Mă uit la omenii cu care mă strâng pentru poza de final, și mă întreb cum am fi, văzuți din afară. Călugărițele și fotograful eparhiei, medici foarte tineri, medici deja albiți de viață și de încordarea de a ține pacienții în ea, un jurnalist ce, poate, sau cel mai degrabă, nu ar fi trebuit să fie aici.– Iar aici însemnă o mănăstire greco-catolică. Și totuși, ajungem să facem poza asta așa, ca o ceată de improbabili, uniți, la capătul zilei, prin dorința de a ajuta.
Dar hai să vedem ce s-a întâmplat, mai întâi, la Lugoj, săptămâna trecută. Spus simplu, încă o caravană medicală, cum deja le știți. Și totuși, nici una nu este la fel cu cealaltă, după locurile implicate, după specificitatea oamenilor întâlniți și ajutați, după organizare, după cei care se găsesc, înainte, cu mâna sus, în semn că participă. Mai cu detalii, Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” Timișoara a organizat o nouă caravană medicală, de data asta la Lugoj, ca parte din Proiectul ,,Împreună pentru viață”, care a câștigat trofeul ,,Campania anului”, în 2022, la Romanian Healthcare Awards, competiție cu juriu internațional. Am avut, ca și până acum, medici din Spitalul Clinic Județean de Urgență Pius Brînzeu din Timișoara, din Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara, din Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr Victor Babeș Timișoara și, dat fiind locul, și colegi ai lor de la Spitalul Municipal Dr. Teodor Andrei din Lugoj.
Altfel decât până acum a fost că, la capătul celălalt al organizării, le-am avut pe călugărițele baziliene greco-catolice de la Mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, din Lugoj, cum știam, de niște ani, munca lor cu persoane mai puțin răsfățate ale vieții. Așa că a fost simplu – am unit două entități pe care le cunosc și le apreciez datorită muncii lor. De mai bine de 10 ani am ieșit cu bazilienele prin nordul țării, în preajma Crăciunurilor, ducând în locuri unde se ajunge mai greu, prin nămeți, pachete cu de-ale gurii și cu cele trebuitoare traiului, la familii mai încercate. Nu o să uit niciodată pe unul dintre bătrânii de care am dat, în Țara Lăpușului, care, încurcat, ne-a spus ”apăi o să iau și eu câte ceva, numai să vedem cum să vă plătesc” – i-a luat o vreme până a înțeles că nu e nimic de plătit, că pur și simplu am plecat pe sate să găsim casele mai dărăpănate și oamenii mai cu nevoi…
Am fost, cu bazilienele, și mai ales cu maica Valentina Hădărău, prietena mea, care le-a condus pe cele din Romania, apoi pe cele din Banat, pe tot felul de drumuri – de la cupola Bazilicii Sf Petru la muzeele Vaticanului și Florenței, în ghetto-ul venețian, la cimitirul săracilor din Sighet în apropierea oaselor pierdute ale lui Maniu, în Ucraina cea încercată la sfințirea unei noi biserici greco-catolice dar și pe drumuri fără nume, în nordul țării și în Banat, la copii mulți, la bătrâni și bolnavi, neînțelegând credința dar văzându-i și aplaudându-i roada. Căci, după cum am mai auzit în timp, mâinile care ajută sunt mai sfinte decât palmele care se roagă.
Cred asta. Nu mă înteresează zeii bine sau rău-făcători. Mă interesează omul care suferă, cu foamea lui, cu frigul, durerea sau teama. Și cei care fac ca acestea să devină mai puțin. Așa că, deși unora încă le pare bizar, m-am pus și eu de multe ori la drum cu prietena mea, sau i-am spus: uite, acolo e un om pe care ai putea să-l ajuți.
Așa s-au aliniat și planetele caravanei de acum. M-am hârâit puțin cu Valentina, legat de cum vedeam eu lucrurile, l-am anunțat pe episcopul Ioan Bot (pentru care ne frângem mâinile, să nu aibă careva idei tâmpite să îl ia din Banat, cum dragul nostru episcop de dinainte, Alexandru Mesian, nu mai e) despre cum ar fi ideea, apoi s-a văzut de locul final, și de zi, și de împărțirea spațiului. Prin îngrijirea conf. Ovidiu Bedreag, șeful Clinicii de ATI de la Județeanul din Timișoara. Totul, pentru ca persoanele de care se îngrijește comunitatea călugărițelor de aici, care sprijină în mod regulat aceste persoane cu sfaturi duhovnicești și cu bunuri materiale, să poată să aibă acces la întâlniri cu medici specialiști.
Au fost asigurate consulturi de specialitate din domeniile cardiologie, medicină internă, gastroenterologie, neurologie, pneumologie, pediatrie, ORL și s-a făcut și un triaj de oflalmologie, urmând ca persoanele cu probleme rezolvabile în felul acesta să primească, ulterior, și ochelari potriviți lor. Au sprijinit caravana companiile medicale Helimed, cu echipamentele medicale necesare (ecografe, aparate EKG, spirometrie etc.) și Diamedix, cu echipamente de laborator.
Inițiatorul proiectului, prof. Dr. Dorel Săndesc, managerul Spitalului Județean Timișoara, nu a putut veni cu noi, dat fiind că era prins cu concursul pe care l-a susținut în acea zi pentru updatarea de la manager interimar la manager plin, așa că a fost absent motivat. Dar și la Lugoj am avut câteva nume cunoscute ale medicinei timișene – conf. Ovidiu Bedreag, de care am pomenit deja, și coordonator al ”acțiunii Lugoj”, deci ”the Boss”, Mihai Grecu, șeful UPU SMURD de la Spitalul Județean Timișoara, Erwin Floroni, chirurg vechi și încercat al Municipalului din Lugoj. Alături, desigur, de medici primari, specialiști și rezidenți.
Plecăm, miercurea trecută, după programul medicilor, de la Județean, cu mai multe mașini, cu unele venind și aparatele, eu merg cu alt bun prieten, Mihai Grecu, plecăm mai repede că mai bifăm o chestie, ajungem primii, băgăm o clătită și niște căpșuni din grădina bazilienelor (unii dintre noi) și o țigară (alții dintre noi) până vin și ceilalți, reușesc performanța de a îmi trage un Nikon în obrazul drept când mă aplec după o tură de fructe, e de un ciudat sentiment reconfortant să te lovești mai urât când îl ai pe șeful Urgențelor județene lângă tine, pufnesc în râs ca proasta, e ca în copilărie când ”pupă mama și trece”, acum trece totul doar când te gândești la hemoragia de medici pe care îi vom avea în curând în preajmă.
Urcăm treptele de piatră dinspre grădină, a venit prima mașină de după noi, sunt oameni pe care încă nu îi știu, spunem fiecare ce urmează să facă, parcă e un început de tabără, până ajunge și Ovidiu să hotărască final ce și cum, și mai ales unde, se întâmplă un fel de mișcare de vest sălbatic, se pun ixuri ipotetice pe fiecare teren nou și ocupabil, se invocă zeii prelungitoarelor, se spune un ”ptui, ptui, priza mea”, ca în copilărie, pe ce și-ar dori fiecare să fie micul lui imperiu cu cruce roșie pe drapel (și ce imperiu e acela fără o priză?), ajunge și Ovidiu, granițele desenate deja imaginar cad, pediatria se schimbă cu… nu mai știu cine, cred că ia locul gastroenterologiei, se renegociază teritorii, se construiesc drumuri de pietricele galbene spre toaletă, se calculează măsuțe, scaune, mai avem vreo 20 de minute, teoretic, până când va începe întâlnirea cu oamenii pentru care am venit, teoria ne omoară, practica este cu totul altceva, primii oameni deja au venit și se uită la furnicăreala noastră care implică scaune, multe scaune, și strategii de eficientizare, și tot.
Dar aici e Lugoj, lumea nu doar că nu se grăbește dar mai și cunoaște pe călugărițe, care vin cu biscuiți pentru cei mici, invită lumea pe scaune în zona de la intrare, îi ridică pe copilași în brațe, au un cuvânt bun pentru toată lumea și îi și prezintă pe primii veniți, să spargă gheața.
Îi simt pe oameni puțin nedumeriți. Dar au venit, la îndemnul călugărițelor. Ideea unora balează între ”eu mi-s sănătos” spre ”oricum nu vreau să știu ce am”. Cu toate astea, docili, discută cu medicii. Cei care fac triajul, adică explică puțin despre ce este vorba și întrebă oamenii de una, de alta, să vadă cam unde ar putea fi problemele, sunt Ovidiu Bedreag și Mihai Grecu. E interesant să-i văd făcând asta, mă foiesc și eu pe lângă ei, cu grijă să nu incomodez, sunt oameni care sau coordonează o mică armată de alți doctori, sau, mai degrabă, au treabă cu oameni care nu mai au cum vorbi, intubați sau în stare de inconștiență, așa că mă bucur pentru exercițiul fiecăruia dintre ei, de acum, e bine să ieși din rutină, îi privesc cum întind mâna oamenilor, cum se prezintă, zâmbesc cu un strop de tristețe în colțul buzelor – oare câți dintre cei cu care ne întâlnim acum știu ce e aia un conferențiar, și mai ales, cât de multă trudă implică să ajungi să îi înveți și pe alții, mă întreb pozându-i lui Ovidiu ecusonul.
Uneori povestea fiecăruia dintre oameni, dintre maturi, ține mai mult decât mi-aș fi imaginat. Sunt oameni pe care îi întâlnisem deja, cum am pozat la atâtea din evenimentele bazilienelor, și abia acum aflu câte ceva din povestea vieții lor, a locuirii lor precare, care i-a garnisit cu boli sau inabilități. Iar medicii îi ascultă pe fiecare, gândesc împreună cu ei, vin cu idei, cu soluții, dincolo de a-i trimite la specialistul x sau y din încăperea care urmează.
Uneori, să faci bine e ca a pune o capcană cu o momeală. Trebuie să faci omul să te asculte pentru a-i putea livra propriu-i bine. Oamenii sunt îndărătnici în interția lor. Nu spun asta ca o acuză – sunt și eu din grupul îndărătnicilor. Ca să-mi amintesc doar de ultima pneumonie cu care am ajuns la Mihai, ultima dintr-un șir de mai multe, în ultima iarnă, îmi aduc aminte de rechizitoriul pe care mi l-a servit, cum că mi-a spus cu ce să am grijă, și alea-alea, ca, atunci când a terminat, să-l întreb, spre exasperarea lui, dacă are și o bere rece. (N-am găsit bere rece, în seara aia, în Județean, doar ceva cola rece, mai sus, la cardiologul meu, care era și el de gardă). Și tot atunci Ovidiu m-a piscălit, legat de medicamentele pe care trebuia să le procur, și s-a declarat satisfăcut abia când i-am trimis poza cu ele cumpărate. Până la urmă, locuiește un copil îndărătnic în noi toți…
Iar copilul îndărătnic din pacienții noștri lugojeni (măcar pentru constelația din caravana asta pot să folosesc și eu un plural, subincluzându-mă) ridică precauții și îndoieli (totuși, exprimate finuț) legat de tot felul de lucruri ce mi se par firești. E normal să te temi pentru vederea ta. Chiar dacă e pe duse. Pentru că, atâta cât e, e mai mult decât nimic. Și îl aud pe Ovidiu cum îi explică unei doamne în vârstă că ar fi bine să își opereze ochii, ca să poată reajunge la o vedere bună, iar. E de înțeles teama omului, cum spun, chiar dacă ție ți se pare irațională. Oamenii nu se operează doar să-și pună cururi și țâțe, sau 5 cm în plus de… diverse, și cu lumina ochilor nu te joci, chiar de exact asta e problema, că începe să pălească. Îmi aduc aminte, brusc, de temerile celor cu care am ajuns eu la oftalmo, în timp. Știu că se gândesc dacă vor rămâne chiar și fără firul acela subțire cât mai pot vedea. De aceea intervin, de la spatele lui Ovidiu, să întreb (ca să nu-l supăr, deși știam răspunsul) de se operează ambii ochi deodată. Pentru om e important că poate încerca ceva, și rămâne totuși cu ceva, dacă primul ceva nu reușește. Ovidiu prinde din zbor ideea, înțelege pista pe care-i sugerez să meargă, explică doamnei că nu se operează ambii ochi deodată, că se rezolvă mai întâi primul ochi și apoi, când acesta funcționează iar cum trebuie, se trece la celălalt. Abia acum ideea începe să surâdă doamnei, mai târziu Valentina vorbește și cu fiica ei, se discută despre cum să se organizeze totul – nu se spune doar ”fă asta”, pentru că ar fi prea puțin, se caută rezolvări la orice ar putea să sperie sau să deranjeze omul, de la internare la transport, și tot.
Una dintre femeile de aici are nouă copii, se bazează pe alocații, trăiește în condiții precare dar e veselă, și îmi arată copiii, și spune că nimeni din Lugoj nu are o avere ca a ei. Îmi arată și pe una dintre fetițe, pe care o văd cu un retard măcar ușor, îmi spune că lumea a sfătuit-o să o avorteze, dar că până la urmă nu a făcut asta, e copilul nr 8, după ea a mai venit un băiețel, care mănâncă rupt de plăcere un biscuite cu ciocolată în brațele unei surioare mai mari, o fetiță de o frumusețe angelică, după mine. Viața e ciudată. Dar nu suntem aici să judecăm, toți cei care au venit vor fi văzuți de medici după problemele pe care și le știu, lor sau copiilor lor, și se vor căuta rezolvări.
Apare și Raimondo Mario Rupp, alt prieten al meu de o mie de ani, fotograf și om de presă al Eparhiei Greco-Catolice Lugoj, am lucrat de atâtea ori împreună, ne-am împărțit unghiurile și cadrele ca să știm că fiecare eveniment e acoperit cât mai bine, îi arăt încăperile, îi prezint oamenii, e o bucurie aparte să văd că, la un lucru pe care mi l-am dorit mult să-l înfăptuim, se alătură prieteni, fiecare după felul de a face lucruri al meseriei sale.
Și tot pe firul meseriei sale apare și Erwin Floroni, chirurg în Lugoj, alt prieten drag, pe care îl rugasem să treacă și el să ne ajute. Deși cu mâna stângă bandajată după o intervenție chirurgicală, a venit să ajute și el, se potrivește perfect, Mihai va trebui să plece, așa că o să-l plasez să vadă cum se fac trierile și să-i ia, în curând, locul. Dar cum aici, la mănăstire, sunt oarecum acasă, și cum nu știu cine cu cine se știe, îl întreb pe Erwin de se știe cu Ovidiu și cu Mihai. Se pune să râdă, își strânge mâna intactă cu fiecare dintre ei și se îmbrățișează, îl prind în poze când face asta, îmi crește inima de bucurie când îi văd, cu Mihai îmi zice că nu s-a mai întâlnit de mult timp, mă bucură așa tare că am putut strânge laolaltă prieteni, până la urmă chiar este ca o tabără în care ceea ce facem pentru alții ne leagă și mai mult decât cum a fost până acum.
Dau ture și prin încăperile din casa mare, oamenii de după triaj își așteaptă intrarea la cardiologie (aproape toți), mai puțini la ORL, la pediatrie o să înceapă îndată fluxul, se mai ajunge și pe la gastro și neuro, doar îmi pare rău că doamna, cu care mai fusesem împreună în caravane, de la pneumologie nu prea are mușterii, îi (și îmi) promit să bag măcar eu o spirometrie, îmi aduc aminte cu o geană de gând că oricum se pare că am plămânii ferfeniță, da, uite, de data asta chiar o să fac o spirometrie, îmi zic – iar gândul rămâne, ca de obicei, pe raftul neîntâmplatelor, cum rămâne și acela că aș fi vrut și eu un biscuite cu ciocolată, dar pur și simplu se întâmplă prea multe, și gândul fuge, și… am uitat…
E ca la grădiniță, când educatoarea alege numele grupelor, și grupa asta, cu medici, e pasăre, pe fir de telegraf, și zbârnâie. Călugărițele au ”dozat” bine oamenii, nu vin toți deodată, lucrurile curg frumos, și molcom, și eficient, mă rotesc între copii, între povești, mai pozez, iau câteva detalii, hei, pe Erwin l-am lăsat în spatele lui Mihai să vadă cum e cu triajul, de ce e în curtea cu trandafiri și îi arată Valentinei câte ceva printre flori? Îmi abțin tendința de a face ordine după ce îmi închipui eu că ar fi ordine, până la urmă Ovidiu e șeful de trib, chiar primisem indicațiuni de la Valentina să nu îl mai toc pe Boss cu apăsările mele legate de faptul că nu avem oftalmolog, așa cum tare aș fi vrut, îmi spune: ”lasă-l, face ce poate”, Valentina știe că la mine a face ce poți e mult prea puțin, am mai avut discuția asta de mii de ori, dar da, până la urmă o amân, de la fiecare caravană ai de învățat ceva ca să fie mai bună cea care urmează. Și vor urma. Poate chiar cu rădăcinile aici.
Pentru că la Lugoj vin și niște prieteni italieni ai Valentinei, familia Gianluca și Rosa Farina, care se ocupă de persoane cu posibilități materiale mai mici din Anina, ei vin să-l întâlnească pe Ovidiu, se discută despre posibilitatea de a merge și acolo, la sfârșitul zilei știm deja, în mare, despre ce ar fi nevoie și acolo, și Ovidiu spune, simplu, formula care deschide drumul spre acțiunea din viitor: ”mergem”. Și, dacă o spune, se va face.
Se termină tot, contorizez în minte momentele mai importante sau mai aparte, mi se pare interesant cazul unei femei de 87 de ani care îi spusese lui Mihai că ea n-a luat niciodată nici un medicament dar că a trăit în tinerețe la internat și a trebuit să meargă prin zăpadă cumplită, în Moldova, de realizai unde e drumul abia după stâlpii de telegraf, și că o supără de atunci reumatismul, dar că până acum s-a tratat cu ierburi. O viață fără medicamente. Interesant.
Începe strânsul aparaturii dar se face o pauză pentru că prietenele mele călugărițe ne invită pe toți la masă. Înainte de asta, de fapt înainte de a pleca Mihai, îi pun pe oamenii dragi mie să se alinieze la o poză. Și, fie că veți înțelege sau nu, pentru mine ăsta a fost un moment esențial din toată povestea zilei.
Știți poza aceea de reclamă a concertului cu Vampirii de la Hollywood? Vedete una și una, Alice Cooper, Johnny Deep, Joe Perry. Au o poză de promovare unde stau câta îmbrățișați. Ei, așa e pentru mine poza asta, cu cei patru prieteni mai mei, trei mai vechi, unul ce începe să mijească acum. Aș fi venit și pe jos din Timișoara, cu genunchii mei paradiți, să o pot face. Oameni cărora le-aș da un rinichi, de ar avea nevoie, alăturați de facerea binelui. Nimic din îmbrățișarea lor ”pentru poză” nu e forțat sau nenatural. Binele unește. V-ați pus problema de ce vedete ce nu stau prea des bot în bot se pot declara prietene? Pentru că sunt la același nivel. Pentru că nu se tem de ciudățenia vreunui fan care vrea autografe, sau o șuviță de păr, sau frasul mai știe ce. Pentru că, de la același nivel, lucrurile se discută mai simplu și eficient. De aceea nu mi s-a părut ciudat când Erwin s-a pus să spună Valentinei ce trandafiri ar vrea din grădina de trandafiri – la care și eu am contribuit. Sau zâmbetul onest cu care s-au salutat, la venire, Mihai și Valentina (se știau de la o altă acțiune a noastră, în Lugoj, când am fost cu Mihai să vorbească despre vaccinare în câteva biserici catolice). Apoi Valentina îmi zice la telefon, seara târziu, după ce voi fi ajuns deja acasă, că i-a părut că îl știe dintotdeauna pe Ovidiu, când s-au văzut acum, deși nu vorbiseră decât de câteva ori la telefon.
Și îmi privesc prietenii, prin lentila aparatului de fotografiat, cu atâta drag. Am făcut mii de kilometri cu Valentina și am trecut împreună prin multe, Mihai mi-a salvat viața de câteva ori, Erwin m-a ajutat să salvez șoimi, cu Ovidiu m-am pus să plănuiesc multe, pentru mai încolo, și m-a ajutat să-mi fac studenții să înțeleagă lucruri despre durere.
Și dintr-odată constat ceva: prietenii mei sunt cărunți. Și iar, zâmbetul acela puțin amar. Îi știu pe fiecare, cu excepția lui Ovidiu, de când cărunțeala încă nu intrase în ecuație. Am îmbătrânit păstrându-ne împreună. Și ajutând. Înainte de a ne ajuta între noi, ajutând, cu ajutorul celorlalți, pe cei din afara noastră. Te bucuri sa faci un lucru împreună. Atingerile de felul acesta devin ferestre.
Cine suntem noi? Poate doar niște fraieri ce încearcă să își apuce mântuirea cu degete boante. Și chiar de nu cred în materia de apucat, nu aș fi vrut să fiu niciunde altundeva în acea zi decât între prietenii mei cărunți, improbabili în angrenajul ăsta, și totuși întâmplându-se, și cu mâinile lor boante care ajută tot ce e de ajutat, ca stație intermediară nu spre un cer incert ci spre tihna noastră, cum că am făcut măcar o parte din tot ce se putea, prin alții, pentru opaițul nostru interior.
Ramona Băluțescu
