Capitolul 10
CUM S-AU PURTAT HOŢII CU DOAMNA. CE A PLĂNUIT GIL BLAS ŞI CE A IZBUCIT SĂ FACĂ
Se făcuse noapte aproape de un ceas când am ajuns la hrubă. Am dus mai întâi caii la grajd şi a trebuit să-i legăm şi să le dăm de mâncare, pentru că negrul cel bătrân era în pat de trei zile. Pe lângă că-l apucase podagră, mai avea şi un reumatism care-i prinsese mâinile şi picioarele. Nu-i mai rămăsese sănătoasă decât limba, pe care şi-o întrebuinţa ca să-şi arate durerea, înjurând şi blestemând cumplit. L-am lăsat pe acest nenorocit să înjure şi să blesteme şi ne-am dus la bucătărie, unde ne-am îngrijit numai de doamna pe care o adusesem cu noi şi care părea împregiuruită de umbrele morţii. Am făcut ce-am putut ca s-o trezim din leşin şi am avut norocul să izbutim. Dar când şi-a venit în simţire şi şi-a văzut în braţele unor necunoscuţi, s-a speriat. Toată groaza pe care o dau durerea şi deznădejdea împreună s-a ivit atunci în ochii ei, pe care şi i-a ridicat la cer ca să i se plângă parcă de jignirile ce o ameninţau. Apoi, copleşită de aceste imagini înspăimântătoare, a leşinat din nou, ochii i s-au închis, iar hoţii şi-au închipuit că moartea are să le răpească prada. Atunci, căpitanul, socotind că-i mai bine s-o lase în pace decât s-o mai chinuască cu noi încercări de a-i da ajutor, a poruncit să fie dusă în patul Leonardei şi să fie lăsată singură, să se întâmple cu ea ce s-o întâmpla.
Am trecut în odaia cea mare, unde unul dintre hoţi, care fusese chirurg, a cercetat rănile locotenentului şi ale celuilalt hoţ şi le-a uns cu balsam. După ce acest lucru a fost făcut, ne-am uitat să vedem ce se afla în lădiţe. Unele erau pline cu dantele şi cu rufărie, altele cu haine, iar în lădiţa pe care am deschis-o la urmă, erau câteva săculeţe pline de bani, ceea ce i-a bucurat grozav pe domnii părtaşi la pradă. După această cercetare, bucătăreasa a pus masa, a adus mâncarea şi ne-am aşezat să mâncăm. Am vorbit mai întâi de marea izbândă pe care o dobândisem şi pe urmă Rolando mi-a zis:
— Ia spune, Gil Blas, mi se pare că ţi-a fost grozav de frică.
Am răspuns că într-adevăr mi-a fost, dar că, după ce-oi lua parte la două-trei expediţii, am să mă lupt ca un paladin. Toată ceata mi-a luat partea şi toţi au spus că trebuie să fiu iertat; că lupta fusese grea şi că, deşi eram tânăr şi nu văzusem niciodată focul, mă descurcasem destul de bine.
După aceea a fost vorba despre catârii şi caii pe care îi adusesem la hrubă. S-a hotărât ca, a doua zi de cu noapte, să plecăm cu toţii şi să ne ducem să-i vindem la Mansilla, desigur că nu ajunsese încă vestea despre isprava noastră. După ce am luat această hotărâre, am sfârşit de mâncat. Ne-am dus apoi în bucătărie să vedem ce face doamna şi am văzut că era în aceeaşi stare în care o lăsasem. Nici nu mai credeam că ajunge până a doua zi. Totuşi, deşi părea aproape fără viaţă, câţiva hoţi se uitau la ea cu nişte ochi nelegiuiţi şi se arătau cuprinşi de o poftă grosolană, pe care şi-ar fi împlinit-o dacă nu i-ar fi oprit Rolando, spunându-le că trebuiau cel puţin să aştepte până când doamna va scăpa de această tristeţe copleşitoare care-i răpea orice simţire. Respectul faţă de căpitan le-a înfrânat pornirea. Altfel, nimic n-ar mai fi putut-o scăpa de ruşine pe doamna aceea; poate că nici chiar moartea nu i-ar fi păstrat onoarea.
Am lăsat-o din nou pe biata femeie în starea în care era. Rolando spuse Leonardei să aibă grijă de dânsa şi fiecare se duse în odaia lui. Cât despre mine, după ce m-am culcat, în loc să dorm, m-am tot gândit la necazurile acelei doamne. Nici nu mă îndoiam că era nobilă şi asta mă făcea s-o socot şi mai nenorocită. Nu puteam să-mi închipui fără să mă întorc grozăviile care o aşteptau şi mă simţeam atât de mişcat, parcă m-ar fi legat de dânsa legături de sânge sau de prietenie. În sfârşit, după ce i-am plâns îndeajuns soarta, m-am gândit cum aş putea să-i apăr cinstea de primejdia care o ameninţa şi totodată să fug şi eu din hrubă. M-am gândit că negrul cel bătrân nu putea să se mişte şi că, de când se îmbolnăvise, cheia de la uşa de fier o păstra Leonarda. Gândul acesta îmi înfierbânta închipuirea şi am alcătuit un plan pe care l-am chibzuit bine. Apoi am început să-l aduc la îndeplinire în felul următor.
M-am prefăcut că mă doare pântecele. Am început să mă tângui şi să gem; pe urmă, ridicând glasul, am scos nişte răcnete cumplite. Hoţii s-au trezit din somn şi s-au adunat împrejurul meu. M-au întrebat ce am de ţip aşa de tare. Am răspuns că mă durea pântecele şi, ca să-i conving şi mai bine, am început să scrâşnesc din dinţi, să mă schimonosesc, să mă răsucesc în toate părţile şi să mă zbucium într-un chip nemaipomenit. După aceea, m-am liniştit deodată ca şi cum durerile m-ar fi lăsat puţin. O clipă numai şi iarăşi am început să sar în sus pe pat şi să-mi răsucesc braţele. În sfârşit, aşa de bine mi-am jucat rolul, încât i-am păcălit pe hoţi, cât erau ei de şireţi, şi i-am făcut să creadă că, în adevăr, aveam nişte colici grozave. Dar ciudăţenia a fost că tocmai din cauză că-mi jucam aşa de bine rolul am avut de suferit; şi asta pentru că miloşii mei tovarăşi, închipuindu-şi că mă doare tare, s-au grăbit să-mi potolească durerile. Unul a adus o garafă de rachiu şi m-a silit s-o beau pe jumătate, altul mi-a făcut o clismă cu ulei de migdale, altul a venit cu un şervet pe care-l băgase în apă clocotită şi mi l-a pus fierbinte pe pântece. Degeaba ţipam să mă lase în pace. Ei credeau că ţip din cauza crampelor şi mă făceau să sufăr o durere adevărată voind să mă vindece de o durere pe care n-o aveam. În sfârşit, nemaiputând să rabd, am fost nevoit să le spun că nu mai simt nicio durere şi că-i rog să mă lase aşa cum sunt. Ei, atunci, nu m-au mai chinuit cu leacuri, iar eu nici gând să mă mai tângui, de teamă ca nu cumva să îndur iarăşi ajutorul lor.
Scena asta a ţinut vreo trei ceasuri. După aceea, hoţii, văzând că nu mai era mult până la ziuă, s-au pregătit să plece la Mansilla. Atunci am scornit altceva: am vrut să mă scol, pentru ca ei să creadă că voiam numaidecât să merg cu dânşii; dar nu m-au lăsat.
— Nu, nu, Gil Blas, mi-a spus senior Rolando, stai aici. Te pomeneşti că iar te apucă durerile. Ai să vii altă dată cu noi, acum nu poţi; odihneşte-te azi toată ziua, că ai nevoie.
M-am gândit că nu-i bine să mai stărui, de frică să nu-i înduplec cu stăruinţele mele. M-am prefăcut numai că sunt foarte supărat că nu pot să merg cu dânşii. Şi m-am prefăcut aşa de bine, încât toţi au ieşit din hrubă fără să aibă nici cea mai mică bănuială despre ceea ce aveam eu de gând. După plecarea lor, pe care încercasem s-o grăbesc cu urările mele, mi-am spus: „Acum, Gil Blas, trebuie să te porţi cu hotărâre. Înarmează-te cu vitejie ca să isprăveşti ce-ai început aşa de bine; lucrul nu e greu. Domingo nu-i în stare să se împotrivească şi Leonarda nu poate să te împiedice. Foloseşte-te de acest prilej şi fugi de-aici; n-ai să găseşti poate niciodată un prilej mai bun.” Aceste gânduri m-au umplut de încredere în mine. M-am sculat. Mi-am luat spada şi pistoalele şi întâi m-am dus la bucătărie; dar înainte de a intra, auzind-o pe Leonarda vorbind, m-am oprit ca să ascult. Vorbea cu doamna aceea necunoscută care acum îşi venise în fire şi, văzându-se atât de nenorocită, plângea şi se deznădăjduia.
— Plângi, fata mea, îi spunea baba, plângi şi văicăreşte-te cât mai tare; asta are să te uşureze. Leşinul dumitale a fost cu primejdie; dar acum, dacă îţi curg lacrimile, nicio primejdie nu mai este. Încet-încet, durerea are să-ţi treacă şi ai să te obişnuieşti să stai aici cu domnii noştri, care sunt tare cumsecade. Ai să trăieşti aici mai bine decât o prinţesă. N-au să ştie ce să mai facă spre a-ţi fi pe plac şi în fiecare zi au să-ţi arate cât le eşti de dragă. Câte femei n-ar vrea să fie în locul dumitale!
N-am lăsat-o pe Leonarda să mai spună ceva. Am intrat şi, punându-i pistolul în piept, i-am spus cu străşnicie să-mi dea cheia de la uşa de fier. Fapta mea a tulburat-o tare şi, cu toate că destul de bătrână, se vede că ţinea încă la viaţă, fiindcă n-a îndrăznit să nu-mi dea ce ceream. Când cheia a fost în mâinile mele, m-am întors către doamna care şedea întristată şi i-am spus:
— Doamnă, cerul v-a trimis un om care să vă scape; ridicaţi-vă şi veniţi cu mine; am să vă duc unde veţi voi să vă duc.
Doamna a ascultat ce i-am spus şi cuvintele mele au mişcat-o atât de tare, încât, adunându-şi puterile ce-i mai rămăseseră, s-a sculat şi s-a aruncat la picioarele mele, rugându-mă fierbinte să n-o necinstesc. Am ridicat-o de jos şi i-am spus că poate să aibă încredere în mine. După aceea, am luat o frânghie pe care am găsit-o prin bucătărie şi, cu ajutorul doamnei, am legat-o pe Leonarda de piciorul unei mese grele şi mari şi i-am spus să nu crâcnească cumva, că o ucid. Leonarda, convinsă că chiar aşa se va întâmpla dacă va îndrăzni să mi se împotrivească, s-a gândit că-i mai bine să mă lase să fac ce vreau. Am aprins o lumânare şi m-am dus cu necunoscuta în odaia unde erau banii de aur şi de argint. Mi-am umplut buzunarele cât am încăput; şi ca s-o fac şi pe doamnă să ia, i-am spus că luând aceşti bani, îşi lua înapoi ce era al ei, lucru pe care ea l-a şi făcut îndată, fără şovăială. Când ne-am încărcat zdravăn cu bani, ne-am dus la grajd, eu având pistoalele pregătite. Mă gândeam că negrul cel bătrân, cu toată podagra şi cu tot reumatismul, n-are să mă lase să-mi pun în linişte şaua pe cal şi eram hotărât să-l vindec temeinic de toate bolile dacă cumva are să se burzuluiască; din fericire însă, era aşa de copleşit de durerile pe care le simţise şi de cele pe care le simţea şi acum, încât mi-am scos calul din grajd fără ca el măcar să bage de seamă. Doamna mă aştepta la uşă. Am luat-o repede pe drumul subteran care ducea afară din hrubă. Iată-ne la uşa cu grătii de fier; o deschidem şi ajungem la capcan. Cu mare greutate am putut să-l ridicăm sau, mai bine zis, ca să izbutim, am avut nevoie de vlaga cea nouă pe care ne-a dat-o dorinţa puternică pe care o aveam să fugim de-acolo. Se făcea ziuă când am ieşit din hrubă. Cel dintâi gând al nostru a fost să ne îndepărtăm cât mai repede. M-am suit în şa; doamna s-a urcat la spatele meu şi, pornind în galop pe cea dintâi cărare pe care am zărit-o, am ieşit în curând din pădure. Am dat într-o câmpie tăiată de mai multe drumuri; am luat-o la întâmplare pe unul din ele. Mi-era frică grozav să n-ajungem cumva la Mansilla şi să dăm acolo de Rolando şi de tovarăşii lui, lucru care s-ar fi putut foarte bine întâmpla. Din fericire teama mea a fost zadarnică. Am ajuns la Astorga pe la două după-amiază. Am văzut că multă lume se uita ţintă la noi, parcă n-ar mai fi văzut femeie călare la spatele unui bărbat. Am tras la un han şi, mai întâi de toate, am spus să puie la frigare o potârniche şi un iepuraş de casă. În vreme ce acestea erau aduse la îndeplinire şi ni se pregătea masa, am dus-o pe doamnă într-o odaie şi aici am început să stăm de vorbă, lucru pe care nu putusem să-l facem pe drum, fiindcă venisem prea repede. Ea mi-a spus cât de mult a mişcat-o serviciul pe care i l-am adus şi mi-a mai spus că, după o faptă atât de mărinimoasă, nu putea să creadă că eram tovarăş cu tilharii din mâna cărora o scăpasem. I-am povestit toate întâmplările mele, ca să-i întăresc părerea bună pe care şi-o făcuse despre mine. Am putut să-i câştig încrederea şi s-o fac să-mi spuie necazurile ei, pe care, într-adevăr, mi le-a povestit, aşa cum se va vedea în capitolul următor.
Capitolul 11
POVESTEA DONEI MENCIA DE MOSQUERA
M-am născut la Valladolid şi mă numesc dona Mencia de Mosquera. Don Martin, tatăl meu, după ce şi-a cheltuit aproape toată averea în armată, a fost ucis în Portugalia, pe când era în fruntea unui regiment pe care îl comanda. Mi-a lăsat o moştenire atât de mică, încât ajunsesem o partidă destul de proastă, cu toate că eram singură la părinţi. Totuşi, deşi cu avere puţină, n-am dus lipsă de peţitori. Câţiva cavaleri, dintre cei mai cu vază din Spania, m-au cerut în căsătorie. Dintre toţi, mi-a plăcut mai mult don Alvaro de Mello. Era, într-adevăr, mai chipeş decât ceilalţi, dar nu asta, ci însuşiri mai trainice m-au hotărât să mă mărit cu el. Era om de duh, era discret, viteaz şi cinstit. Şi, pe lângă asta, omul de lume cel mai galant. Venea vorba de petrecere? El se afla în frunte, iar la jocurile cu lancea toţi se minunau de puterea şi de iscusinţa lui. Aşadar, l-am ales şi m-am măritat cu dânsul.
Nu multă vreme după ce ne-am luat, soţul meu s-a întâlnit, într-un loc mai ferit, cu don Andres de Baeza, care fusese unul dintre rivalii lui. S-au înfruntat în vorbe şi au tras spada. Don Andres şi-a pierdut viaţa. Fiindcă era nepotul corregidorului din Valladolid, om iute şi duşman de moarte al familiei Mello, don Alvaro s-a gândit că e mai bine să plece cât mai repede din oraş. S-a întors în grabă acasă şi, în timp ce i se pune şaua pe cal, mi-a povestit ce se întâmplase.
— Draga mea Mencia, îmi spuse el, trebuie să ne despărţim, nu se poate altfel. Ştii cine-i corregidorul. Să nu ne amăgim; are să mă urmărească pretutindeni. Ştii cât e de puternic. Nu voi putea să mă ascund nicăieri în Spania.
Era atât de pătruns de durerea lui şi încă şi mai mult de durerea de care vedea că sunt cuprinsă eu, încât nici n-a mai putut să vorbească. La îndemnul meu, a luat cu el aur şi câteva pietre scumpe; apoi m-a cuprins în braţe şi am stat aşa câtăva vreme, suspinând şi lăcrămând împreună. Un slujitor a venit şi a spus că e gata calul. S-a smuls de lângă mine, a plecat şi m-a lăsat într-o stare pe care nici nu pot s-o amintesc. Ce bine ar fi fost dacă muream atunci, copleşită de durere! De câte necazuri şi de câte neajunsuri nu m-ar fi scăpat moartea! Câteva ceasuri după aceea, corregidorul a aflat de fuga lui don Alvaro. A trimis pe toţi alguazilii din Valladolid să-i ia urma şi a făcut tot ce-a putut ca să pună mâna pe el. Soţul meu însă a izbutit să se ascundă. Atunci, judecătorul s-a văzut silit să-şi mărginească răzbunarea doar la mulţumirea de a lua averea omului căruia ar fi vrut mai bine să-i ia viaţa. Şi nu s-a străduit degeaba; toată averea lui don Alvaro a fost confiscată.
Am rămas într-o stare proastă. Abia aveam cu ce să trăiesc. Am început să vieţuiesc departe de lume, numai cu o singură femeie care să mă slujească. Toată ziua plângeam, dar nu din pricina sărăciei, pentru că o înluram cu răbdare, ci din pricină că soţul meu, care îmi era drag, plecase şi nu aveam de la dânsul nicio veste. Când ne luasem rămas bun, îmi tăgăduise, totuşi, că are să-mi trimită ştiri despre soarta lui din orice loc din lume unde ar fi putut să-l ducă steaua lui cea rea. Totuşi, şapte ani au trecut şi în toată această vreme n-am aflat despre el nimic. Faptul că nu ştiam ce s-a mai întâmplat cu dânsul mă umplea de o mare mâhnire. În sfârşit, am aflat că murise în slujba regelui Portugaliei, într-o luptă, prin regatul Fezului. Un om care sosise din Africa mi-a spus asta şi mi-a mai spus că-l cunoscuse bine pe don Alvaro de Mello, că slujise împreună cu dânsul în armata portugheză şi că-l văzuse murind în luptă. A mai povestit şi alte amănunte care m-au făcut să cred că, într-adevăr, soţul meu nu mai era. Vestea asta mi-a adâncit şi mai tare durerea şi m-a făcut să mă hotărăsc să nu mă mai mărit niciodată.
Pe vremea aceea, don Ambrosio Messia Carillo, marchiz de la Guardia, a sosit la Valladolid. Era unul dintre acei bătrâni seniori care, cu felul lor galant şi curtenitor, te fac să le uiţi vârsta şi încă mai izbutesc să placă femeilor. Întâmplarea a făcut ca cineva să-i spuie povestea lui don Alvaro, iar felul în care am fost zugrăvită eu de către cel care povestea l-a îndemnat să mă cunoască. Spre a-şi mulţumi curiozitatea, a vorbit cu o doamnă rudă cu mine şi s-a înţeles cu ea. Doamna aceea m-a poftit într-o zi la dânsa. Era şi el acolo; m-a văzut, i-am plăcut, cu toată tristeţea care mi se întipărise pe faţă, sau poate, cine ştie, tocmai înfăţişarea mea tristă i-a plăcut, fiindcă vedea în asta o dovadă că sunt credincioasă în căsătorie. Poate chiar melancolia mea l-a făcut să se îndrăgostească de mine. De câteva ori mi-a spus că mă socotea drept o minune în ce priveşte statornicia şi chiar invidia soarta soţului meu, oricât o fi fost ea de dureroasă. În sfârşit, i-am plăcut aşa de tare, încât nici n-a fost nevoie să mă mai vadă o dată ca să se hotărască să se însoare cu mine.
Ca să mă facă să primesc, a ales-o de mijlocitoare pe ruda mea. Aceasta a venit la mine şi mi-a spus că, odată ce soţul meu îşi încheiase soarta în regatul Fezului, aşa cum venise vestea, nu era înţelept să-mi îngrop şi de-acum înainte nurii, că plânsesem destul pe un om cu care nu petrecusem decât prea puţină vreme şi că trebuia să mă folosesc de prilejul ce mi se înfăţişa acum şi voi fi cea mai fericită femeie din lume. Pe urmă, a început să-l laude pe bătrânul marchiz, spunând că e un om de viaţă, că are avere mare şi o fire aleasă. Dar degeaba mi-a tot vorbit ea de toate bunele lui însuşiri, că n-a putut să mă convingă. Şi asta nu din pricină că n-aş fi crezut în moartea lui don Alvaro şi m-aş fi temut că are să sosească deodată, tocmai când m-aş fi gândit mai puţin; singura piedică pe care ruda mea trebuia s-o înlăture era numai slaba dorinţă sau, mai degrabă, scârba pe care o simţeam când mă gândeam să mă mărit a doua oară, după necazurile pe care le avusesem cu căsătoria mea dintâi. Dar ea nu s-a lăsat. Dimpotrivă, zelul ei pentru don Ambrosio a sporit. A convins pe toţi ai mei să fie de partea lui. Neamurile mele, care până atunci mă sfătuiseră să rămân văduvă, au început să-mi spună că e o nebunie să-mi irosesc tinereţea şi că am să fac o căsătorie atât de strălucită, încât toată lumea mă va ferici; prietenii, care până atunci fuseseră atât de pioşii; toată vremea stăruiau, nu mă slăbeau de loc şi nu mă lăsau în pace o clipă. E drept că sărăcia mea tot mai mare m-a făcut încetul cu încetul să mă înduplec. A trebuit, într-adevăr, să îndur lipsuri cumplite ca să mă hotărăsc.
N-am avut, aşadar, încotro. Nu m-am mai împotrivit la stăruinţele lor şi m-am măritat cu marchizul de la Guardia, iar el, chiar a doua zi după nuntă, m-a dus într-un foarte frumos castel pe care-l are lângă Burgos, între Gajal şi Rodillas. Avea faţă de mine o dragoste puternică. Din tot ce făcea, vedeam că vrea să-mi fie pe plac, se silea să-mi împlinească cele mai mici dorinţe; niciodată vreun soţ nu s-a purtat atât de frumos cu o soţie şi niciun îndrăgostit n-a fost atât de curtenitor cu iubita lui. Admiram pe omul acesta cu o fire atât de plăcută şi mă mângâiam oarecum, după ce-l pierdusem pe don Alvaro, că puteam să fericesc pe un senior cum era marchizul; l-aş fi iubit cu patimă, cu toată deosebirea de vârstă dintre noi, dacă aş fi fost în stare să mai iubesc pe cineva după don Alvaro. Dar inimile statornice nu pot să iubească decât o dată. Amintirea soţului meu dintâi zădărnicea toate sfornţele pe care şi le dădea el de-al doilea să-mi placă. Nu puteam să-i răsplătesc dragostea decât numai cu recunoştinţă.
Eram în starea asta de suflet când iată că, într-o bună zi, stând la fereastră, am zărit în grădină un om, parcă ţăran, care se uita ţintă la mine. Am crezut că e vreun ajutor de grădinar. Nu l-am prea luat în seamă; a doua zi însă, pe când stăteam iar la fereastră, l-am văzut tot în locul acela şi mi s-a părut că îmbrăţişarea mă slăbeşte din ochi. Asta m-a mirat. M-am uitat şi eu la dânsul şi, după ce l-am cercetat bine cu privirea, mi s-a părut că seamănă la faţă cu bietul don Alvaro. Asemănarea asta m-a tulburat nemaipomenit de tare. Am scos un ţipăt. Noroc că eram singură numai cu Ines, o slujnică în care aveam încredere. I-am spus şi ei de bănuiala mea. Ea a râs şi şi-a închipuit că m-a înşelat o uşoară asemănare.
— Liniştiţi-vă, doamnă, îmi spuse ea; nu se poate să fie don Alvaro. Ce rost ar avea să vie aici în chip de ţăran? Şi pe urmă, cum ar putea fi încă în viaţă? Liniştiţi-vă, am să mă duc în grădină şi am să stau de vorbă cu ţăranul acela. Am să aflu cine este şi am să vin îndată să vă spun.
Ines s-a dus în grădină şi, puţin timp după aceea, am văzut-o că intră iar în odaie, foarte tulburată.
— Doamnă, îmi spuse ea, bănuiala dumneavoastră este întemeiată. Omul pe care l-aţi văzut e don Alvaro. I s-a destăinuit şi acum vrea să vorbească cu dumneavoastră între patru ochi.
Fiindcă puteam să-l primi chiar atunci, deoarece marchizul era la Burgos, am spus slujnicei să mi-l aducă pe o scară tăinuită. Îţi închipui cât de tulburată eram. Nu am putut să înfrunt priveliştea unui om care avea dreptul să mă copleşească de mustrări. Am leşinat când s-a înfăţişat înaintea mea, ca şi cum ar fi fost o stafie. Împreună cu Ines, a sărit şi el să mă ajute, apoi, după ce mi-am venit în fire, mi-a spus:
— Linişteşte-te, te rog. Nu vreau ca venirea mea aici să fie un chin pentru tine. N-am de gând să te supăr cu nimic. Nu vin ca un soţ furios, să-ţi cer socoteală de credinţa pe care mi-ai jurat-o şi să te învinuiesc de nelegiuire, pentru că te-ai măritat a doua oară. Ştiu că ai făcut asta din pricina familiei. Am aflat toate necazurile pe care le-ai suferit cu acest prilej. De altfel, în Valladolid se răspândise vestea că am murit şi ai crezut acest lucru, cu atât mai mult cu cât nu primiseşi de la mine nicio scrisoare din care să afli adevărul. Ştiu, de asemenea, cum ai trăit de când în chip atât de crud ne-am despărţit şi ştiu că nevoia, mai degrabă decât dragostea, te-a aruncat în braţele marchizului.
— Ah, Alvaro, i-am răspuns eu plângând, de ce vrei să-ţi dezvinovăţeşti soţia? De vreme ce trăieşti, înseamnă că e vinovată. De ce nu-s oare în starea în care eram până a nu-l lua pe don Ambrosio? Nenorocită de căsătorie! Vai! cel puţin aş avea acum mângâierea să te revăd fără să-mi fie ruşine de mine însămi.
— Draga mea Mencia, începu iar don Alvaro, cu un ton care dovedea cât de tare îl înduioşaseră lacrimile mele, nu mă plâng de tine şi nu numai că nici nu mă gândesc să te dojenesc din pricina strălucitei stări în care te găsesc, dar mă jur că mulţumesc cerului din tot sufletul că te găsesc aşa. Din trista zi a plecării mele din Valladolid, soarta mi-a fost mereu potrivnică, viaţa mi-a fost numai un şir de necazuri şi, ca o culme a nenorocirii, n-am putut să-ţi trimit nicio veste despre mine. Sigur cum eram de dragostea ta, mereu mă gândeam în ce stare te-a adus iubirea mea funestă. Mi te închipuiam copleşită de mâhnire şi asta era nenorocirea cea mai mare. Uneori, mărturisesc, mă mustram ca de o nelegiuire că am avut fericirea să-ţi plac. Aş fi vrut să simţi dragoste faţă de vreunul din rivalii mei, fiindcă văzusem cât de scump te costase că mă aleseseşi pe mine. Totuşi, după şapte ani de suferinţă, mai îndrăgostit de tine ca niciodată, am vrut să te mai văd. N-am putut să mă împotrivesc acestei dorinţe şi, când sfârşitul unei lungi sclavii mi-a dat putinţa să mi-o împlinesc, am venit, travestit aşa cum mă vezi, la Valladolid, cu primejdia de a fi descoperit. Aici am aflat tot. Am venit la castel şi am izbutit să mă pun bine cu grădinarul, să mă tocmesc ajutor la el şi să lucrez în grădină. Am făcut toate acestea spre a putea ajunge să vorbesc în taină cu tine. Să nu-ţi închipui însă că am de gând să-ţi tulbur cu şederea mea aici fericirea de care te bucuri. Te iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine însumi. Îţi respect liniştea şi voi pleca să-mi isprăvesc, departe de tine, zilele triste pe care le mai am de trăit şi pe care ţi le jertfesc ţie.
— Nu, Alvaro, nu, am strigat eu la auzul acestor vorbe. Cerul nu te-a adus aici degeaba şi eu nu te mai las să pleci singur; am să plec cu tine; de-acuma numai moartea poate să ne mai despartă.
— Nu, spuse el din nou, mai bine rămâi cu don Ambrosio, nu te însoţi cu nenorocul meu, lasă-mă numai pe mine să-mi port povara.
Mi-a mai spus şi alte lucruri la fel; dar cu cât părea el mai dornic să se jertfească pentru fericirea mea, cu atâta mă simţeam eu mai hotărâtă să nu primesc. Când a văzut că eu ţin cu orice preţ să plec cu dânsul, a schimbat deodată tonul şi, luându-şi un aer mai mulţumit, mi-a spus:
— Simţi oare cu adevărat ceea ce spui? Atunci, dacă îţi mai sunt încă aşa de drag încât să preferi sărăcia mea belşugului în care trăieşti acum, hai să plecăm la Betanzos, tocmai în fundul Galiciei. Am acolo un adăpost sigur. Dacă nenorocirile mele mi-au luat toată averea, ele nu m-au făcut să-mi pierd chiar toţi prietenii. Mai am câţiva, foarte credincioşi, care mi-au dat putinţa să te răpesc. Cu sprijinul lor, am dat să fac o caleaşcă la Zamora; am cumpărat catâri şi cai şi am cu mine trei galicieni, toţi oameni de inimă. Sunt înarmaţi cu carabine şi cu pistoale şi aşteaptă ordinele mele în sat la Rodillas. Să ne folosim de faptul că don Ambrosio nu-i acasă. Am să spun să vie caleaşca până la poarta castelului şi avem să plecăm îndată.
Am încuviinţat tot ce spunea. Don Alvaro a plecat în grabă la Rodillas, apoi s-a întors cu trei cavaleri şi m-a răpit din mijlocul slujnicelor mele care, neştiind ce înseamnă această răpire, au fugit foarte speriate încotro vedeau cu ochii. Numai Ines ştia despre ce era vorba, dar n-a vrut să-şi lege soarta de a mea, pentru că era în dragoste cu un valet al lui don Ambrosio. Asta dovedeşte că chiar credinţa celor mai vrednici slujitori ai noştri nu poate ţine piept iubirii.
M-am urcat cu don Alvaro în caleaşcă şi n-am luat cu mine decât hainele şi câteva giuvaericale, pe care le avusesem înainte de a mă mărita a doua oară, fiindcă nu voiam să iau nimic din ceea ce îmi dăduse marchizul. Am luat calea către Galicia, fără să ştim dacă vom avea norocul să ajungem până acolo. Ne temeam că don Ambrosio, când se va întoarce, are să ne ia urma însoţit de oamenii lui şi are să ne ajungă. Totuşi, două zile am mers fără să vedem în urma noastră niciun călăreţ. Trăgeam nădejde că cea de-a treia zi va fi ca şi celelalte şi începusem acum să stăm de vorbă în linişte. Don Alvaro îmi istorisea trista întâmplare care stârnise vestea că a murit, şi-mi mai spunea cum, după cinci ani de sclavie, îşi căpătase iarăşi libertatea, dar iată că ieri, pe drumul Leonului, am dat de tilharii cu care erai şi dumneata. L-au ucis împreună cu toţi oamenii lui şi pentru el sunt lacrimile pe care mi le vezi acum curgând.
