Are Ioan Slavici o poveste, doi feți cu stea în frunte, la care m-am gândit mult, de când cu lansarea cărții lui Göksel Altınışık, „Amprente pe spațiul gol. Medicină narativă: 10 povestiri”, săptămâna trecută. Și o să vedeți imediat de ce, și cum se leagă lucrurile. Pentru că, iată, niciodată nu știi când va rodi o sămânță sădită cândva.
În acea poveste se tot întâmplă rele ale invidiei și câinoșeniei oamenilor, și feții cu stea în frunte sunt dați pământului, și din ei cresc paltini, din care s-au făcut paturi, care au fost arse, dar au sărit două scântei, din care se făcură doi miei, care au fost omorâți și resturile au ajuns în apă, și s-au făcut doi pești cu solzii de aur, apoi, iar, copilași. Care au biruit relele.
E una din cărțile pe care am început să învăț să citesc, acum aproape jumătate de secol. Apoi, peste 30 de ani n-am mai văzut-o (povestea/cartea). Deși m-am mai gândit la ea. La felul acesta în care sperăm, cerem, bănuim transformări, chiar de pare că ține doar de tărâmul basmelor. Azi, finalmente, am reușit să pun cuvintele cheie necesare în Google, și am regăsit coperta de demult. Și povestea. Și inima mi s-a strâns altfel decât în copilărie la cum sperăm ființări.
*
Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara și Editura „Victor Babeș” a UMF ne-au invitat la o lansare de carte a unei doctorițe din Turcia, Göksel Altınışık, la care am fost. Au vorbit frumos despre volum și despre valoarea medicului în societate prof. dr. Andrei Motoc, prorector al UMF, prof. dr. Paul Purea și conf. dr. Claudiu Arieșan. Iar mulțumirile aparte merg, pentru existența acestei cărți, la conf. dr. Gabriela-Mariana Luca, care a tradus volumul, la Slobodan Dan Paich, postum, pentru ilustrația copertei, la prof. dr. Dan Poenaru, referentul științific al Editurii Victor Babeș, la drd. Diana Mihai, din partea editurii, și la toți cei care au trudit ca aceste povestiri să existe și în limba română, pe hârtie.
Autoarea a fost prezentă online la lansare, mulțumind partenerilor de la UMF Timișoara și mărturisind că, prin această realizare, a cunoscut și inetracționat cu oameni care au făcut-o să simtă că are la Timișoara o nouă casă.
O să cităm, pentru început, cu voia editurii, un pasaj din Prologul lucrării, semnat de doamna Göksel Altınışık: „Poveștile din fața dumneavoastră m-au ajutat să-mi ordonez perspectiva asupra vieții și a morții, m-au ajutat să-mi înțeleg pacienții, să înțeleg omul și omenescul său. Cred că și dumneavoastră, cititorii, veți simți influența majoră pe care au avut-o asupra mea. Sunt, de fapt, mesaje transmise de viața însăși. Cu mici excepții ce poartă unele artificii literare, toate întâmplările sunt reale. (…) Vreau să cred că povestirile mele, inspirate din cazurile medicale de care m-am ocupat personal, vor fi un dar pentru cei care știu cum să le primească, că le va împlini clipa în care au decis să le accepte în viața lor. De-a lungul timpului, am împărtășit cu studenții mei această carte. Am discutat cu ei întâmplările, mesajul, utilitatea ei. Dar, mai ales, ne-am sprijinit pe ea pentru a consolida comunicarea dintre medic și pacient. Verificând eficiența ei formatoare, am decis să o împart cu studenți mediciniști din cât mai multe țări.”
Așa și este, volumul a fost oferit drept cadou participanților la lansare – cadre didactice, studenți, medici, personal al tipografiei, colaboratori ai UMF Timișoara, interesați de literatură și/sau de medicină.
Un alt fragment care mișcă și pune pe gânduri este al traducătoarei, conf. dr. Gabriela Mariana Luca, care, în Cuvântul editorului, spune: „Acela a fost momentul în care Göksel Altınışık mi-a spus: „ Aș vrea să pot fi un om la fel de generos precum profesorul. Să împart cât mai mult din ceea ce știu. Noi două suntem la fel. Îi iubim pe oameni. Aș vrea să avem un proiect comun.””
Proiectele comune sunt ca trecerile din ceva în altceva, ca în povestea lui Slavici, păstrând esențe, ducând mai departe idei și drumuri. Sunt frumoase proiectele de suflet, unde, la capătul unui drum de transformări, ceva duce la mai binele unor oameni.
*
Atunci când am intrat în Sala Senatului UMF, cea cu lansarea de carte, am luat volumul și, cu o ureche la vorbitor, m-am uitat peste titlurile ce apăreau la cuprins. Și mi-a prins ochiul unul. „A dona sau a ierta”. Mă interesează în mod special donarea de organe, am scris nenumărate materiale pe temă, așa că am deschis cartea acolo, și primele 10 minute le-am folosit pentru a citi povestirea numărul 8, cu acest titlu. Și, mai mult, am primit și permisiunea de a o reproduce în întregime aici.
„A DONA SAU A IERTA*
(* În limba turcă, a dona și a ierta sunt exprimate printr-un singur cuvânt, „bağışlamak”, iar opusul este „bağışlamamak”, ceea ce ne îndreptățete trimiterea literară.)
Când mă uit în urmă la ceea ce s-a întâmplat, îmi dau seama că fiecare eveniment are logica lui. Mă întorc în timp, dar nu realizez cum a început totul exact.
Poate că ar fi mai bine, totuși, să prind povestea de un capăt. Oricare. Să derulez, mai apoi, așa cum va dori să se așeze.
Primesc oaspeți care vin din străinătate, majoritatea dintre ei sunt turiști tineri. Își trimit cererile prin intermediul unui site, Couchsurfing. O prietenă de-a mea a început să primească turiști puțin după mine, folosind același sistem. Una dintre primele cereri pe care le-a onorat a fost cea a unei tinere din Iran. Interesant era faptul că fata nu venea direct din Iran. Locuia în Turcia de ceva vreme și folosea sistemul despre care vă povestesc pentru a vedea și alte locuri în afara orașului în care se afla. M-am dus și eu cu ele la cină. Tânara avea o poveste, cu adevărat, ieșită din comun.
Fusese nevoită să fugă din Iran.
Sora ei, cumnatul și cei doi nepoți aleseseră țara noastră mai demult, așa că a decis să li se alăture. Locuiau acum împreună. Când familia ei a plecat în Australia, ca refugiați, ea a rămas singură. Clar, avea nevoie de un loc unde să se simtă în siguranță. Își pusese în cap să imigreze. Voia să meargă după sora ei.
S-a apropiat foarte repede de prietena mea. S-a și decis imediat unde va locui pentru un timp. I s-a găsit un loc de muncă; putea preda limba engleză acolo. Toți prietenii noștri i-au arătat o afecțiune deosebită. O considerau ca pe propria lor soră. Toți am îndrăgit-o mult. Era atât de blândă încât era imposibil să n-o iubești.
Mai târziu, am aflat că se știa și cu alți străini din oraș. Se crease o comunitate solidară. Rezultat firesc al oricărei minorități dintr-un mare oraș. Ne-a invitat pe mine și pe prietena mea în noua ei locuință. Voia să ne cunoaștem mai bine, să-i întâlnim și pe ceilalți străini cu care se împăca bine.
Nu a fost prea complicat să găsim adresa. Era o casă mare în care locuiau mai multe persoane din țări diferite. M-am gândit imediat la cât de greu ar fi putut să le fie. Locul era modest și, categoric, nimeni nu era prea înstărit pe-acolo. N-am spus nimic. Ne-am salutat cu cei prezenți și ne-am așezat la un ceai, la masa din bucătărie. Lângă mine era o doamnă în vârstă. Din vorbă în vorbă, am înțeles că era americancă. M-a întrebat ce lucrez. I-am spus că sunt medic la spitalul universitar. A devenit și mai interesată de mine după mica mea prezentare. „Cunoașteți pe cineva care face transplant de rinichi?” Am crezut că întrebarea venea, posibil, din rațiuni medicale. Poate avea insuficiență renală, poate făcea dializă? I-am spus că sunt doi chirurgi foarte buni care se specializaseră în astfel de grefe. Nu mi-a trecut nicio secundă prin minte motivul real al interesului ei: „Credeți că mi-ar lua un rinichi?” Am crezut că nu înțeleg bine ce aud. Am mai întrebat o dată la ce făcea referire. A spus de câteva ori: „Vreau să donez un rinichi.” I-am spus că nu e nevoie să se întâlnească cu chirurgii. Era destul să vină la centrul nostru de transplant și să completeze niște documente. Noi i-am fi oferit un card de donator și …. Mi-a retezat-o ferm: „Nu după ce o să mor. Acum, cât sunt în viață.”
Lucrase zece ani ca învățătoare în China. De acolo venise în Turcia. Adoptase un copil. Cât a stat în China, fiul adoptiv se căsătorise. Avea și un nepot de la el. După ce crescuse băiatul, a simțit că e timpul să plece și să-i lase, liniștiți, cu viața lor. Nu mi-a spus nimic despre ce trăise în America, înainte de a se lansa într-un proiect așa de radical. N-am vrut să par insistentă ori nepoliticoasă în vreun fel sau altul. M-am mulțumit doar cu ce-mi povestea ea. A încercat să-și doneze un rinichi și în China. Acolo fusese refuzată din pricina vârstei. Avea 70 de ani. : „Spuneți-mi, vă rog, în țara dumneavoastră, s-ar încumeta colegii să-mi facă această intervenție chirurgicală?”
I-am explicat, cât am putut de limpede, că nu vârsta era principala problemă, ci alte obstacole. Ne-am retras pentru a discuta în liniște. Se gândea de multă vreme să doneze un rinichi. Era în vârstă, ea avea doi și credea că s-ar fi descurcat și cu un singur rinichi. Lista de așteptare era atât de lungă și, dacă ar fi putut fi de folos cuiva, n-ar fi stat o clipă pe gânduri. Am privit-o atent. Era foarte serioasă. I-am spus că era minunat faptul că avea doi rinichi. Că ar fi trebuit să se bucure pentru asta. Nu se știe niciodată când se putea îmbolnăvi de ceva grav și cei doi rinichi ar fi fost bine să fie la locul lor.
„Nu am probleme de sănătate. Am fost foarte sănătoasă până la această vârstă și știu că nu mă voi îmbolnăvi nici de acum încolo. În plus, sunt gata să îmi asum acest risc”, mi-a răspus ea.
Cunoștințele mele pe acest subiect se bazau doar pe conversațiile cu alți prieteni și colegi. Aveau câteva povești, într-adevăr, interesante despre donatori și beneficiari de organe. Regula pe care o reținusem era foarte clară: cu excepția rudelor, nimeni altcineva nu era acceptat pentru donarea de rinichi. Știam că această regulă era aplicată strict ca o măsură de precauție. Vânzarea de organe este ilegală și legea protejează individul de orice abuz. I-am spus că peste lege nu se putea trece. Da, vârsta nu era un obstacol atâta timp cât sănătatea ei era bună, dar limitările legislative erau fundamentale. „Nu vreau să știu unde o să-mi ajungă rinichiul.” Consecventă în ideea ei, a adăugat: „Să mi se facă testele necesare, să se verifice lista și să dea rinichiul meu persoanei cele mai potrivite. Trebuie să înțelegeți, doamna doctor, că este dorința mea cea mai mare, dintotdeauna!”
I-am spus că înțelegeam și că, dacă ar fi fost după mine, aș fi ajutat-o să-și împlinească dorința. Ochii îi străluceau, ascultându-mă. Mi-am sunat imediat colegul pentru a-l întreba ce părerea avea. La început, a fost la fel de nedumerit ca și mine. Nu pricepea dorința acestei femei. Îmi spunea mie tot ceea ce-i spusesem eu ei. Era o situație ieșită din comun. Femeia, foarte convingătoare, voia să doneze fără să cunoască beneficiarul. Acest lucru nu ar fi eliminat orice suspiciune? Nu a răspuns imediat. Era clar că se gândea la toate aspectele. Mi-a spus atunci că va prezenta cazul comisiei de etică. Dacă acest for accepta, atunci discuția putea fi reluată. I-am rezumat doamnei conversația. Entuziasmul ei m-a năucit: „Deci, există speranță!”
M-a rugat să o fac și i-am și promis că-i voi fi alături. Că vom merge împreună la Direcția de Sănătate. Nu vorbea turcește și s-ar fi făcut greu înțeleasă acolo. Realiza complexitatea situației și o îngrijora faptul că nu ar fi putut-o prezenta corect. Eu am pus întrebări suplimentare ca să înțeleg bine despre ce era vorba, dar acolo unde limba chiar ar fi fost un obstacol! Să o ia de la capăt cu oamenii ăia, exclus. Am stabilit o întâlnire în fața Direcție de Sănătate, într-una din zilele săptămânii care avea să înceapă. Dorința ei i-a lăsat pe toți, muți de uimire. Discuțiile și nedumeririle se repetau la indigo. A completat formularul, l-am semnat și eu ca martor. Și-a primit cardul de donator.
„E suficient să faceți o cerere.” I se spusese. Își asuma o mare responsabilitate. Am tradus fiecare cuvânt și în engleză. Avea deplină încredere în mine. Mi-a mulțumit de nenumărate ori. Era fericită. Realmente, fericită. O înțelesesem perfect. A semnat documentele. De-acum, nu aveam decât să așteptăm. I-am propus o întâlnire cu colegul meu, chirurgul. Ca medic, știam cât de mult însemna să-l cunoască. Lucrurile s-au înlănțuit: acordul Ministerului Sănătății, testele de compatibilitate cu posibili beneficiari din listă, selectarea pacientului cu șansele cele mai mari de compatibilitate, pregătirile pentru operație.
Am vizitat-o după intervenție. Voiam să-i cunosc starea și să știe că-i rămăsesem alături. Gândul că își alesese acest scop cu un motiv anume nu-mi dădea pace, dar nici nu îndrăzneam să întreb. Așteptam momentul în care, dacă ar fi găsit potrivit, s-ar fi destăinuit. Era un om sănătos care alesese să treacă printr-o intervenție chirurgicală majoră. De ce oare? M-am apropiat ușor. A fost tare bucuroasă să mă vadă. Aflase că rinichiul ei se afla acum în pacientul din salonul alăturat. Voia să-l vadă, să știe dacă e bine, dacă urinează, dacă … . O durea tăietura, primea calmante puternice. Nu regreta nimic. Ea era bine. Dar el? Primitorul era bine?
Am liniștit-o spunând că mă duc să-i aduc vești. Era vorba despre un bărbat în vârstă de 60 de ani, care venea dintr-un sat mic și își câștiga viața din agricultură. Când am intrat în salonul lui, fiica sa era acolo. M-am prezentat ca prietenă a donatorului care îi transmitea sănătate și voia să se asigure că lucrurile mergeau bine. Nu o puteau vizita, dar voiau să-i transmită, la rândul lor, că-i sunt recunoscători. Fusese salvat de dializă. După foarte mulți ani, urina singur. Aproape că nu mai sperase. Diabetul nu-i permitea să consume dulciuri și i-au transmis ei, prin mine, o cutie cu bomboane: „Dacă doamna din America are voie, sperăm să se bucure de ele și să le mănânce cu multă poftă!”
Chirurgul confirmase. Testele de compatibilitate arătau un scor foarte ridicat. Părea că fusese rinichiul propriu pe care îl recuperase. Donatoarea urma să fie externată în câteva zile. Am intrat din nou în salonul ei, cu toate veștile bune așezate victorios pe cutia de bomboane. Și totuși, chipul ei s-a umbrit puțin: „Mi-arș fi dorit să fi fost dat cuiva mai tânăr; rinichiul meu ar fi fost util mult mai mult timp.” I-am explicat cât de mult conta o compatibilitate strânsă și că a fost aleasă persoana cea mai potrivită. Mă îngrijora faptul că, după toate etapele parcurse cu atât entuziasm, ea se blocase acum pe un detaliu neașteptat. Așa suntem noi, oamenii. Nu se întâmplă întotdeauna totul așa cum plănuim, mi-am spus în gând. Când cea mai mare dorință devine realitate, parcă ai fi vrut să fie un pic altfel.
Urma să se întoarcă în America. Nu-mi aduceam aminte să fi menționat asta. Am organizat o întâlnire cu toți prietenii mei: o cină de rămas bun. A acceptat cu încântare. Era doar cu două zile înaintea plecării. Erau zile aglomerate pentru ea. A fost ultima noastră întâlnire. I-am arătat mesajul pe care mi-l trimisese prietenul ei din America pe rețelele de socializare. Îmi mulțumea pentru grijă și suport. A emoționat-o profund. Așa a început să-mi povestească despre decizia de a se reîntoarce. Și multe altele.
Fusese de acord ca, la bătrânețe, când vor rămâne singuri, să locuiască împreună cu prietenul ei din tinerețe. De fiecare dată, atunci când prietenul îi amintea: „Nu crezi că a sosit vremea?”, ea refuza. Pînă nu demult, nu-i trecuse prin cap să se întoarcă. După operație, și-a dat seama că vrea să meargă acasă, să fie cu el, așa cum plănuiseră. I-a spus și lui. Nu-i venea să creadă. Inițial, ea fusese convinsă că va rămâne în Turcia. După intervenția chirurgicală, a realizat că-i lipsește familia. Scopul pentru care venise în Turcia fusese atins. Nu mai avea nimic de făcut pe aici. Spunând toate acestea, lumina ochilor ei se înnora tot mai mult. Mi-a luat mâna, adăugând: „Nu aș fi putut face asta fără tine. Le-am spus tuturor, doar tu m-ai ascultat.”
Mă întrebam în sine mea cum de mă prinsese atât de profund în povestea vieții ei. Țelul ei fusese motivul, cu siguranță. Nu puteam rămâne indiferentă în fața cuiva care mă făcea părtașă la visul lui. Mă simțeam îndotdeauna datoare să pun umărul. Cred că viața fiecăruia din noi are vis declanșator. „Ați spus vorbele potrivite, persoanei potrivite.” Am răspuns eu întrebărilor amândorura. Era momentul să aflu ce generase planul ei de viață.
Cu ani în urmă, pe când era încă în America, urmărea un program de televiziune. A dat peste un interviu cu o învățătoare. Femeia nu știa nimic despre transplantul de organe. Vorbea despre un elev care lipsise de la școală mai multe săptămâni. Fusese diagnosticat cu insuficiență renală, urma să facă dializă, fusese înscris pe o listă de așteptare pentru transplant renal. În unele cazuri, ar fi putut dura ani de zile până să avanseze în listă. Învățătoarea luase decizia imediată de a face testele de compatibilitate pentru a dona un rinichi copilului bolnav. A fost atât de impresionată de acea emisiune încât ajunsese să transforme gestul într-un scop al propriei vieți. Vorbea despre programele de conștientizare, despre modul în care ne putem ajuta unii pe alții. Mi se părea incredibil ce auzeam.
La scurt timp după plecarea ei, aveam să fiu martora unei istorisiri la fel de tulburătoare. Una din pacientele mele astmatice mi-a povestit despre boala ei renală cronică.
Fusese diagnosticată cu insuficiență renală la vârsta de douăzeci de ani. La acea vreme, era o femeie tânără, proaspăt căsătorită care avea toată viața înainte și nu-și putea imagina că ar fi putut avea probleme de sănătate prea complicate. Găsea diverse scuze pentru oboseala ei cronică. În cele din urmă, a decis să meargă la doctor și să se confrunte cu adevărul. Avea boală renală în stadiul incipient. Atunci, dializa i-a fost prezentată ca un soi de ultimă frontieră, dar i s-a prescris o lungă listă de lucruri de îndeplinit pentru a evita stadiul final al bolii. În fața unei astfel de amenințări, ea a ales prudența. Consuma doar atâta proteină cât i se recomandase, calcula cu meticulozitate tot ce mânca pentru a-și menține echilibrul fragil. Fără excese de apă sau de sare! Ar fi fost dispusă să-și trăiască întreaga viață foarte precaut, numai să nu ajungă la dializă. Mi-a povestit despre familie. Părinții ei, încă în viață și sănătoși, cele trei surori și un frate apropiat de vârsta ei formau o familie mare, gata să se sprijine unii pe ceilalți, în orice împrejurare. O astfel de familie era o adevărată binecuvântare. Mai ales pentru soțul ei, care rămăsese orfan de la o vârstă fragedă. Trăiau uniți și se bazau unii pe alții. O descrisese ca perfectă chiar pacienta mea: „Fiecare completează ceea ce lipsește celorlalți.”
În stadiile incipiente ale bolii, sora mai mare a venit să o vadă. „Nu-ți face griji, îți voi da unul dintre rinichii mei dacă va fi nevoie!” A fost suficient pentru ea să-și audă sora rostind aceste cuvinte. Din clipa aceea, s-a simțit foarte puternică. Sora ei a transmis apoi întregii familii hotărârea luată ca definitivă și irevocabilă, iar răspunsul lor a fost pe măsură: „Rinichiul tău, sora ta, decizia ta.”
Timp de aproape douăzeci de ani, ea și-a gestionat condiția patologică prin dietă și medicamente. Medicii au numit această realizare a ei drept un miracol. Controalele de la fiecare trei luni nu arătau modificări. Dar, la un moment dat, din cauza dificultăților financiare, a trebuit să meargă din nou la lucru. Dacă ar fi putut anticipa prețul pe care avea să-l plătească, cu siguranță, ar fi căutat alte soluții pentru susținerea cheltuielilor gospodărești.
Condițiile de lucru i-au dat stilul de viață peste cap. Oboseala și stresul îi clătinaseră echilibrul. Medicul ei își schimbase discursul. Trecuse de la încurajări la avertismente.
La ultimul control, a anunțat-o că aveau de programat prima dializă sau un transplant de rinichi. „Rinichiul, singurul lucru de care avem nevoie, este pregătit.” I-a spus ea, sigură pe sine, și a plecat acasă să se pregătească.
Și-a sunat sora care-i promisese un rinichi. „Nu pot face asta, draga mea.” A fost răspunsul primit. Ei i s-a părut că nu auzise bine. Sora era foarte serioasă, nu avea de ce și cum să insiste. Și-a sunat tatăl și l-a rugat să vorbească cu ceilalți frați. O săptămână mai târziu, tatăl adusese răspunsul: „Fata mea, surorile tale și fratele nu sunt dispuși să doneze rinichi.” Lumea ei s-a prăbușit. La internare, valorile examenului de sânge descriau o stare generală precară. Medicul i-a spus că deja erau contra cronometru și o decizia trebuia luată numaidecât.
Nu uitase niciodată zilele acelea. Câțiva prieteni, soțul și rudele lui îi fuseseră alături, dar, timp de zece zile cât fusese internată, nimeni din familia ei nu a fost să o vadă. „Ce am făcut să merit asta?” Își chinuia ea mintea. Simțea că înnebunește.
Când și-a zărit sora în pragul salonului, s-a bucurat ca un copil. Nu conta vârsta pe care o avea. Dorea doar afecțiune. Afecțiunea alor ei. Nimic mai mult.
Sora s-a așezat stingher pe marginea patului ei și i-a spus: „Am venit să îmi cer iertare. Vom face un pelerinaj pentru tine.” Nu a putut să scoată un sunet. Doar a privit-o cu o uimire mută și atât.
Familia continua să se întâlnească, dar nimic nu a mai fost la fel. Ea făcea acum dializă și încerca să rămână în viață. Așa s-au și intersectat drumurile noastre. Mi-a fost trimisă cu un astm sever care nu răspundea la tratament. În urma evaluării, i-am propus un plan terapeutic și am luat-o sub observație. După o vreme, astmul ei s-a calmat, fapt ce o încuraja să spere la transplant. S-a înscris, din nou, în lunga listă de așteptare.
În timpul uneia dintre vizitele medicale, îmi spusese că soțul ar fi vrut să-i doneze un rinichi, dar nu s-a putut realiza compatibilitatea tisulară. A menționat până și conceptul de don încrucișat. „Adică, poți primi un rinichi de la un străin, iar una dintre rudele tale donează un rinichi pacientului familiei acelei persoane.” S-au înscris și pe tipul acesta de listă.
Un an mai târziu, soțul ei a fost sunat și a fost întrebat dacă își menținea decizia. Soțul fusese sunat, nu ea. Nu mai voiau și alte dezamăgiri.
Îi fusese foarte teamă de dializă. Tratamentul îi deschisese, însă, ușa către o altă lume, complet necunoscută. Se simțea ca într-o familie printre pacienții programați în aceeași zi cu ea. Medicul ei îmi era o prietenă foarte apropiată. Pacienta noastră comună ne-a invitat pe amândouă la o cină în compania prietenelor ei de la centrul de dializă. Invitația a fost făcută atât de sincer și de entuziast încât nu am putut-o refuza. „Golden Girls”, cum le-am numit eu în timpul cinei, se înțelegeau de minune. Porțiile și felurile alese se transformaseră într-un joc amuzant. Dacă nu aș fi fost de față, poate nici n-aș fi crezut că o viață plină de restricții poate fi privită cu un șuvoi de zâmbete schimbate cu îndrăzneală. „Am mai mâncat asta înainte?”, se jucau ele cu meniul. Se întorceau spre doctorița lor și întrebau: „Ce-ar fi dacă am mânca și noi așa ceva, sub supravegherea ta?”
„Ei bine, dacă vreți să mâncați, dați-i înainte! Oricum, mâine e zi de dializă.” Venea răspunsul specialistului, în același ton.
Chelnerul ne-a recomandat sucul de rodii, rețeta specială a casei. Am acceptat cu bucurie. Îl adoram. „Golden Girls”, în cor, au intervenit: „Noi nu putem bea, dar va fi minunat să te vedem pe tine, bucurându-te atât de mult de ceva ce-ți place grozav!” După antreuri, s-au privit, apoi au început să scotocească după medicamente prin poșete. „E momentul pastiluței protectoare. Până la felul doi o să-și facă efectul.” Erau adorabile! Amuzante. Tonice. Trăiau clipa cu mare bucurie. A fost o cină memorabilă.
Ne-a povestit în seara aceea despre ultima vizită a surorii care-i promisese un rinichi și care, când treaba a devenit serioasă, s-a răzgândit. A servit-o cu ceai, protejându-și atent brațul cu branula. Nu au vorbit despre boală. Au schimbat câteva generalități. Sora ei era cam grăbită. „Uite, îți las un număr de telefon. Trimite toate covoarele la curățat! Cele din bucătărie sunt foarte murdare. Plătesc eu.” Vorbele acelea au rănit-o cumplit.
„Dragă soră, eu mă lupt să trăiesc cu o boală gravă, iar tu-mi vorbești despre covoare?! Să fie murdare!” Nu își amintea cum a plecat de acasă sau cum ajunsese în acel cartier. Se pare că își pierduse cunoștința la un moment dat. Din fericire, o femeie amabilă a găsit-o și i-a acordat sprijin. L-a sunat pe soț să vină după ea, dar nu l-a mai așteptat. Simțea că este aproape de casă și a pornit, lăsându-se purtată de pași. S-a trezit brusc în fața propriei case.
Nu-și putea explica cum de se întâmplaseră toate astea. Pesemne că erau emoțiile strânse de-a lungul anilor, sentimente ascunse de toată lumea, ca să nu supere pe nimeni.
După acest incident, s-a simțit eliberată. A rupt legăturile cu sora ei și a încheiat orice tristețe care venea dinspre trecut.
„Ne e poftă de ceva dulce, doamna doctor!” A introdus ea ideea că ar trebui să ne gândim și la un desert. A continuat apoi, cu un pic de amărăciune. „Înțeleg că toate greutățile astea m-au copleșit. Dar o promisiune trebuie respectată. Nu pot accepta să mi se spună că nu a fost o promisiune sau că mi s-a părut mie. Dacă ar fi spus de la început, ‘nu am destul curaj pentru așa ceva’ sau ‘mă tem să nu mă îmbolnăvesc într-o zi și atunci un rinichi nu va fi suficient nici pentru mine’ aș fi înțeles.”
Nu putea ierta nici după atâția ani. Era evident.
Suferise prea mult. Avea nevoie să-și regăsească măcar o parte din echilibrul interior. Spera ca donatorul ei să fie în viață și să fie un om bun.
Vedea semne în toate întâmplările prin care trecuse: „Cred că există un motiv în spatele a tot ceea ce am trăit.”
Cu siguranță, aceste povești, în care viețile celor care donează și ale celor care nu o fac se împletesc, nu au fost trăite în zadar și nu au fost spuse în zadar”.
*
Am terminat de citit povestirea cu viețile celor două femei, foarte mișcată. Atunci când mă gândesc la oamenii care-mi sunt apropiați, folosesc uneori sintagma aceasta: oameni pentru care aș da un rinichi. Și l-aș da. Cât despre speranța doamnei care aștepta un rinichi, și care i-a fost înșelată… Ce să spun… Ce imensă tristețe…
Am discutat cu oameni legați de dializă, sau cu cardiomiopatie dilatativă, sau cu probleme de ficat ce făceau necesară realizarea unui transplant. Am discutat cu cei care au primit un organ, am colaboratori apropiați printre ei. Am vorbit cu persoane care au donat unei rude un rinichi sau cu părinți care au fost de acord sau erau pe punctul de a fi de acord să doneze organele copiilor lor, aflați în moarte cerebrală. Am discutat cu anesteziști și chirurgi implicați în tralizarea de transplant. Cu coordonatori de transplant. Am scris despre toate astea. E o lumea întreagă ce leagă nefericiri și speranțe.
Și atunci, imediat după citirea povestirii numărul 8, atunci când toate speechurile (frumoase și mișcătoare – o spun iar) pe marginea volumului s-au terminat, am întrebat-o pe autoare un lucru: când are iertarea un sfârșit? Și am explicat. În România, clinici universitate ar putea și ar fi putut face transplant al mai multor organe, și nu au făcut. Am menționat și că exact în ziua aceea ar fi fost ziua de naștere a prof. dr. Viorel Bucuraș, plecat dintre noi, care a continuat transplantul renal început la Timișoara prof. dr. Petru Drăgan. Așadar, ar putea pacienții ierta doctorii/clinicile ce i-ar putea ajuta cu un transplant, și nu o fac?…
Nu e o întrebare pusă simplu, sau pentru un răspuns simplu, cu nu sau da. De fapt implică multe – printre altele și situația clinicilor, și repartizarea banilor prin programul național dedicat acestei proceduri, și cunoștințele atestate ale personalului medical, și… multe altele. Dar oare pacienții știu măcar ceva din lucrurile astea?…
Doamna Göksel Altınışık a răspuns vorbind despre necesitatea de a se mări conștientizarea legat de donarea de organe pentru lunga listă de pacienți care așteaptă un organ. A continuat: „Pacienta mea a așteptat și ea. Din păcate, ea a dezvoltat și un cancer de sân, și nu a mai putut primi un organ. A fost foarte mândră legat de această carte, pentru că-i cuprindea povestea. A murit recent. Dar doamna cealaltă, din America, și-a donat rinichiul, în țara mea, cuiva pe care nu îl cunoștea. Toate aspectele acestei povestiri trebuie să ridice conștientizarea legat de donarea de organe. I-a luat 10 ani să găsească un loc unde să-și poată dona rinichiul. Sunt probleme legat de sănătate în toate țările. Mă bucur că am publicat această carte și în România”.
Copiii ce pier, dar ceva din ei ajunge paltini, apoi paturi, arse, din care sar scântei, se fac miei, apoi pești cu solzii de aur, apoi iar copii sunt o metaforă pentru cei care se duc dinrte noi, dar organele lor continuă alte vieți. Dar și povestirile acestea, care continuă oameni ce nu mai sunt printre noi, prin scris. Dar pot ajuta pe cei care mai sunt, și suferă. Înțelegându-le suferința, vorbind despre ea, invitând pe cei din jur să înțeleagă importanța transplantului de organe și întrebând medicii și factorii de decizie ce se poate face mai mult pentru a se putea realiza transplanturi, contribuim cu o frunză, cu o scânteie și cu un solz pentru a fi mai bine, undeva.
Așa că am reluat întrebările din februarie anul trecut, pentru Timișoara, pentru rinichi, care e un transplant ce s-a mai făcut aici, și care s-ar mai putea face, să vedem unde stăm. În primul rând, unde stăm cu banii, și am discutat cu domnul Alin Nica, președintele Consiliului Județean Timiș, care e instituția ce poate finanța cerințele Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara, legat de dotarea Clinicii de Urologie de aici, primind următorul răspuns: „Mi-am manifestat deschiderea pentru reluarea transplantului renal la Timișoara, sprijinim financiar ce e necesar acolo pentru a face clinica funcțională și pentru această procedură – condițiile nu sunt îndeplinite din punctul de vedere al personalului, ce trebuie să fie la un anume standard – aici eu nu am competență, pot să rezolv partea de condiții materiale, dacă oamenii doresc.
Legat de dorințele și cerințele celor de la clinica de care am vorbit, vom reveni într-un alt material, în zilele ce urmează, prin amabilitatea prof. dr. Alin Cumpănaș, șeful clinicii, care ne-a invitat la o discuție pe acest subiect.
Din păcate, nu este foarte clar ce se va întâmpla la și după alegeri, în Timiș, cum conducerea PNL l-a demis pe președintele CJ, Alin Nica, de la șefia organizației pe Timiș, pentru că nu a dorit alianța cu PSD (câștigând, în schimb, multe simpatii locale). Dacă el nu va rămâne pe postul de acum, persoana care îi va urma pe post va trebui convinsă de utilitatea și necesitatea de a se relua, la Timișoara, transplantul renal, pentru a oferi fondurile necesare. Și, ca și despre prezența în rândurile NATO, uneori e puțin mai greu să explici cuiva de ce e ai bine și mai firesc „în” decât „afară”, până nu simte fiecare, pe propria piele, iminența unui război…
Până la noi date, „Amprente pe spațiul gol” de Göksel Altınışık își așteaptă cititorii. Și ne aducem aminte, citind, că trăim prin semințele pe care le punem. Ne prelungim prin lucrurile pe care le facem cu delicatețe, cu empatie, cu profesionalism. Trăim prin ce dăm. Aș vrea să cred că aceste povestiri având ca fundal lumea medicală pot să readucă un strop de empatie la cei care au mai strunjit din ea, și să îi ajute pe cei la început de drum să nu și-o piardă.
Foto (c) UMF Timișoara
Ramona Băluțescu
