Aveam 20 de ani și eram în fața unei uși. Trebuia să aleg dacă o să bat și o să intru, sau dacă nu doresc să merg pe acel drum. Eram la început cu multe, nu de foarte multă vreme în presă, îndeajuns de nouă în viața cetății, îndeajuns de nouă chiar și în viața mea de femeie foarte tânără.
Eram la începutul mai multor drumuri care, toate, puteau să ducă în diverse părți, de la mai multe răspântii. Aceea putea fi una dintre ele. Nu mi-aduc aminte multe din anul acela, din cumpenele acelea, dar momentul respectiv îl țin bine în minte.
Atunci când rațiunea îți spune că ești la un balans aproape egal între nu și da, unii recurg la datul cu banul. La mine a fost Forever Young. Tocmai s-a auzit rândul acela – Who wants to live forever? Am bătut, am intrat, și tot ce a curs a fost un drum ce cred, acum, după 33 de ani, că a ajutat să fiu un jurnalist mai bun. Îmi place să cred că și un om mai bun. Un dat cu banul ce a ținut de rândul acela – Who wants to live forever? N-am uitat momentul.
Au mai fost momente în care mi-a rămas în minte ce se cânta în jur, în clipe aparte ale vieții. Cândva, într-un bar, de pe front, din Bosnia, din timpul războiului. Cândva, dintr-o sală de operație. Cândva, la o întâlnire ce, tot așa, era aparte pentru că fotografiam clipe neobișnuite din viața unei regine. Niciodată ca acele secunde din Forever Young.
Și uite că acum, în ziua cea mai lungă din 2026, după 33 de ani, se închide un cerc.
Dacă pentru cei din jurul meu, din Parcul Rozelor, din Timișoara, este o rememorare a chefurilor cu salam pe pâinea cu unt, cum povestea colegul meu, Florin Mihoc, și a discotecilor improvizate de dinainte și imediat de după Revoluție, pentru mine e puțin mai mult. E ca o linie de dare de seamă. O sumă. După magica trecere, de 33 de ani, a lucrurilor ce se întâmplă într-o treime de secol.
E mohorât timpul când mă așez cu colega și prietena mea – pentru că orice lucru e fain să fie împărțit. Mona e de vârstă apropiată cu a mea, adică aceleași amintiri muzicale de bățâieli și de frustrări. Frustrări pentru că, sigur, pentru o groază de timp nu ne-am fi putut închipui că am ajunge să participăm la astfel de concerte, bâțâială de demult, pentru că acum corpurile au semne de trecere a timpurilor.
Dacă tot n-am murit tineri, avem totuși pentru totdeauna ceva tânăr – ca să-l parafrazez pe Marian Gold. Ne așezăm pe scaunele de pe care am răsturnat apa. O să fie ploaie, poate chiar furtună, dar nu contează foarte mult.
Cântă Yvonne.
Sigur, și Timișoara are faliții ei, care nu înțeleg că un concert nu începe doar cu trupa principală. Yvonne merită mai mult. Poate nu în fiecare moment pentru voce, cât pentru prezența scenică și pentru aranjamente. Consider binevenit și faptul că s-a explicat public cum s-a ajuns ca ea să cânte în deschiderea lui Alphaville. E un gest de transparență ok.
A fost o deschidere potrivită, atâta doar că, așa cum spun, și Timișoara are faliții ei, care nu înțeleg că atunci când o trupă este pe scenă, nu stai ca boul și te scarpini în cur înainte de a te așeza – pentru că, de fapt, concertul a început deja. E deranjant atunci când vezi lipsa de respect a oamenilor față de gestul artistic, dar, până la urmă, lucrurile se așază.
Se întâmplă negocieri cu norii care cresc spre cumulonimbi, printre rafale, chiar și fulgere, nici departe, nici aproape. Începe ceea ce așteptăm de o mie de ani, Alphaville la Timișoara.
Nu știu, nu îmi vine să dansez. Am o talangă cu „presa” pe gât. Merg în față. După cele pățite la plecarea Papei, la Sibiu, unde a trebuit să pozez cu sculăria grea pe o ploaie torențială, am hotărât ca atunci când nu am o miză aparte pe imagine să folosesc mai degrabă telefonul. Sunt ca unul din cei o mie de oameni care fac niște nenorocite de poze cu telefonul. Doar că am acces în locuri ceva mai aparte. Încerc să nu deranjez colegii cu scule mai bune.
Nu îmi vine să dansez, da. Mi-e cumva rușine pentru asta. E doar… Vreau să savurez altfel. E un fel de liniște, de pace, o curiozitate după ce în ultimele zile mi-am făcut informarea pe o groază de interviuri și fotografii de demult legate de formație, de numele ei, de membrii vechi, de atitudinile lor, de declarații, de tot ce a apărut în presa de mai multe limbi, să hotărăsc balansul între ceea ce vreau să văd, ceea ce vreau să trăiesc și ceea ce vreau să întreb, în cazul în care pot interacționa cu membrii formației, care spuseseră deja că nu dau interviuri.
Lângă mine, acolo, în față, este un tip sărit de o vreme de 60 de ani care se bâțâie, se agită, cumva îl invidiez, trăiește altfel. Eu mă uit la mâinile lui Marian Gold, solistul, mă uit la felul în care creează magie, agitându-le în aer, mă întreb, cumva cu teamă, dacă suntem îndeajuns de mulți, suntem îndeajuns de buni pentru ceea ce dă omul ăsta, pentru ceea ce dă formația lui, pentru că, probabil, fereala mea, felul în care metabolizez eu concertul ăsta, este comun și altora de vârsta mea. Am grijă de telefon, de umbrelă, de ploaie, ca să pot să fiu aptă pentru momentul în care va începe Forever Young, pentru că și dacă va fi doar încă un petic din mozaicul celor filmate în seara de azi, de toți, vreau să am eu pentru mine, așa proastă cum va fi, înregistrarea lui Forever Young cu telefonul meu.
Pentru toate astea, realizez unde este centrul scenei, este acolo un cablu care pleacă spre spectatori, nu deranjez pe nimeni din cei care stau pe scaune dacă stau exact acolo unde începe scena, pe mijloc, și pozez sau filmez, recurg la o strategie ca să pot să fiu acolo atunci când îmi va trebui, probabil va fi una dintre ultimele melodii, Big in Japan a fost deja, mai pe la început, n-am prins decât câteva momente filmate, dar am realizat ce trebuie să fac pe mai încolo, așa că, deși nu am nevoie de alte melodii, mă poziționez în centru, iar dacă deranjez puțin colegii, fac poze și înregistrez astfel încât, de fapt, pentru atunci când va începe Forever Young să fiu acolo, sunt leoarcă dar nu contează, pur și simplu nu mai contează nimic, contează că pot să văd de extrem, extrem de aproape felul în care face spectacol omul acesta care a fost ca un fel de Archaeopteryx litographica parte din viața mea, fără să mă îngrijoreze că este undeva departe, fără să doresc să fie mai aproape, fără să-mi pun problema că va fi cândva, într-adevăr aproape. Este atâta de aproape încât ajung la cinci centimetri de mâna lui, la jumătate de metru de piciorul lui atunci când vine exact deasupra noastră în timp ce fotografiez. Din fericire, am trecut de excentricitățile adolescentine, să vreau un autograf sau să vreau să-l ating.
Mă bucur de cât poate să dea. Mă bucur și că nu sunt la un concert cu Ozzy Osbourne, în felul în care le făcea, pentru că apropierile de genul ăsta pot fi, uneori, primejdioase. Încerc strategii de a prinde solistul astfel încât să i se vadă în fotografii și oglindirea în balta din față.
Cum spun, sunt leoarcă. Așa cum sunt o mie de alți oameni în jur, dar, după cum vorbeam cu Geta, colega de la Evenimentul Zilei, constatările din ultimii 30 plus de ani de presă fac să știu că atunci când un lucru extraordinar se întâmplă în jur, la care pot participa nu doar cu condeiul, ci și cu sufletul, frigul, sau ploaia, sau alte lucruri rele, altoite pe oboseală, nu pot să-mi facă nimic, știu că nu mă voi îmbolnavi, am liniște în mine, repet, fără să deschid gura, fragmente din melodiile ce curg în jur.
E ciudat, mă gândesc la Acropolă, și iar, cei de vârsta mea vor înțelege, mă gândesc la felul în care percepeam frumusețea, și apropierea sau depărtarea, sau doar existența acelui monument din Atena, cu bijuteriile de arhitectură și cu poveștile, cu legendele, cu întâmplările, cu tot ce era acolo, și cu așezarea pe care bănuiam atunci când eram în clasa cincea, și când Ceaușescu avea încă foarte mulți ani până să cadă, că nu voi ajunge poate niciodată, poate oricum nu prea repede să o văd, și, cu toate astea, cândva a venit Revoluția, lucrurile s-au schimbat, și am ajuns pe Acropolă. A fost printre primele monumente pe care le aveam pe lista de văzut, pe lista pe care nu aș fi crezut-o realizabilă vreodată, și pe care, totuși, soarta a făcut să le văd.
Așa este și Alphaville, un lucru pe care nici măcar nu îmi puneam problema că aș ajunge vreodată să-l văd de aproape, și acum, gândându-mă la asta, în timp ce ascult cântecele tinereții mele, compar această fericită întâmplare cu altceva, cu un lucru pe care universitățile din oraș, prioritar universitatea mea, UVT, le fac sistematic, de niște ani, și anume prin proiecte gen Ambasadori la UVT, al lui Silviu Rogobete, sau Premianți Nobel în vizită la studenți fac ca un oraș al României să devină important, chiar dacă nu este capitală. Este un lucru extraordinar să simți că, prin ceea ce se întâmplă în jurul tău, pentru un moment ești ceea ce DEX-ul ar acoperi drept capitală, că locul tău devine important. Că cineva a reușit să pună cu mâna acel loc pe hartă.
De altfel, probabil acum este momentul să trec aici mica discuție pe care am avut-o cu Camelia Mingasson, managera Casei de Cultură a Municipiului Timișoara, principalul organizator al evenimentului – ce e drept, după ce s-a terminat concertul legat de întâmplarea aceasta extraordinară, dar aici îi e locul.
*
– În momentul ăsta, eu simt că ne invidiază celălalte orașe din România. Simți cumva chestia asta, Camelia, sau e doar o presupunere a mea?
– E posibil să fie asta, dar mi-aș dori să fie o invidie bună, o invidie pozitivă, o dorință, mai mult, de a trăi momentele pe care noi le-am trăit aici în seara asta. Părea că nu sunt cu noi astrele, nici vremea, nici nimic, și iată că atâția timișoreni au venit prin ploaie, cu pelerine, cu umbrele, ca să-și retrăiască o parte a tinereții.
– E puțin greu și să formulez întrebări, pentru că pare un vis. Și în vise nu se vorbește despre bani, nu se vorbește despre lucruri din astea, să zic, derizorii, deși sunt sigură că sumele nu au fost derizorii, dar pur și simplu nu mă interesează. Mă interesează dacă a fost greu să ajungă ei, aici, la dorința voastră, a noastră.
– Nu a fost ușor, pentru că negocierile cu o astfel de trupă se poartă timp îndelungat, trebuie timp să te trezești că vrei, apoi se duc toate negocierile care trebuie duse astfel încât să se întâmple ce s-a întâmplat în seara asta în Parcul Rozelor. De fapt, e dorința noastră de a transforma Parcul Rozelor într-un loc de cultură de vară, de cultură estivală. Nu doar acum și nu doar anul acesta, ci pe termen lung de acum înainte, astfel încât tmișorenii să redescopere plăcerea de a petrece o seară de vară aici, aproape de Bega, în Teatrul de Vară din Parcul Rozelor.
– Și cu lucruri de clasă.
– Da, păi asta este de fapt ideea, să se întâmple lucruri de clasă. Modelul îl avem mai de multă vreme și ne dorim mai de mult timp să organizăm stagiuni estivale în Parcul Rozelor, dar încet, încet, așa cum se poate, așa cum sunt bani, așa cum se așază planetele, ca să spun așa, începe să se întâmple lucruri, și asta este bine.
*
Aceasta a fost discuția cu Camelia, revin la concert, este noapte, sunt în față, aștept. Îi spusesem Monei că o să rămân în față până vine Forever Young și, dacă se termină piesa și mai continuă concertul, merg din nou la locurile noastre, dacă nu, ne vom duce repede în spate să vedem dacă putem să dăm de membrii formației.
Mă uit uneori la marea de scaune, la oameni, e întuneric afară, noaptea zilei cu solstițiul, sunt deja cu luminile mobilelor spre scenă, arătându-și participarea. Poate nu este cel mai bun moment pentru dansat, în ploaie. Poate nu toată lumea rostește tare versurile, deși sunt sigură că mult mai mulți decât cei care cântă le știu. Poate suntem prea puțini, mi se strânge inima la asta, este doar un parc de oraș care nu este capitală, într-o țară care nu este prima pe lista celor importante ale Europei. Și, cu toate astea, suntem acolo, cu un anumit fel de suflet.
Nu știu cum se simte acel anumit fel de suflet de pe scenă, simt, însă, din felul în care își mișcă mâinile solistul, până și prin gest, că acea vrajă pe care o creează ne este dedicată, indiferent de câți am fi, că simte, că înțelege specificitatea noastră, felul în care interacționăm, că suntem acolo, chiar dacă nu suntem foarte mulți, chiar dacă parcul ăsta poate nu este cel mai mare în care a concertat.
Poate că avem un anumit gen de stânjeneală a vârstei, a barierei pe care încă trebuie să o trecem dinspre noi, cei din trecut, cei cu blugii de contrabandă sau de second hand, de atunci, de la sandwich-urile acelea cu salam ale chefurilor cu muzica asta, înspre cei acum în fața noastră, cei la care nu îndrăzneam a visa, a gândi.
Văd în primul rând pe cineva cu cârje. Văd oameni cu părul alb care filmează cu telefoanele, care se bucură. Văd, mai apoi, în filmările făcute de atâția, care apar pe rețelele de socializare, cum cântă, cum spun acele versuri, pe care le știu și eu.
Mă gândesc la informarea pe care mi-am făcut-o, la toate acele fragmente care mi-au rămas proaspăt în cap, despre ce înseamnă numele adevărat al lui Marian, în fapt Hartwig Schierbaum, copac strălucitor, despre familia lui, despre formația lui primă, despre felul în care înțelege politica lui Trump, cu care nu este de acord, și pe care nu o vrea susținută de melodiile sale, și bine face, despre, mai ales, felul în care înțelege ce se dă de pe scenă, despre faptul că spune că trăim pentru frumusețe, care frumusețe este chiar mai importantă decât dragostea, pentru că o subinclude – ceea ce se întâmplă aici, lângă noi, este frumusețe.
Mă uit la oamenii din jurul meu, și-mi place să cred că, la tot ceea ce dă, fără să precupețească, oferindu-se, participând, bucurându-se și întinzând cu drag, solistul și colegii lui, de pe scenă, participăm și noi, creând împreună frumusețe.
Îi urmăresc gesturile solistului, este așa, un fel de hocus-pocus al unui magician care creează ceva infailibil, știu cum se întâmplă lucrurile pe scenă, știu cum se văd toate de sus, simt, fără să pot fi mințită, atunci când un artist este acolo, și când nu se ține din a da în funcție de numărul celor din față, simt când se bucură, simt când se joacă, îl văd pe Marian cum se duce la clape și se pune, peste clăpar, intervine ca un copil, bătând câteva clape care nu erau de bătut, și, cu toate astea, este parte din spectacol, și este atât de fain că suntem, toți, în amalgamul acela de a simți împreună bucurie și frumusețe.
Îmi aduc aminte câtă frumusețe era în copilul ăsta atunci când cânta prima dată Forever Young, în 1984, îmi aduc aminte de negocierea pentru versurile care apăreau acolo, pentru ce ar fi vrut să spună el, inițial, aș putea scrie o lucrare academică despre versurile din jur, din anii aceia, care se cântau atunci, despre dropping the bomb, sau cu I hope the Russians love their children too, uite că n-am murit de tineri, uite că bomba încă n-a căzut, uite că suntem din nou sub amenințările rușilor și, cu toate astea, cântăm și mergem cumva mai departe, și suntem cu kilograme și cu riduri în plus, și, cu toate astea, învățăm în fiecare zi forme noi de bucurie, de participare.
Se termină concertul, fug repede în spate, cu toate astea se mai dau niște bisuri, fac niște poze și din colțul scenei, din spate, spre sală, ne ducem să pândim venirea artiștilor la cabine, ne hârâim cu oamenii de pază, îi auzim discutând cu formația strategii de îndepărtare, managerul lor ne hârșie pe cei 2-3 care încercăm totuși să discutăm cu oamenii, fac câteva poze prin ușă, prin fantele lăsate cu spațiu, cumva mă deranjează pe mine însămi că fac asta, în alt fel ei stau decent, deci este ok.
Nici măcar nu știu dacă vreau neapărat să întreb ceva, poate mai degrabă aș vrea să schimb câteva idei, dar eu sunt doar un om dintr-o mulțime, nu au de unde să știe cine-i așteaptă și cu ce, trebuie să plece dimineața devreme, înțeleg că nu vor să discute cu noi, nu am așa o miză mare în această discuție, am o miză în a fi acolo, în a respira, în a vedea ce se întâmplă, doar, schimb câteva vorbe cu o tânără din organizare, mi-e bine așa, e doar pur și simplu… să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte, al lui Nichita, cine nu înțelege asta nu e din filmul meu, încep un strop de ceartă cu cei de la pază, sigur, pentru niște oameni care fac lucruri de genul ăsta este unul dintre puținele momente de glorie, în care pot să simtă că au putere, până la urmă totul se termină, membrii formației sunt împărțiți pe bucăți, o iau prin spatele scenei unii în stânga, unii în dreapta, și gata, asta a fost.
Schimbasem doar două vorbe binevoitoare cu bateristul, Jakob Kiersch, îmi pare rău că nu am avut deschiderea de a spune mai mult, poate că ar fi trebuit să o fac, mi-e rușine și pentru că prinsesem un fragment dintr-o discuție a lui la telefon, în engleză, oricum, nu ar fi trebuit să fiu acolo, probabil, să aud un strop din o discuție privată, dar până la urmă lucrurile astea nu le poți guverna, îmi pare bine că s-au întâmplat toate lucrurile așa, pur și simplu privesc plecarea, unul dintre colegi trimisese niște poze pentru autografe, nu sunt genul care ia autografe, aștept, respir, privesc, este noapte, este ploaie, se închide un cerc, e bine așa, prietena mea pleacă, pentru că este târziu și a doua zi trebuie să ajungă la școală, eu nu trebuie să ajung niciunde în mod special, mă pun pe o bancă udă, mă uit la fotografii, ascult un fragment din Forever Young înregistrat, îmi dau seama de diferențele dintre filmarea oficială inițială, din 1984, număr, aveam 11 ani, număr din nou acei 20 de ani pe care îi aveam la ușa aceea, număr din nou, acum am 53 de ani, sunt leoarcă, mi-e bine, e una dintre acele clipe în care, dacă tragi o linie, te întrebi… oare e bine ce-am făcut cu viața mea.
Da, este bine, număr zecile de volume publicate, miile de articole, toate cele ce au venit după ușa aceea, la care am bătut după și din cauza lui Forever Young de atunci, discut, târziu în noapte, cu un coleg a cărui zi de naștere a fost azi, Dan, a primit cadou acest concert, vorbim despre întâlniri cu marii oameni care au ajuns în Timișoara, în ultimii ani, îl pomenește pe Malkovich, îmi spune, știi, după chestia de l-ai întrebat tu, atunci, la conferința de presă, s-a deschis, și totul a curs altfel, pentru că oamenii simt adevărul – îmi spun că și acest material va fi despre adevăr, despre un adevăr al meu, care, de fapt, se însumează altoit pe alte adevăruri, pe alte întâmplări ale multora dintre oamenii care au fost duminică la concert, și tot ceea ce pot să spun, în marea asta de lucruri care se întâmplă în oraș, și cu care nu mereu, sau foarte des nu sunt de acord, e că mă bucur că organizatorii au făcut ca acest cadou să se întâmple, ca noi, timișorenii, să fim, în ziua cea mai lungă din an, parte din frumusețea lumii, a Europei unite, întâlnindu-ne cu noi, cei din trecut, și întrebându-ne cine suntem, și dacă suntem bine cu cei care am devenit, lângă având pe Alphaville.
Ultimul lucru pe care îl pozez dinspre băncile, acum fără oameni, spre scenă este o umbrelă ruptă, cu clădirea Parlamentului din Budapesta pe ea. Mă gândesc la Orban, la politichia mare, la alegerile ungurilor, bune, de la începutul verii, la politichia mică, a noastră, cu noi, la cadoul primit acum. E bine. Mulțumesc!
Ramona Băluțescu
