Plec spre spital convinsă că măcar de data aceasta voi putea să pun toată viața și toată moartea ce se întâmplă la secția la care merg, în cele pe care urmează să le scriu. Dar e doar un entuziasm de moment. E copleșitor ce se întâmplă acolo, și nu poți cuprinde tot, sau mult. Mereu rămâne ceva din senzația de inefabil, pentru care nu-s cuvinte, sau nu le-ai găsit tu, pentru că încă nu ai înțeles destul, pentru că nu ai avut, încă, timp destul.
Am o problemă cu nepurtatul măștilor, în spital, dar tac. Îmi iau frumos o costumație să pot să mă dau prin ATI. Ovidiu Bedreag, șeful locului ăstuia unde se duduie între viață și moarte, din Spitalul Județean Timișoara, mă prezintă ca „prietena noastră” fețelor nedumerite de care dăm pe coridor. Îmi place formula asta, e ca o pamblică alb-albastră, de merit, pe care o primește, la un concurs de aptitudini, un cal.
Și tot ca și calul cela cu pamblică, mă strădui să înțeleg. Să nu deranjez, să nu dobor obstacole în cale, cum mai vin și trec pe lângă noi tărgi cu oameni sau omuleți aproape stinși, să întreb, să cuprind. Spre exemplu, un omuleț de mai puțin de juma’ de metru, aproape privind spre abis. Mă cutremur. Nu știam că și cazurile pediatrice trec pe aici – da, neurochirurgia infantilă. Copilul de pe targă e livid, cu ochii închiși. Îl văd doar o fracțiune de secundă, cum se trece repede cu el, dinspre ceva spre altceva. Sper din toate fibrele că spre bine…
E o seară din timpul săptămânii de vară, lucruri curg, spre întâmplare, din toate părțile, mă simt ca o piatră ce despică un șuvoi, într-un pârâu. Toți cei de aici își știu legea, cine ce trebuie să facă, și unde, și cum, iar cei care sunt mai la început au oameni care îi apucă de-o aripă, să le explice, fără infatuare, ce și cum.
Mă gândesc la un fragment dintr-un dialog avut cu prof. Dorel Săndesc, despre cum curg lucrurile în ATI, cum el este cel care a condus secția aceasta până acum o vreme, mulți ani. Reiau răspunsul lui: „Iată că nu suntem chiar ăia unde mor toți. Uită-te! Uită-te la niște exemple! Moartea e un concept atâta de complex, și când vorbești de moartea la ATI care pare simplă: mor toți. Mor 80%! De parcă n-ar conta că 20% din cei cu viața la limită scapă… De parcă n-ar conta! Dar gândește-te, dacă ar fi cel drag al tău, sigur, nu vorbesc de tine. Și aici am avut multe discuții – că oamenii nu se pricep, și atunci, normal, simplifică. Mor mulți la ATI. Dar totuși, știi tu cum se moare în funcție de țară, de Covid? Vă dau eu un exemplu, statistic, clar, sec – în Belgia 60% din decese s-au întâmplat în cămine de bătrâni sau acasă – oameni abandonați să moară acolo. Subiect de dosar de drepturile omului al Amnesty International contra Guvernului Belgiei. Unde mor acei oameni în România? Unde ajung? La spital. Nu sunt lăsați…”
Și totuși, câți drepți e de ajuns să rămână într-o cetate, câte morți te distrug, câte minuni sau salvări de viață te repun pe șine? Și, de e cu una mai mult, a avut sens? În fapt chiar și o viață salvată contează. Zice bine Săndesc. Moartea e firească, undeva, cândva. În locul ăsta, la terapie intensivă, se lucrează pe buza morții. Și orice victorie contează. Pentru un an. Pentru o lună. Pentru încă o zi. E o zi câștigată, smulsă negurii. Neantului.
Așadar, până să mă fi preluat Bedreag, am stat o vreme pe coridorul median ce leagă cele două aripi ale ATI-ului de la etajul II al Județeanului, așteptând să fiu luată. Pe lângă mine au intrat două doamne rome ca două caravele gemene încărcate cu mirodenii, și-au pus halatele, fără să comenteze nimic, botoșeii, se duc la omul lor aflat în suferință. V-ați fi așteptat să fie altfel, nu? Ne pierdem în stereotipuri.
Ca la un muzeu european, unde începi cu stânga și apoi treci la lucrurile din dreapta, precum și scrii, intrăm mai întâi într-o încăpere de pe stânga, prima la mână, unde e o doamnă în vârstă, cu pancreasul distrus, mi se spune, dezbrăcată, cu picioarele depărtate dar cu sexul acoperit. Pentru că medicii se gândesc și la expunerile inutile, la demnitatea pacientului, la ce nu și-ar fi dorit. E destulă neașezare în lupta pentru supraviețuire – nu e cazul ca ea să fie sporită.
Un fel de încordare zbârnâie când Bedreag se apropie de patul înconjurat de tuburi, și monitoare, și țuțe de tot felul, pe care nici nu le știu după nume, să vadă ce e de făcut acum. Vin și rezidenți de an mic, se discută, își dau cu părerea, eu mă fac mică undeva lângă intrare, în colțul din stânga, aș vrea să fiu un păianjen, acum, să deranjez cât mai puțin, dar n-aș avea trai lung: nu lasă nimeni păianjeni să-și facă veacul în ATI.
Cei tineri își spun părerea, despre zemuri, despre proceduri, despre temporizare, Ovidiu Bedreag, care este și conferențiar la ATI, îi aduce gentil la linia logicii medicale, nu este un caz în care să ardă să iei o decizie pe moment, și se poate discuta, și totul arată a test de școală, a test din care înveți încă o felie, o briză, o undă din cum să salvezi.
Iar, coridor, câțiva metri mai încolo – credeam că intrăm într-o altă șcătulă dar ne oprim la o gâlmă informațională, un episod gen Doctor House curge lângă mine, chiar pe acel coridor, în care zboară date, INR-uri și altele, se discută un caz aparte, de data asta nu între rezidenți, sunt mai mulți medici care dăduseră de o ciudățenie, la un pacient, nu prind despre ce este vorba, doar climatul acela de wow, și atunci ce ai făcut, și mă bucur, pentru că lucrurile acestea îi duc pe toți înainte.
Șeful ATI anunță sec și scurt pe cineva că trebuie să plece la Paris, se pare că persoanei respective nu îi prea convine, sau bagă mici talente, că așa e frumos, când ți se oferă, îmi închipui deja legitimația de conferință atârnând de gâtul persoanei, și corecțiile ultime la materialul de prezentat la vreun congres, făcute în avion, cu laptopul pus pe mod avion…
Mergem mai departe, ajung la ceva ce cred că se cheamă oficiu, e ca un pult de bar, dar aici ești servit nu cu pahare cu buza umezită și tăvălită apoi prin zahăr, înaintea alcoolului, ci cu chestii care se asezonează cu adrenalina, gen numele de telefon de la sala de operații, sau de la urgențe, sau de la, uneori, morgă, sau ce ți-o mai fi trebuind. Fac câteva fotografii – finalmente, un loc în care nu simt că urcă jena în mine și mă împietrește, ca în poveștile populare, mai întâi până la genunchi, apoi până la brâu, apoi în sus. Aveam, în fapt, această împietrire în saloanele anterioare, și o să o mai simt azi, așa cum am simțit-o cândva și în război, dar am încercat, totuși, să-mi fac meseria. E penibil, e jenant, e rușinos să poți să calci pe picioarele tale, două, lângă cei ce nu mai pot călca, și să pozezi, chiar dacă pentru un scop bun…
Bedreag aduce aminte de vorba lui Săndesc, că acolo e ca pe front, în linia întâi, uit ce am spus mai sus, nu frate, aici ai scule țiuitoare, și aer condiționat, și asepsie, și curent, și nu trag după tine cretinii de pe cealaltă parte, când duci targa, crede-mă, nu e așa plăcut, aici nu aluneci pe sânge, aici de regulă nu trebuie să improvizezi de nu ai scula, sau zeama, aici nu trebuie să sfâșii materialul cazon să ajungi la plagă, și nu te lupți cu muștele, sau cu semi-asistentul care nu a apucat să se trăinuiască, pentru că celălalt, de dinaintea sa, tocmai ce a fost omorât.
Dar cumva e la fel. Sunt și asemănări. Trebuie să iei în calcul că se poate găta totul oricând. Că munca ta, zbaterea ta, încercarea ta la marginea omenescului sau, uneori, poate și cu un pas după, poate rămâne fără rezultatul așteptat. Și aici nu este cu diferența dintre nota 4 și nota 5, cu picat sau trecut – aici este cu moarte. Și atunci te mai lupți, puțin, după protocol, sau poate puțin dincolo de ce spune protocolul, mai ales dacă este vorba despre persoane tinere, care, teoretic, ar mai avea o viață înaintrea lor, și care nu au venit la tine cu boală în stadiu terminal. Până acum te-ai luptat să ții în viață, acum te lupți să scoți din moarte. Nu e același lucru. Oh, aș scrie asta cu majuscule… NU E ACELAȘI LUCRU! Și dacă asta nu e, totuși, cum zice Săndesc, ca pe front, atunci chiar nu știu ce mai e.
Cândva, Vergiliul meu mă duce în burta cu oficiul și mă lasă o oră, să meargă la sală. Nu înțeleg de ce nu mă ia și pe mine. Părea că va fi o chestie de câteva minute, așa că nu am comentat, dar trece timpul, devin un pachet de nervi, bag vreo patru telefoane și două sms-uri disperate să aduc aminte că trebuie să-mi documentez materialul, mă simt ca un corp străin înfipt acolo, care nu e firesc să fie acolo, care deranjează și nedumerește, deși șeful ATI îmi spusese ceva de genul „dă-te și tu pe-aici să vezi ce e”. Dar nu e ATI-ul lui tata, nu vreau să mă văd în situația să le explic celor care nu știu ce e cu mine cine sunt și ce vreau, și, extrem de sincer, și eu aș avea tendința de a vântura repede pe cineva ce bântuie printr-un astfel de loc, de nu l-aș cunoaște și nu aș ști ce face acolo.
Stau la punct fix, văd michimoușii de pe crocii (papucii Crocs) doamnei ce lucrează cel mai degrabă în oficiu, văd cum se salută și discută tineri rezidenți din specialități diferite, ce au treabă aici, și pun parafa încă având o oarecare emfază a pufului necăzut, e bine așa, sper să nici nu le dispară entuziasmul și încrederea în importanța meseriei lor, prea repede. Remarc sfârșirea și bucuria cu care iese din gardă o asistentă, și-și bea apa înainte de plecare, îmi spun că e o apă meritată, văd munții de pe monitoarele din oficiu, păstrați ca savescreen, și florile de câmp de pe panourile din tavanul încăperii cu pacienți din fața oficiului, cu ușile deschise, ce pot fi un îndemn pentru pacienții ce mai deschid ochii, sau o împăcare, o acceptare cu raiul. Știu și eu… Important e că sunt acolo, o imagine caldă, un colț de frumos.
În fapt, cred că toate saloanele de aici, de pe coridorul acesta, au ușile deschise, ca să se poată intra cât mai repede atunci când monitoarele pornesc să țipe, în limba lor, că este nevoie imperioasă de ceva, că acolo începe să se moară. Des pomenesc cuvântul acesta, „moarte” – probabil e materialul în care l-am pomenit cel mai des. Pentru că aici este o stație terminus: sau te duci de tot, sau ești ajutat să te întorci. De se poate. De aceea încăperile nu stau cu ușile închise. Ca să se ajungă mai repede la tine, și să fii prins de un picior, când nerăbdătorii de îngeri (să zicem) încep să te tragă. Să le faci în ciudă. Pentru încă puțin.
O singură persoană e conștientă, pentru început, în tot acest coridor de războaie mute, doar privește, mă întreb de îi e frică de moarte, de și-a făcut socotelile, de a făcut îndeajuns de mult bine, încât să plece. Hm, iată o a doua persoană conștientă, cere stins apă, Bedreag dă să-i aducă, vine mai repede o doamnă și îi varsă în gură cu o seringă de vreo 20 de ml, cum adăp eu pui de păsări.
Cred că sunt singurele persoane conștiente, din toți cei unde am băgat un cap. Sunt în acea încăpere care era vizavi de locul unde îl așteptasem pe Ovidiu Bedreag, au, ca „lampă de veghe”, o asistentă, e nevoie de foarte multe asistente pentru a veghea, dincolo de monitoare, întâmplările din interiorul pielii suferinde a celor de aici. Fac o fotografie, cândva, cu puțin din asistenta ce stă pe un scaun, ca o mamă lângă patul copilului ei bolnav, și mă gândesc la lupta ei cu timpul, în noapte, când simțurile ei trebuie să rămână alerte pentru ca lupta celuilalt să poată fi sprijinită, când va fi nevoie, când se va fi întâmplat ceva.
Oare cum trece, aici, timpul? Îmi aduc aminte de cubul Rubik din salonul partenerului meu, de curând, al colegului lui de zăcut – fac parte dintre cei care rezolvă cubul acela din copilărie, în mult sub un minut. Și ce faci după? Cum cultivi grădina interioară când nu ai voie să dormi, când trebuie să fii alert pentru că acolo se moare, de nu ești, ca singură acțiune pe rol?
Sunt scule, aici, sunt lumini, sunt sunete, nu știu cum v-ați închipuit raiul, sau coridorul de trecere, dar aici toate acestea sunt încurcate în mațe și tuburi cu presiuni. Și, între ele, un suflet ce se muncește între două lumi. Ovidiu mă duce și la salonul unde e o fată de 19 ani. La vârsta asta are deja doi copii, a făcut o a doua cezariană, are plămânii distruși, a venit de undeva dintr-un spital mai mic, din alt județ, în mod normal e pe linie directă spre moarte, vorbesc încet și sfios despre lucrurile acestea, e o fată care, de ne-am întâlni pe stradă, probabil mi-ar zice „săru-mâna”, sunt o tanti bătrână și cu timp, pe lângă ea, și nu e ok, ea are doi copii de crescut, întreb șoptit ce zice literatura de specialitate, dacă se poate ieși din așa ceva, doctorul șoptește și el „încercăm”, mi-e groază, în zilele ce vin, să întreb de fata aceea mai trăiește, deși mă gândesc la ea, mă gândesc cât aș vrea să îmi spună săru-mâna pe stradă, cândva, după…
Trece o fată așa de tânără de nici n-ai putea s-o crezi medic, precis e rezidentă de an mic, are pe ea tricoul cu „Anesthesia rocks”, găselnița lui Săndesc. Apare un tip de la ISU, îi privesc uniforma, îmi cad ochii pe icoanele ce sunt, aici, în tot felul de colțișoare – nu îmi plac icoanele dar, de pot aduce mângâiere cuiva, de ce nu?…
Doru Davidovici, pilotul de vânătoare căzut cândva cu MIG-ul, și scriitorul (excelent, după mine) are undeva un poem despre Căderea lui Icar, de Bruegel, în care spune cât de luminos e totul, și se întreabă cine ar spune că în tabloul acela se moare. Cunosc tabloul, l-am văzut de mai multe ori la Bruxelles, mi-am adus aminte mereu de întrebarea lui Davidovici, îmi vine în minte și acum – în atâta lumină, și atâta ordine și așezare din partea medicilor, e greu de procesat că undeva lângă noi se și moare…
E o fotografie pe care am tot făcut-o la operații pe cord deschis – eventual iau una de mai de demult, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, și o pun aici – în care căutam să arăt cam cum s-ar întâmpla lucrurile de ar fi valabilă legenda cu sufletul care privește teatrul de acțiune de sus. E interesant. Trebuie să ilustrez și acest material, mă gândesc la unghiuri și semnificații, și totuși mă paralizează ceva, după cum spuneam, dau dracului arta fotografică, pur și simplu nu mă văd făcând giumbușlucuri printre fire vitale, acum, am făcut chestia asta chiar și la transplant hepatic, în blocul operator, dar aici nu, aici simt că nu pot.
Atunci când Bedreag apare după ora de altundeva, îmi spune că a intubat o colegă, ea a vrut să facă el asta, îl înțeleg acum de ce nu m-a luat, e puțin altfel când e vorba de cineva dintre ai tăi. După ce terminăm încă o tură pe coridoarele ce curg firesc în saloane, sau invers, doctorul mă întreabă de nu vreau să mănânc ceva, e trecut de o vreme de miezul nopții, tresar, evident că am uitat de somn, de mâncare, dar spun că da, mă lovește nostalgia, acum vreo patru ani eram și eu internată pe etajul ăsta, la Terapie Intensivă Coronarieni, mi-a plăcut mâncarea din spital, mi-a plăcut spitalul cu ale lui, și văzut din pat.
Intrăm într-o încăpere mai liniștită, de data asta cu ușă, ronțăim ceva, discutăm, abia acum discutăm efectiv, în rest era prezentare a lucrurilor de acolo, a cazurilor ce au legată de picior posibila moarte, ca o etichetă dintr-un film american.
Întreb cum merge, de fapt, toată povestea asta cu antestezia-terapia intensivă, la cel mai mare spital din vestul țării. Ovidiu se pune să explice că există medici specializați. „Pentru a evita burnout-ul, medicii noștri lucrează prin rotație, asigurăm terapie intensivă pentru toate paturile din Județean, sunt 27 de paturi la nava mamă, 4 la zona tampon, 9 port operator (sunt în blocul operator), 6 la politraumă, 11 la ortopedie, 6 la obstetrică ginecologie, 4 terapie intensivă pediatrică la Pediatrie Bega. Toate au linie de gardă”.
Discutăm, inevitabil, și despre moarte. Lucrurile sunt puțin altfel decât cum mi le închipuiam eu, credeam că aici se întâmplă cele mai multe morți din spital. Dar nu, aflu că în Județean 50% se moare în TI, „deși nu avem nici 10% din paturi” – cum atrage atenția medicul. Încă ceva ce cred că meirtă menționat este că pacienții sunt primiți în acest spital și de vin din alte județe.
Redau un mic ping-pong de întrebări și răspunsuri.
– Ce e greu?
– Să pierzi pacienți și să nu știi de ce. Ieri a murit o doamnă, am făcut toate procedurile posibile, și nu am înțeles de ce. Înseamnă că nu ești destul de bun, că există ceva pe care, de îl înțelegeai, puteai face mai bine. Moartea o acceptăm. Ajungi să fii dependent de adrenalină. Gândești mai bine în situații de stress.
– Când s-a făcut ultima testare de burnout?
– În secția noastră suntem privilegiați datorită numărului mare de angajați. Dar la spitalele mici, subnormate, un singur medic asigură tot – acolo a fost tragic. Aici, rezidenții spuneau că sunt în burnout continuu și noi le ziceam că sunt bine, că sunt privilegiați, și nici nu știu. Se vor prinde când ajung la locurile lor de muncă.
– îmi spui de vreun caz mai aparte pe care l-ai avut?
– Avem paralizați, am avut o fată căzută din leagăn, și nu făcea acrobații, pur și simplu a căzut, avea 17 ani, și-a sărbătorit majoratul aici. Mișcă mâinile, dar nu va mai merge niciodată.
– Cum poți crede într-un zeu bun și drept, când vezi toate astea?
– Nu sunt atâta de erudit din punct de vedere religios să vorbesc cu tine de dreptatea lui Dumnezeu. Poate suferința asta îi va mântui. Datoria mea e să-i ajut. Credința mea e că eu voi fi judecat pentru ce fac aici și nu e cazul să judec de ce au ajuns ei în situația asta. Dar te înțeleg. Un argument singur – toate pleacă de la distanțarea de Dumnezeu, în voia sorții.
– Cum se poate împărăți un imperiu cu atâția plauri?
– Cu coordonatori. Oamenii se auto-organizează pe compartimente. Deciziile importante se iau în consiliul medical – medicul șef de secție, cel curant plus medici de pe secție. Fiecare aduce argumente până ajungem la varianta cea mai bună pentru pacient. E stimulativ acest lucru, și nu doar pentru apărarea ta ci pentru binele pacientului.
– Uneori cei ce mor la voi sunt conștienti și sunt singuri. Aș vrea să știu de vorbesc cu voi, de ți-a spus cineva că-i e frică de moarte, sau că ar vrea să spuna cuiva ceva ce să lase după el, ca important…
– Nu am întâlnit nici o moarte subită, în care pacientul să fie conștient și să moară instantaneu sau în foarte scurt timp. Lupta noastră câștigă timp, de obicei pacienții mor după o perioadă de timp, intubati, ventilați, resuscitați…
– Și nu vorbesc cu voi despre moarte?…
– Pacienții noștri nu vorbesc aproape deloc… și dacă vorbesc (adică să nu aibă sonde, măști etc.) îi încurajăm, nu vorbim niciodată despre moarte.
– Unii pot vorbi. Și eu am prins. E firesc să nu fie toți intubați sau în comă. Ok, nu e civilizat să îi spui „vei muri”. Dar cred că unii realizează. Nu ai ajuns niciodată să vorbești despre moarte cu cineva care e la voi, spre final? Mă gândesc că nu toți au familia alături când ar avea chef să schimbe două vorbe, ultimele. Nu știu…
– Nu am vorbit niciodată despre moarte cu un pacient de al meu, în 23 de ani de muncă.
– Probabil sunt atipică, dar eu aș întreba cât mai am…
– În terapie intensivă ajung doar cei care nu mai au puterea să întrebe așa ceva. Ei realizează gravitatea, sunt în suferință. Noi vorbim chiar și cu cei aflați în comă, dar îi incurajăm, îi asigurăm de sprijinul nostru și al familiei, nu am vorbit niciodată despre moarte.
*
Mda. Sunt atipică. Și eu am fost la TI, cum spuneam, la Coronarieni, la vreo 30-40 de metri de unde suntem acum. Și glumeam cu medicul de gardă ce trebuia să mă vegheze în prima noapte să nu mor. Și mitropolitul Corneanu, în ultima seară, printre ultimele lucruri pe care le-a spus, a spus o glumă. Un ateu și un mare credincios. Poate unde unul știa că, după, nu e nimic, iar celălalt știa că e totul…
Îl întreb pe Ovidiu Bedreag ceva benign. Aproape. Câte apeluri pierdute are. Sau apeluri. Nu mai știu – ceva cu telefon. Le numără, ies 104, ok, probabil sunt toate. Deși, de mă iau după pierdute, doar ale mele sunt măcar patru, pe seara de azi. E mult. Trage lumea de tine, aparținătorii, colegii, mai vrea cineva de la UMF ceva, poate vrea familia să se asigure că nu ai murit, șefii, orașul, este, într-adevăr, un șuvoi de adrenalină în care trebuie să înoți, să salvezi vieți, să decizi, să înveți pe alții să decidă, să-ți scarpini, metaforic, tâmpla, când nu știi, să încerci să înțelegi, să alergi, să ajungi la catedră, să ajungi pe altundeva unde mai ai gărzi, să bifezi un simpozion, să servești un prieten, să dai un sfat la altul, număr, unul la primărie, unul la prefectură, aproape îmi pare rău pentru zilele când doctorul nu ajunge să-mi răspundă, când plănuim lucruri, și conferințe, și simpozionane, și mă enervez – da, înțeleg ce spune, cu adrenalina…
În toate astea, cândva, în cursul serii, Ovidiu îmi atrage atenția: „și am pierdut trei ore și cu tine”. Zâmbesc, știu că glumește, în cea mai mare parte, dar totuși spun, să fie spus: știi că, datorită materialului meu, cineva, un posibil pacient, un aparținător va paria pe voi, și se va număra la de bine. Știe asta. Altfel nu m-ar fi primit. Altfel nu s-ar fi adunat atâtea materiale despre acțiunile și caravanele lor. Altfel nu am fi organizat împreună o caravană medicală. Altfel nu ar fi venit la studenții mei, să vorbim despre frică și despre durere. Toate au rost.
Simt că e timpul să plec. E frustrant, e puțin, e prea puțin, simt că cea mai mare parte din poveste e încă nespusă, dar probabil așa va fi mereu. De regulă nu plec cu halul ăsta de frustrare dintr-un spital, dintr-o secție despre care urmează să scriu. Dar aici totul este acut, orice adiere îmi pare o rupere, și chiar plecarea mea întrerupe un șuvoi de înțeles, care încă nu și-a găsit matca, debitul. Mai trebuie să vin.
Mereu, atâtea povești care ar da măcar un vag sens unui sfârșit absurd, fie și prin stropul spunerii lor, ca cei care încă nu au ajuns acolo să se cutremure și să se ferească. Și să fie mai buni, în nepăsarea lor, în inconștiența beatitudinii lor, despărțiți abia de-o pojghiță de locuri în care se luptă, de locuri în care se moare.
După ce trece noaptea asta, și ne hodinim puțin, o să-i spun lui Ovidiu să îmi dea, pentru data viitoare, o amazoană calmă, și totodată nervoasă, ca un cal arab căruia-i vezi venele zvâcnind pe picior, să-mi explice, în clipe de acalmie, dar în stare să mă și pizduie, de ajung, din mai puțin binecuvântate pricini, în calea sa, când pe-acolo moare cineva. Atunci vom continua cu Papesa Ioana – și deja am în minte pe cineva, o fată pe care am cunoscut-o la o caravană la care am fost cu trupa de anesteziști. Pontifex maximus, acum, însă, cel făcător de poduri, între colegi, între specialități medicale necesare pacienților săi, între viață și moarte, e acest doctor cu o sută și ceva de apeluri primite, date sau ratate. Râd de pe acum de cum îl va stânjeni titlul, dar… asta e, cred că e justificat. Și în medicină e nevoie de făcători de poduri. E important.
E mâine de o vreme, două noaptea, plec, la un hotel de lângă Județean opresc taxiul să iau o pasăre ce are nevoie de ajutor, cine salvează o ființă salvează lumea, îmi amintesc, când vii din sarabanda aceea de vieți și morți nu se poate să nu vrei să aduci și stropul tău, pasărea e deja bine acum, când scriu materialul ăsta, mă gândesc cum să-l termin, ah, da: îl întrebasem pe Ovidiu Bedreag cândva, între alte chestii tehnice, cum ar suna un slogan pentru ceea ce fac ei. Era obosit, se trăgea de el în toate părțile, și totuși a încercat ceva. Zice: „Lupți cu moartea pentru viață”. Nu-mi place fantastic, dar e ceva. Mai încerc și eu, în gând, pe drum. Ce-mi iese cel mai bine e „Aici începe noua ta viață”. Și-mi spun că, în timp, ar merita măcar o carte care să se cheme așa, despre ei, despre oamenii de la ATI. Și… dacă… tot e să fie, de ce nu acum?
