ce gândesc, dar, cum ne știm, cred că amândoi avem în minte același lucru, legat de întrebarea mea – în țară, acum, ruleta mediatică de acuză a ajuns să-și oprească acul ca un deget acuzator la anesteziști. Asta e moda momentului – în fiecare an, o categorie de medici vor să te omoare, acum e rândul anesteziștilor. Nu demult erau cei de la Urgență, și cei de la Pneumologie care voiau să te omoare, cu oxigen. O casă de pariuri specializată pe aberații media putea face bani frumoși din pariul pe cum că data viitoare oare cine te va omorî, stabilit pentru sezonul de primăvară-vară din 2025 – oncologii, cardiologii? Oare ce vine la rând? Și, cu tot linșajul mediatic, indivizii aceștia, acuzați la nivel de breaslă că omoară voit oameni, în Timișoara au reprezentanți care vin la acțiuni voluntare pentru a ajuta oameni cu mai puțin noroc. Și asta nu acum, de imagine, ci de ani și ani.
Spun de „băieții de la ISU”. Și aici, formularea asta e puțin nedreaptă, chiar dacă implică simpatie mai degrabă, dar „băieții” sunt și ei o sumă de povești, și mai ales o sumă de experiențe care, în contextul întâlnirii de azi, sunt neprețuite – ei vin cu corturi, în care se desfășoară o parte din consultații, montează generatoare, aer condiționat, au o hardughie de camion plină cu scule după ei, pe care o mânuiesc cu o precizie de ceasornicar elvețian pentru a ajuta ce se întâmplă aici. Două corturi albastre ale lor sunt deja montate când ajung acolo, cu jumătate de oră înainte de începerea acțiunii, și îi întreb cât timp le ia montarea respectivă. Îmi răspund, fără nici un strop de emfază, că jumătate de oră. Și realizezi, iar, ce important este să-i ai pe oamenii aceștia, care își știu treaba lor, pe timp de criză.
Suntem într-un patrulater în care marginile-s formate din containere de locuit și din câteva containere pentru birouri. Aici sunt cazate 25 de persoane ale acestui centru, dar vin și din alt centru, cum îmi spune domnul Ovidiu Stere, coordonatorul Centrului de zi de informare si consiliere din cadrul complexului de servicii Sf. Francisc persoane fără adăpost de pe Telegrafului 8 (noi acum fiind pe Imbroane 92. Hm, într-o țară plină de români verzi, neapărat naționaliști ortodoxoizi, nimeni n-a cârâit că un centru a fost numit după Sf. Francisc, un sfânt al catolicilor. Le-o fi scăpat – își ies din mână băieștii. Foarte bine.
Unii dintre beneficiari, cei din celălalt centru, sunt și ei deja aici și, în mare parte, ocupă băncile de sub pergola construită în mijlocul pătratului. Nu pot să-mi alung imaginea de tabără de pe vremea de dinainte de 1989. Ce înseamnă asta? Să faci rai din ce ai. Adică din nu foarte mult, dar cât mai mult pentru cei care vor folosi asta. Iar aerul de „făcut cu bani puțini, însă făcut cu grijă și drag”, te urmărește peste tot aici.
Bag o tură de recunoaștere, și văd plăntuțe de roșii ce ies aproape de peste tot, atât din petice de pământ organizate ca zonă pentru legume, cât și din hârdaie puse din loc în loc, pe lângă containerele de locuit. Dau chiar și de un ghiveci mare de tot cu frăguțe ornamentale cu flori roz și cu fructe comestibile, dau de tot felul de acareturi făcute din materiale simple, dar în care cineva e clar că a pus dragoste, pentru o pisică sau mai multe – asta înseamnă că urmează să dăm și de o pisică (ceea ce s-a întâmplat mai târziu). Văd flori traforate, sau împletite din tot felul de materiale, pe care alții, poate, le-ar fi aruncat, văd tablouașe ce conțin flori făcute din paie, sau din hârtie, în care e clar că cineva a investit ore de muncă. Și zâmbești oarecum trist – aici vezi nu doar căutarea după frumos a cuiva, ci și faptul că oamenii care au folosit atâta timp pentru a migăli lucrușoarele respective nu au cu ce altceva msă-și umple timpul.
Timpul poate fi hain cu viețile oamenilor. Mulțumirea nu vine doar din a avea un codru de pâine și o pernă pe care să-ți pleci capul. Sigur, sunt lucruri esențiale, primele, și pleci de la asta pentru avea o siguranță, pentru a te aduna și pentru a încerca să ajungi la mai mult. Dar gândiți-vă cum trece o seară de iarnă, care începe la ora 5 PM, până la momentul în care te culci – sunt ore pe care trebuie să le săgetezi în călcâi, aici, la marginea orașului, în același timp în care cuconetul bun al aceluiași oraș abia începe să se pregătească pentru un spectacol, la Operă, de la ora 7, sau pentru ieșitul la un restaurant, chiar mult mai târziu. Aici ai bucata ta de pâine, și chiar și o masă caldă, ai containerul tău, unde poți face un duș cald, și unde o să dormi curat și primenit.
Dar ce faci cu orele până la somn? Poate nu ești deprins cu cititul, televizor nu ai, și iarna este prea frig pentru a sta pe băncile din mijlocul careului aceluia de tabără, cu cei din jur, pe care nevoia i-a adus laolaltă cu tine. Sau, poate ești încă nou și încă nu te-ai vindecat din nedumerirea că ai ajuns pe stradă, nu știi cum să întinzi mâna celorlalți să te prezinți și să spui „și eu am avut ghinion”, ca să poți să schimbi câteva cuvinte. Timpul trece greu. De aceea, pentru mulți dintre cei aflați în situația asta este greu să renunțe la băutură. Te ajută să însăilezi, cu degete boante, cusătura grosolană a zilei de azi cu ziua de mâine.
Exact aici începe munca asistenților sociali care lucrează cu aceste persoane, care se străduiesc să le găsească o identitate, acolo unde e cazul, să vadă dacă există probleme medicale ce pot fi asanate, și apoi luptă pentru reintegrarea socială a celor de aici. Unii ajung să aibă un serviciu, și pleacă dimineața, își fac munca, și vin seara, și asta înseamnă că în curând vor avea bănuților cu care o să poată să-și plătească o chirie, să plece de aici, să lase locul altcuiva și să reajungă pe picioarele lor.
Alteori, însă, lucrurile sunt complicate pentru că există boli, există obiceiuri de care oamenii se leapădă mai greu, există o stare de dărâmare și de aproape-renunțare din care cei care au pierdut tot ies extrem de greu. Sau există copii cu care nu are cine să stea, dacă părintele se duce la lucru. Cu toate acestea, sunt angajați care prețăluiesc fiecare situație și încearcă să ajute. Soluții există. Măcar aici. Dar ciudat este că aflu de la domnul Ovidiu Stere că nu fiecare județ are un astfel de așezământ. Ceea ce înseamnă că cei pe care mirajul Timișoarei i-a adus aici, și care nu au reușit să-și facă un rost, nici măcar nu pot fi trimiși în județul de domiciliu, pentru că acolo vor rămâne cu adevărat pe străzi.
Mă învârt printre corturile albastre, printre containerele unde colegii de caravană își montează, fiecare, micul sultanat pe specialități, bag la cap unde sunt opticienii, unde sunt pneumologii, unde este cardiologia, unde e neurologia, unde se va face triajul. Am o oarecare sfială să pășesc ca și cum aș fi unul din generalii lui Dorel Săndesc pe terenul acestei tabere unde noi venim doar pentru câteva ore și, în fapt, este teritoriul altora. Cumva, am un strop de sindrom al impostorului atunci când privesc, cu coada ochiului, pentru că nu știu încă ce privire este cea mai potrivită să mă uit direct spre cei care așteaptă, dinspre pergolă, oameni în vârstă, oamenii în scaune cu rotile, oameni cu cârje sau cu bastoane, oameni peste care pare că a trecut viața ca un tren accelerat. Dar nu peste toți. Sunt aici și copii care se joacă și care cu adevărat amplifică senzația de tabără, de stat doar temporar undeva, dar care „undeva” devine casă.
Sindromul ăsta al impostorului cred că vine din faptul că, pentru câteva ore, noi părem niște gazde, aflați, în fapt, în casa altora, noi părem niște realizați, care rupem dintr-o felie de tort și-o dăm unor flămânzi, noi părem niște fericiți… Și poate și așa și este, dar uităm, și exact cu oameni și acțiuni de genul acesta e bine să ne amintim că soarta poate fi ciudată, și că, din fericirea noastră, stufoasă, sofisticată, și cu ramificații sociale pe care le credem de invidiat, putem ajunge oricând într-o tabără intermediară de reluat viața de la zero.
Spune-mi că tu nu o să ajungi niciodată așa. Spune-mi că ție nu ți se poate întâmpla. Și o să surâd amar. Să îți spun, cât timp prietenii medici trag halatele pe ei, și încearcă să ia pulsul locului, despre unul din cazurile de aici, despre care m-am hotărât să scriu. Nu am să-ți dau un nume, dar am să-ți spun că este un om pe care cei de vârsta mea sau chiar mai tineri îl știau, dacă ești angrenat într-un fel sau altul în Timișoara care face ceva. Sigur l-ai cunoscut. Un om căruia i-am luat replici pentru articolele pe care le-am scris. Un om care a condus o instituție importantă, cu mulți salariați, la care apelau oameni importanți ai județului să îi ajute. Și îi ajuta. Acum este cel de pe partea cealaltă de gard. A rămas fără casă, i-a murit soția, a rămas fără picioare. Ar putea locui la o ruda sa. Dar nefericirile care vin cumva amestecate au făcut să mai aibă o meteahnă a celor care nu au de ce să se aștepte ziua de mâine, pe lângă băutură, și anume aceea a jocurilor de noroc.
Mă zgârie cumva fizic, pe creier și pe inimă, să așez informația că un om important al orașului, și care a ajutat, și a fost amabil cu lumea, a ajuns în situația aceasta. Nu este acum aici, în Centru. Într-un fel, pentru mine e o ușurare. Mi-ar fi fost extrem extrem de greu să înțeleg cum să aplic lecția aceea pe care am învățat-o și de la mitropolitul Corneanu, de a face cumva să mă smeresc eu să fiu sub cel cu care discut, pentru a nu-l face să se simtă rău. Cât de mult trebuie să te pleci pentru a ajunge puțin sub un om care nu mai are picioare, și care doarme într-un scaun cu rotile, pe stradă, doar pentru că nu poate scăpa de lucrurile rele cu care s-a obișnuit să-și ocupe mintea, din lipsă de altceva? Aș fi vrut să-i iau mâna în mâna mea și să-i mulțumesc pentru dățile în care a fost amabil cu mine și cu colegii mei. Dar, iar, privirea aceea nu aș fi știut cum să o fac să fie ce trebuia, cred…
Vorbesc zilele trecute cu unul dintre ierarhii catolici plecați de aici, îi spun câtă tristețe m-a lovit cu cazul acesta. Îmi zice că și el îl cunoaște, că i-a folosit de câteva ori ajutorul și că e extrem de trist să afle veștile de acum…
E vară, respectivul om a plecat din ultima tură în care a stat în centru pentru a bate străzile orașului, și locul în care cerșește nu e foarte departe de casa mea, după cum mi se spune – o să mă uit după el. Și, mai departe, o să fac… ce? Nu am cum să-mi închipui că posed o baghetă magică mai mult decât psihologul care lucrat cu el, care să-l atingă și să rezolve treaba cu „bine, dar poate să fie și altfel”. Nu știu să fac nimic mai mult. Știu doar să-ți spun… nu crede că faptul că ai niște studii, și, acum, niște rude sau niște prieteni este garant că nu vei ajunge niciodată în situații de genul ăsta. Soarta e ciudată. Fă acum cât poți bine pentru cei care acum sunt dincolo de gard. Poate e o investiție de grijă, înțelegere și bunătate ce ți se va întoarce cândva, dacă soarta te va ochi pentru a-ți arăta cum se trăiește într-o tabără de vieți frânte și reluate.
Se dă încolonarea, marea de halate albe, între care văd fețe cunoscute de la alte caravane, și fețe noi de voluntari care acum vin prima dată, pentru că au auzit de Săndesc, se bulucesc într-unul din containerele pentru locuit, deocamdată gol. Generalul nu are reticențe a se cățăra pe unul din paturile de sus, pentru că vrea să fie văzut și auzit, adică eficient. Explică, îndrumă, răspunde la întrebări – îmi aduc aminte de o chestie pe care mi-o spunea în spital, acum niște ani – știi, după o vreme devine important nu neapărat să faci cu mâna ta, cât să coordonezi. Așa e, mica armată de oameni în alb, din care un batalion e al huliților medici ATI, este acum pregătită să își ia locul în tranșee. Hemoragia de scaune cu rotile și bastoane vine la cortul numărul unu, se vede în cazul fiecărei persoane ce probleme ar avea și este îndrumată care spre plămâni, care spre inimă, spus simplu, ca să înțeleagă toată lumea ce bube se pot verifica, unde și cum.
Oamenii sunt bucuroși că a venit cineva să-i vadă, medical, dincolo de plămânii pe care și-i testează la intrarea în pătratul-tabără, pentru a nu avea TBC. Sigur, dacă ajung la probleme medicale anume, ei se adresează oricum celor care au grijă de mica tabără, dar altceva este atunci când îți vin medicii specialiști aici. Am învățat asta din caravanele la care am fost deja – întotdeauna găsești oameni care au o hibă, dar pe care și-au amânat-o sau nu au lăsat-o să devină importantă. Acum, însă, ea poate fi depistată, se dau rețete, sau în cazuri mai serioase, se continuă investigațiile la spitale, sau se ajunge chiar la internări.
Nimeni nu se înghesuie, nimeni nu se bagă în față, ba chiar, la unele specializări, există timpi morți, și nu din cauză că nu ar mai fi oameni da trimis acolo, ci pentru că oamenii sunt calmi, liniștiți, nu se grăbesc, și chiar și mersul ajutat, dintre un cabinet la altul, se parcurge mai încet atunci când ești în scaun cu rotile. În plus, ce savoare ar avea viața dacă nu ai mai trage și o țigară din când în când?… Nu că ar fi bine, dar, cum spuneam, oamenii obișnuiesc să-și umple timpul cu lucrurile cele mai simple posibil, chiar dacă sunt dăunătoare. Cam ca și noi, când mâncăm prăjituri.
Un al doilea caz despre care vreau să vorbesc este al unei doamne care poate fi numită tânără, care, după ce am vorbit cu căldură și interes de copilul ei, care se învârtea printre picioarele noastre, m-a invitat să-i văd și casa. M-am sfiit să intru în casa ei, dar a insistat cu o bunăvoință clar neprefăcută. Am intrat în căsuța cu numărul unu a taberei de la Pădurea Verdem într-un loc de o curățenie și o ordine bune de palat de cleștar, m-am așezat lângă o măsuță unde fructiera ce te îmbia cu piersici și cu pere iar băiețelul a venit și mi-a oferit o gumă de mestecat dintr-un pachet pe care mi-l întindea cu generozitate.
Mereu mi-am spus că cei care au puțin dau cel mai onest, și chiar dacă am făcut-o cu strângere de inimă, pentru că mă gândeam că eu ar trebui să fiu aceea care dă ceva, nu căreia i se dă, am întins mâna, am apucat o gumă și-am spus frumos mulțumesc. Continuăm discuția cu doamna A., în timp ce băiețelul M. s-a întins pe unul dintre paturi, să se joace la telefonul mobil, spunându-mi din când în când ce face folosind și niște sintagme englezești. Încă nu e la școală, din toamnă merge la clasa zero, și atunci îi va fi și mamei lui puțin mai ușor să mai învețe și să își găsească un serviciu. O întreb de povestea ei, îmi spune, o urmăresc cu simpatie printre meandrele care o trec de la o familie, nu foarte așezată, la propria ei familie nu foarte așezată, la cei doi copii, dintre care băiatul e cu ea, la socotelile cu mama ei, care, pur și simplu, într-o zi nu a mai vrut-o la ea în casă, considerând-o o povară.
Și aici vine momentul în care mi se strânge inima. Pentru că mereu e un moment din ăsta, care e aparte pentru fiecare dintre noi, iar alții poate nici măcar nu l-ar fi sesizat. Dar pe mine, cu ceea ce sunt eu, și ceea ce este important pentru mine, și ceea ce gândesc că este important pentru viitorul și pentru tot ceea ce înseamnă această femeie în relația cu copilul ei, este esențial. În timp ce vorbim, băiețelul spune ceva cu „pozele mei”. „Mele” – se întrerupe mama lui din discuția noastră și îl corectează. O face simplu, frumos, cam așa cum ai ține mâna pe umărul unui copil ce învață să meargă cu bicicleta. Mă mișcă major. O întreb câtă școală are. Se sfiește să-mi spună. Dar până la urmă îmi zice: cinci clase. Însă ține să-mi arate ceva. Îmi arată foaia ei matricolă. Învăța bine și era mândră de asta. Dar situația din familie a făcut-o să trebuiască să renunțe la școală fără să termine clasa a șasea.
Însă vrea să rezolve și acest aspect, acum. Va fi altfel din toamnă, copilul va merge la școală, va putea avea timpul ei. Pe care vrea să-l folosească, printre altele, învățând. Pentru că este prima dată când va putea avea timpul ăsta pentru ea. Va putea ajunge la un job mai bun și pentru a-și putea ajuta copiii. Nu știu cât timp va mai fi aici casă pentru dna A. Dar cred că are toate șansele să ajungă la un moment mai fericit și mai așezat al vieții ei. Băiețelul are epilepsie, e un băiețel simpatic, lipicios, prietenos, care o ascultă pe mama lui. Ar fi fost bine ca măcar boala asta să nu existe… O întreb cât de mare crede că poate fi nenorocul unui om… Îmi răspunde, zâmbind, „poate că tot nenorocul din lume l-am luat eu” – știm amândouă că poate fi mai rău. Nici acum nu e bine, dar e drumul spre bine.
Îi spun că m-aș bucura să fiu și eu așa de ordonată, îmi răspunde că asta îi spun și doamnele din mica tabără, care zice că au primit-o cu brațele deschise atunci când a ajuns acolo. Și ce îi lipsește? Spune că ar bucura-o un televizor mic. Din vorbă în vorbă, îmi spune și că, din toate hainele pe care le avea, uneori mai făcea și câte un pachet să le dea pentru cei care au mai puțin. Asta după ce mărturisise că părinții ei o băteau pentru că cerea haine, să meargă la școală, atunci când era mică.
Îmi iau rămas bun, după ce bifăm împreună și cabinetul de optică, pentru băiețel, și se verifică ochii. Intru și în alte cabinete, încerc să fac poze, cu grijă să nu prind fețele oamenilor, sau, acolo unde am bănuieli că cineva ar putea fi deranjat, spun că, dacă folosesc fotografia respectivă, o să pun o bandă. E mai mult o precauțiune a mea că spun. În fapt, nimeni nu pare foarte deranjat de ceea ce fac.
Simt că ne apropiem de sfârșit, iau niște cadre generale cu curtea, iar, cu grijă să nu fiu foarte aproape, să nu pară că mă bag în sufletul oamenilor și în nefericirea lor ca într-o grădină zoologică umană de mai demult. Cadre cu clasicele roți de mașini suprapuse și colorate, în care se sădește câte ceva, cu peticele de pământ cu legume, cu zorele care se urcă pe containerele de locuit, semn clar al unor oameni care au nevoie de frumusețe și de a griji ceva, cu clamele de rufe care arestă grija pentru curat. Între toate astea, o fetiță iese cu o păpușă din unul din containere, se foiește puțin cu ea ca și cum n-ar ști în ce parte vrea să o ia, în ce parte trebuie să o ia. Sunt oameni străini aici, ceea ce diversifică ziua, și totuși, căile înspre care poate să o ia deocamdată copila asta nu sunt așa de multe…
Începe strânsul corturilor, oamenii mulțumesc liniștit, au primit și plase de pachete cu de-ale gurii de la Profi, unul dintre sponsorii acțiunii, au primit și situația cu boli, cu recomandări și îndrumări spre spitale pentru zilele următoare, unii dintre ei aflu că nici măcar nu le-au folosit, iar medicii sunt îngrijorați. Discută pe grupuri despre asta, pentru că vor să îi știe bine. Unii medici au ieșit deja din containere, însă mai stau de vorbă cu cei pe care i-au văzut și le dau sfaturi.
Și atunci văd că în unul din leagănele de aici se dă cineva. Cu convingere. Simți asta. Nu în dorul lelii. E Dodo Săndesc, generalul acțiunii, profesor universitar, prorector, manager al Spitalului Județean din oraș. Îl prind în câteva poze. Nu se ferește. Știi de ce? Pentru că a trecut o zi grea, și eficientă, în care oamenii pe care i-a strâns ca voluntari au făcut lucruri bune. Și acum respiri ușurat. Și îți îngădui un moment de relaxare, ca orice om, după firea ta, netrasă în sacou pentru acțiunea de la capătul orașului, ci doar în tricoul cu „Anesthesia rocks” și în halat. Pentru că, în ciuda celor ce se spun acum, și anesteziștii sunt oameni.
Și, cu caravanele astea medicale, cei din Jurul lui Săndesc au ajutat, de mai mulți ani, persoane din zone izolate din țară (Munții Banatului, Munții Apuseni, Munții Orăștiei, sate de romi din diferite regiuni ale țării, Delta Dunării) și persoane din categorii sociale vulnerabile (cămine de bătrâni, aziluri de noapte, închisori, cartiere sărace, comunități de romi) – peste 20.000 de oameni. Participarea tuturor cadrelor medicale la aceste caravane este neretribuită, voluntară și are loc în timpul liber al lor. De amintit și că, în 2022, Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” a câștigat marele trofeu ,,Campania anului” la competiția ROMANIAN HEALTHCARE AWARDS, iar prof. dr. Dorel Săndesc a fost câștigător al Trofeului ,,Medicul anului” la aceeași competiție și că partenerii permanenți ai caravanelor medicale sunt Hellimed SRL, Essilor, Diamedix, Samsung Medical și Profi România.
Povești ar mai fi, aici, în locul acesta, în tabăra de la Pădurea Verde, și sorți, și răsuciri, și multe altele, dar nu mai pot duce – chiar și noi, ăștia aparent-fericiții suntem fragili – fir-ar a dracului de fragilitate, care crede că își poate permite să apară oricând, acum nu era încă momentul, aici fragilitățile sătulilor îmi par jigniri ale sorții celorallți, ale celor vizitați. Dar… ajungă-i zilei zdroaba ei…
Se dă un gard. Undeva, la capătul orașului, se trăiește altfel, dincolo de el. Poate nu poți ajuta – dar încearcă să nu condamni, să înțelegi, să cumpănești. Și să îi vezi pe cei care, la capătul zilei lor de muncă, „mai pot puțin”, ca să ajute, din prea-plinul lor.
Ramona Băluțescu
