Schengen. Să ne bucurăm, așadar?

La Kaufland Sighișoara, de pe Str. Stadionului, nr. 1, se va închide, vineri, la ora 22.00, pentru că se reintră pe programul normal. Vei fi cu iubita la cumpărături, tu te vei afla deja la mașina de fițe, ea și-a adus aminte că mai voia ceva, vine în urmă spre mașină, un țânc ce de-abia a ieșit din liceu fluieră după ea provocator, te enervezi, că ăla micul nici n-a văzut că e cu tine – bine, e deja 7 seara, e întunerc, ceva becuri chioare ale magazinului tot bat, însă, și ar fi trebuit să te vadă – din trei pași ești lângă el, îl pocnești, corectiv, fără avertisment.

*

Ieri, în 1 ianuarie 2025, România a intrat în Schengen. Am fost în noaptea dinspre 31 spre 1 la Nădlac, plecând cu colegul fotograf Virgil Simonescu, pentru că… da, și meseria noastră e d-aia unde nu se doarme, nu se sărbătorește, nu se lipsește atunci când se întâmplă ceva. Cum eram amândoi de acord, pe drumul lunecos și despicând ceața, Revelionul din centrul Timișoarei e pentru fraieri, de vrei să pozezi ceva cu adevărat important. Acum, la trecerea dintre ani, punctele fierbinți erau la graniță. Iar cea de la Nădlac era apetisantă pentru ceva în plus.

*

Doar că puștiul nu se mai ridică. Rămâne într-o poziție de să-i mai dai una, să-l așezi ceva mai normal, după ce a dat cu ceafa de muchia automatului de halit cutii de beri. Cu occipitalul, ai zice, de ai fi terminat și tu liceul ăla, chiar mai demult decât el.

Dar nu l-ai terminat. Și nu știi de occipital. Ai, în schimb, „școala vieții” la descrierea de pe Facebook. Pentru că tu ești șmecher și știi să faci bani. Ai învățat repede să te învârți, să iei dintr-un loc, să dai în altul, uneori fiind vorba de bani, alteori de pumni.

*

Aici vor și șefii Polițiilor de Frontieră ale României și Ungariei, inspectorii generali Cornel-Laurian Stoica și Balogh Janos, se va bifa program oficial, se vor face declarații.

Înainte de a alege unde să merg (în fapt, nu conduc, deci sau mă lipeam de un coleg cu mașină, sau o luam cu trenul spre Curtici), dau niște telefoane și mă uit pe Mersul Trenurilor. Am crescut într-o familie de ceferiști, chiar am locuit primii mei 10 ani într-o gară, în Arad, cu bunicii, apoi alții nouă într-un bloc de ceferiști, în Micălaca, tot în Arad. Sora mea, la Timișoara, a doua casă de la linia de tren, de unde pornea o potecă spre Gara Timișoara, unde lucra tata. Îmi plac trenurile. Sunt îndrăgostită de trenuri. În primii 10 ani am dormit într-o cameră ce dădea spre peronul 1 al Gării Arad.

 În copilăria mică, mirajul venea de la Wiener Walzer, eu n-aveam voie să merg la peronul unde ajungea, că eram mică, dar cei mai mărișori de pe scara noastră veneau de la vagonul restaurant cu sticle de pepsi ce deveneau valută forte.

Visam la locurile pe unde trecea trenul ăsta, și la toate cele ce erau de aflat, văzut și experimentat „dincolo”.

*

De data asta pare că nu e bine. Hâțâni puțin băiatul și ți-e ciudă că se împotrivește să îți zică una, să te înjure, poftim, ca să-i mai dai una și să știi că ți-ai bifat treaba pe seara asta. Rămâne chitic. Cu ochii deschiși. Și nu pare să mai respire. Și asta nu e bine. Se poate lăsa cu bulău, cu ceva.

Te uiți repede în jur. Pe proasta pe care o pontezi oricum nu o interesează, e în mașină și face oareșce cu unghiuțele. Alții nu au trecut pe aici în minutul ăsta. Îl lași pe individ rezemat, vor zice că e beat, o vreme, dă-l dracului, nu e românul ăla care să se bage să ajute oameni beți. Și demarezi. Măcar să te îndepărtezi de loc. Un sprint scurt, zeci de secunde, ești aproape de gară. Tragi pe dreapta să gândești.

*

Alții visau la ceva ce, în timp, am înțeles că e mult mai important. La libertate. La a putea să te miști liber, să spui când nu-ți convine ceva, să votezi pe bune. Și au fugit din țară, pentru asta. Verișoara mea a trecut așa, într-un rucsac, dusă de ei, cu călăuză, peste fâșie, mai întâi spre Ungaria, țară cumva ca noi dar în același timp mult diferită de noi, apoi mai departe, spre Germania, unde au rămas să locuiască. Alții au murit. Au fost prinși și omorâți. Sau închiși ani de zile prin pușcării. Am citit cândva o cărțulie a unui fost șef de grăniceri, scrisă mult după Revoluție, iar omul spunea cum credea el sincer că-și apără țara prinzând elementele astea ostile…

Prima călătorie afară am făcut-o la Budapesta, în 90, eram încă la liceu și s-a ieșit fără pașaport, pe ceva liste, organizat, o zi. M-a rupt bucuria de a vedea altceva, cum e altundeva, cum putea, cum ar fi putut să fie.

Apoi au venit anii în care am lucrat pe front, deși încă eram în facultate, și nenumăratele treceri ciudate de frontieră. O groază de frontiere, ca aceea spre care mă duc azi, și care nu va mai fi la fel în câteva ore.

*

Îl suni pe văruțu’. Nu ți-e el văr, dar sunteți pe felie. Fata a plecat la un Uber, că i-ai zis că trebuie să rezolvi ceva important. E frumoasă dar proastă și nu se prinde. Tu nu ești prost. O să te scoți. Îi spui omului repede de schemă. Îți zice că trebuie să pleci, și vedeți voi după ce și cum. Bani ai. Ai și cash, că voiai să bifezi mâine schema aia, și tocmai schimbaseși pe valută. Ai și card.  Dar ăla nu va fi util mult timp. Nu e bine să te expui, copoii îți știu mașina. Bine, până ajunge treaba la copoi, mai e. Dar nu știi niciodată cât ai timp. Ești în mijlocul țării. Omul tău îți zice să ieși grabnic, și după aia vedeți voi, mai o cartelă nouă, mai un whatsapp, vă găsiți. Doar să ieși.

*

Mă simt ca o găină cu un ou în fund, e o senzație ciudată cu valențe duale, mă bucur și mă și deranjează treaba cu intrarea în Schengen. Sunt un cetățean model, în ciuda aparențelor. Adică am trecut graniță cu călăuză, am trecut graniță cu hărți militare ce nu ar fi trebuit să fie la mine, am trecut graniță ascunsă într-un tab, am fost arestată – cu toate astea, iată-mă spunând că sunt un cetățean model. Pentru că treburile astea s-au întâmplat la război, cum am lucrat ca și reporter de front.

Este povestea mea mai îndreptățită decât a cuiva care vrea să treacă o graniță pentru a-și salva viața? Ce e drept, intrarea mea în Sarajevo, în noiembrie 1994 (vorbesc doar de prima, că aia a fost cu călăuză, morți, ploaie de obuze, trecere de tunel secret pe sub aeroport, tunel declarat pe atunci de Națiunile Unite ca inexistent etc.) nu a clătinat regulile democratice ale acelei țări în care intram. Că la război regulile sunt câta altfel. Iar migranții de acum nesocotesc reguli ale unor țări cu democrație.

Nu cu migranții am probleme acum. (Deși, desigur, și ei sunt o chestiune importantă, mai ales în contextul sporirii actelor teroriste din Europa). Am cu propria corupție, cu propria infracționalitate, pe care le gestionăm, zic eu, prost. Poate zic greșit. Vor sări unii cu statistici, cum că și alții au tz criminali care dispar și apoi stau sub frunza de palmier ce se mișcă aducător de briză undeva într-un paradis fiscal. Dar… oare mă fac înțeleasă?… M-am săturat să îmi cer scuze că sunt româncă atunci când ajung pe undeva. Cum am făcut când m-am prezentat șefului de la Urgențele venețiene, de la Ospedale Civile, când am ajuns prima dată și am vrut să aflu mai multe despre munca lor. Era după celebrul caz Mailat și am simțit să adaug asta, după ce m-am prezentat: „Știi, nu suntem toți criminali”.

*

Lași mașina, ai noroc, iei trenul la 21.12, la Curtici ajungi la 1.40. Evident, nu mai e control. Ești la Viena la 8.20 dimineața. E sâmbătă, e frumos, problemele sunt în spate. Îți iei un wurst alb și vrei să dai cu banul – Germania sau Italia. Dar nu mai dai. În Germania a ajuns și Cătălin Cherecheș, e drept, cu un buletin al unei rude (și tot pe Acarul Păun a căzut, inițial pleașca – pe polițistul de frontieră ce nu a văzut că nu e ÎNTRUTOTUL aceeași moacă. După aia a căzut și șeful de sus). Hai în Italia. Cu bani, te doare-n penis. Zici că ești puțintel bolnav, puțintel atins. 13 ani, sau 15 ani, sau 9, că deh, cum a primit Mario Iorgulescu pentru omor, sau ucidere din culpă (sau călcat pe spațiul verde, dacă se mai negociază mult), e un nimic, de ai bani, cum și plodul ăla de bani gata stă și râde în Italia, scos cu un avion privat și apoi cocoloșit. Italia să fie! Ești în Schengen, nu ești în România, bani ai – nu-ți rămâne decât să alegi culoarea mașinii cu care vei ajunge acolo. Aferim!

*

M-am săturat să o rog pe soră-mea să vorbim, dracu’, engleză între noi, când suntem undeva prin străinătate în mulțimi, în locuri pe unde ai noștri au făcut minuni.

M-am săturat să-mi strâng mâinile peste buzunare, când aud română, așa cum am făcut în Viena lângă Domul Sfântului Ștefan, după ce am auzit pe unii spunând în română despre ce au mai furat, sau în Geneva, lângă gară, la sfatul curatorului Grădinii Botanice de acolo, cu care mă întâlnisem ca să înțeleg ceva despre instituția lor.

Nu știu dacă lucrurile astea sunt la fel pentru cei care ies din Ungaria sau Polonia, poftim, mai spre vest. Nu știu dacă vesticii simt la fel despre infracționalitatea lor. Sau, spus altfel, nu știu cum se negociază procentele și marginile. Mai știți treaba aia din Biblie, negocierea aia faimoasă (chiar pe teme ce, exact pentru că suntem în UE, n-ar mai trebui să constituie o problemă, aici, dar o fac, din motive de… BOR?… Câți drepți trebuie să fie într-o cetate ca să nu distrugi cetatea – ar fi întrebarea pe care mi-o repet deseori, la astfel de negocieri mentale ale marginilor. Uneori chiar și în articole, ca aici. Că tot am vorbit de migranți – sigur că e frumos să-i ajutăm pe refugiații din Ucraina, dar… nu slăbim țara pe care am dori-o câștigătoare față de Rusia, de le permitem bărbaților ei să fugă, să dezerteze, în fapt, în loc să rămână la luptă?

Lucrurile trebuie privite pe toate părțile. Într-o comunitate, un nou venit nu trebuie să fie un cancer pentru cei unde se ajunge, nu trebuie să slăbească gazda. În același timp, e firesc să iei în barcă și pe cei mai slabi, să-i ajuți să se dezvolte, să urce spre tine. Atunci… cum e echilibrul dintre structuri, cum se face armonizarea, să zicem, dintre părțile rămase încă viciate?…

Eu sunt mutul cu ștreangul de mătase, avocatul diavolului, paranoicul de serviciu. Da, după 33 de ani de meserie colegii mei mai tineri știu că unul din sfaturile mele pentru ei e să gândească paranoic, nu autistic. Pentru că am văzut multe.

*

Între timp, acasă, cadavrul tânărului rămâsese așa până după orele 22, când un paznic i-a trântit un picior – procedură obligatorie pentru un presupus om beat. Abia după aceea s-a sunat la Poliție. Sigur, polițiștii s-au mișcat repede, dar camerele care băteau spre zona respectivă erau deja încuiate, și nu se putea face mai mult decât a doua zi dimineața, cum cel care avea cheia avea telefonul închis. Dimineața, însă, atunci când, ciudat, camerele care chiar funcționaseră arătau și altercația și, din ciudate pricini, și numărul mașinii unde se urcase criminalul, era cu ceva după 9.20, oră la care, dat fiind fusul orar diferit, omul nostru cobora din tren într-o Vienă de unde nu mai avea de ce să se aștepte la probleme. Pe modelele clasice prezentate deja. Ale unei Românii dizgrațioase, dar care a intrat deja în Schengen.

Am luat Sighișoara, și trenul, pentru că e centrul țării, și o presupusă măsură de protecție proprie a unui infractor.

*

ASTA, asta cu bold, de mai sus, povestea întrețesută, este cea care mă deranjează, ASTA e ce mă face să spun că nu știu dacă România era deja pregătită să intre în povestea cu Schengenul. Asta e ce ne reproșau și olandezii, și cred că aveau dreptate, că încă nu ne știm gestiona corupția, infracționalitatea, criminalii.

De vreți să fiți tipicari veți spune că povestea de mai sus, închipuită, se termina altfel, că forțau unii ușa să se ajungă la înregistrări, că se ajungea la informații legate de posibilul suspect mai repede. Exact de aceea am dat doar două cazuri în care infractorii au plecat cu batista fluturândă, iar în unul dintre ele criminalul încă râde justiției din România în nas, iar tratatele de extrădare par doar o glumă bună.

Cum vedem, și cei deja în Schengen au treburile lor perfectibile. Dar ce facem cu ale noastre?… M-am născut în Timișoara, iubesc orașul vechi, așa cum îl știam demult, dar nu am fost de acord cu a ajunge capitală culturală europeană, exact din cauza mișmașurilor din zona culturală a urbei. Așa e și acum. Un ochi râde, unul plânge. Nu cred că ne-am făcut până la capăt temele de casă pentru Schengen.

Sigur că m-au bucurat și pe mine claxoanele vesele, ca de nuntă, ale celor care au trecut prima dată fără control. Sunt omul care a plâns la o baricadă. Mai bine zis, la absența ei. Era în Sarajevo, niște ani după război, fusesem cu un europarlamentar român pentru o ședință de negociere a intrării țării în ceva structură europeană, după întâlnire m-am pus să mă plimb singură pe Bulevardul Lunetiștilor, unde era să-mi las dinții de câteva ori, și, undeva la stânga, am văzut cum urca o stradă, cu asfaltul ud sclipind vesel în soarele de iarnă. Atunci mi-au dat lacrimile. Era prima dată când vedeam acea stradă, ce ducea spre cartierul de unde trăgeau după noi sârbii bosniaci, în război,  Gârbavița, fără baricadele care o întrerupeau.

Oameni buni, mă bucur că se poate trece MAI REPEDE înspre o altă țară, pentru oameni ca prietena mea Aura Twarowska, de la care am filmarea pe zi, din 1 ianuarie, a trecerii spre Viena, la Nădlac, dar Aura nu trece nici cu droguri, nici cu scorpioni din specii protejate – poftim. E mezzosoprană cunoscută în lume, un om civilizat. Dar suntem țara unde untul ce sare de 20 de lei e închis în casete speciale de protecție, cu piuitoare, în supermarketuri. Totul e un balans între paranoia și lipsa de paranoia, și aș vrea, mi-aș dori mult să pot să simt că a fost o decizie bună treaba asta, să primesc mai multe asigurări.

Cum spuneam, voiam trenuri, nu s-a arătat, voiam să merg până la Curtici, să trec cu un tren, seara, până la prima, cu control, să mă întorc fără, dar trenurile ultim și prim erau la ore mari distanță, așa că am sunat la purtătorii de cuvânt ai mai multor Poliții de Frontieră (Timișoara, Arad și Oradea) să aflu detalii despre Nădlac. Am vorbit cu oamenii din posturile respective, toți deosebit de amabili și utili, mi-au dat informațiile de care aveam nevoie, cu purtătorul de cuvânt din Arad, Andrei Dincă, urma să ne și întâlnim, și ne-a ajutat cu informații și explicații – e reconfortant să dai de purtători de cuvânt cu care poți lucra!

Când am ajuns la Nădlac, erau mult mai mulți colegi din presă decât mașini care mai treceau – am prins, totuși, câteva. Din păcate, am avut probleme cu cardul foto așa că nu pot oferi decât poze proaste, făcute cu mobilul… Am asistat la ultimele controale efectuate pe ambele sensuri, am văzut și că ungurii aveau scule mai bune de controlat actele – de unde ei lucrau cu niște jucării portabile, ai noștri luau actele spre computerul din cabine. Dar toate astea se vor schimba acum.

Unul din cei care treceau acum, înainte de 12, și care a stat circa 2 minute la control și altele 5 cu presa spunea că în ultimul an s-a întâmplat să stea și 2 ore la coadă, pentru control, și că se bucură că nu va mai fi cazul.

Lumea se pregătește pentru discursuri, e frumos că e aici și primarul Nădlacului, Mircea Laurențiu Onea, nu ne știm, ne recunoaștem doar după însemne, noi pe el după panglica tricoloră de peste piept, el pe noi după sculele foto și video pe care le târâim căutându-ne cele mai bune locuri, e amabil, simte nevoia să spună ceva, bagă un „Presa e cu noi!”, mormăi un „Musai” și zâmbesc, începe să nici nu mai conteze foarte tare cine de unde e și ce face – dacă suntem acolo suntem pentru evenimentul ăsta, și treaba asta ne leagă.

Apar și niște tineri în port popular al locului, săracii, cam dârdâie, ok și eu tușesc ca un tuberculos lăsat din bunăvoința statului fără boabe de leac, dar na, asta e, am vrut să fiu aici, n-o să mor de la niște tuse.

Este fără 10, e o foșgăluială aici de parcă s-ar filma Titanicul, și într-un fel așa și este. Toată lumea e bucuroasă, cred că eu sunt printre puținii oarecum morcoviți, tăblița invizibilă pe care o port deasupra capului are pe ea inscripția: „Fă-mă să cred că e ok. Te rog”. Tot felul de persoane în uniforme, românești și maghiare, se aliniază pentru discursuri, la sensul de ieșire din România, e și o mașină albă ce așteaptă, teoretic trebuia să treacă deja, merg la vameșii unguri să întreb care e faza, de o țin până la 12 să-i dea drumul atunci fără control, sau ce? Cu unii vorbesc maghiară, cu alții engleză, nu prea am chef de flotări filologice, ne descurcăm, totuși, unul din băieții unguri îmi spune că la 11 se va trece oficial de către șefii lor, prima dată fără control, îi zic ceva gen… boss, la 12, voi sunteți deja în chestia aia, acum e despre noi, deci la 12, că e după ora noastră. Îmi zâmbește, dă din cap că da, vorbesc puțin și cu cei din mașina albă, discursurile au început deja, nu mă interesează prea mult, tipii din mașină se încurcă în cuvinte de emoție, spun că nu au venit programat să prindă ora 12, așa s-a întâmplat, dar tare sunt bucuroși că vor fi primii (OK, după șefii polițiilor de frontieră) să treacă „liber”.

Undeva, un foc mic al amintirilor arde în mine. Se începuse cu imnul Ungariei, apoi cu al nostru, am murmurat primele cuvinte din cel maghiar, apoi mi-am văzut de lucru, mereu, în copilăria trăită la Arad, ascultam imnul nostru la 12, la televizor, apoi cel maghiar, peste o oră.

Se gată discursurile publice, se face ora schimbării, cei doi șefi de poliție de frontieră merg în fața mașinii albe care așteaptă încă, bariera e coborâtă, sigur există un ritual prestabilit, peste câteva clipe încă un anume fel de frontieră cade, mă molipsesc de bucuria celor din jur și zâmbesc. Îmi trece repede, nu pot folosi Nikonul, pozez ca un tembel cu mobilul, se ridică bariera, apoi mașina albă cu numere de Germania dar cu români de-ai noști trece și ea, claxonând, se deschid șămpănii, se pupă lumea, mă trag spre șeful ungur, termină de vorbit cu cineva timp în care văd că aghiotanții lui, doi, au trecut pe piept, lângă nume, și titlul de doctor, interesant, schimb câteva vorbe cu ei despre asta, apoi îl întreb pe  inspectorul general Balogh Janos de vorbește engleză, zice că nu, încerc să-mi stăpânesc mirarea, totuși e lângă el cineva ce ne traduce, la ora asta și în ghețăria asta nu mă descurc cu ce știu eu din maghiară, e mai bine cu ajutor.

„- Aș vrea să știu dacă, din postura dumneavoastră, nu vă temeți că România nu poate să asigure grija față de ce intră în Ungaria după această schimbare.

– Hotărât vă spun că nu, nu am această grijă.

– Este un moment bun acesta pentru intrarea în Schengen? Eu lucrez de peste trei decenii în presă și consider că este puțin prea repede pentru corupția pe care o avem în țară.

– Eu pot să vă spun despre experiența pe care o am eu și concluziile pe care le-am tras. Eu lucrez de foarte mulți ani cu colegii de aplicare a legii din România, am lucrat foarte bine împreună. Din munca de până acum și din calitatea muncii lor este o garanție că nu vor fi probleme cu aderarea României la Schengen”.

Bun, așa să fie. Sper să aibă dreptate… Între timp, cei de la polițiile de frontieră se duc spre mașini, respectând ordinul, și pleacă… spre o altă misiune, spre o altă bucată de viață… De acum vor lucra altceva. Stau puțin lângă unul dintre tinerii vameși unguri, încearcă să încuie ghereta pe care o folosise până atunci, ceva nu merge, se chinuie, îl întreb ce va fi cu computerele și cu tot. Nu știe.

Gata, s-a terminat, colegii din presă strâng fire, se mai aud clinchete de pahare, mă iau cu Virgil să mergem la containerul unde românii de la Poliția de Frontieră pregătiseră un mic protocol, colegul trebuie să transmită repede poze, nu merge netul lui, îi fac un hotspot de pe tableta mea, ne dezmorțim, între timp ne punem să mai schimbăm două vorbe cu cei din jur. Vin mai mulți din polițiștii de frontieră, întreb ce chestii bizare au găsit la oameni în munca lor, unul din ei îmi spune de migranți ce stăteau ascunși pe bucăți putrezite de cal, o colegă a lui strâmbă din nas, îi atrage atenția că mănâncă, eu vreau să aflu mai mult, constat, brusc, că meseriile astea pe unii ne-au bătucit într-un mod ce, altora, poate le pare nefiresc…

Apare încă un tip, mă amuz gândindu-mă că ăștia de la Poliția de Frontieră par aleși după criteriile pentru actorii celebri, ar rupe niște inimi de ar fi pe marile ecrane, mă întreabă ce e bun pe masă, relaxat, îmi zic… uite că e plăcut și la conversație, îi explic ce și cum, culinar, ajungem repede la ce mă doare pe mine, îi spun despre apăsările mele cu privire la intrarea în Schengen, la care omul mă privește adânc și îmi spune calm, fără emfază, că a fost negociator pentru așa ceva și că… să-l cred că e bine. Fuck, realizez cu cine vorbesc, de fapt este șeful Poliției de Frontieră a României, inspectorul general Cornel-Laurian Stoica, la discursuri nu pozasem cu teleobiectiv, plus că purta șepcuța jobului, și nu mi-am dat seama că e aceeași persoană.

Încerc să explic că nu sunt dintre cei ce au probleme cu instituțiile europene, dimpotrivă, dar că mă tem, sunt covârșită de corupția cu care lucrăm zi de zi, dau niște exemple, îmi explic punctul de vedere. Dar interlocutorul meu, care mă ascultă calm, îmi spune un lucru pe care o să-l păstrez până vom ști ce s-a ales din toată treaba asta: „Timpul ne va arăta dacă lucrurile s-au făcut cum și când trebuia”.

Plecăm spre mașină, lăsăm în urmă un punct vamal unde, exact de acum, nu vor mai fi controale. E noapte, frig și ceață, mă aplec și pun genunchiul pe pământ pentru o poză cu un dop de șampanie pe cale îl văd pe jos, o poză ce ar fi fost chiar faină de o făceam cu Nikonul. Dar… nu e mereu după cum le potrivești… Timpul ne va arata ce și cum cu Schengenul.

După ce dorm buștean, o vreme, privesc din pat, răcită, filmul pe care l-a făcut pe zi prietena mea Aura Twarowska în drum spre Viena, în Vama Nădlac. Cețuri, pustietate. Zâmbesc iar. Hai să vedem dacă e loc și de bine. Suntem în Schengen!

Ramona Băluțescu