Ieri (adică așa cum nu se începe o știre) un coleg de presă a făcut o vârstă. Dar asta de aici nu e știre (și iar o să mă bâzâie colegul care pune materialele pe portal să-i spun ce e, și iar o să mă enervez, că nu știu, și o să-i spun să o pună la „răsuflare”, sau la „trăire”, sau unde vrea, na!), iar vârsta făcută chiar nu contează. Nici măcar aniversarea în sine nu contează, dar m-am legat de ea ca să mă opintesc, finalmente, să creionez un material pe care doream să-l scriu de ani de zile, despre fotograful de presă și de viață Constantin Duma. Ca să-i mulțumesc. Că e.
Uitați-vă în jur. Numărați-vă binefăcătorii, ai voștri, ca entități, ai noștri, ca bulă, ca grup, ca oraș, ca breaslă, ca fiire. Veți realiza că amânăm mereu momentele de a le mulțumi pentru ce fac. Pentru că ne par patetice, pentru că ceva nu se potrivește întrutotul, pentru că… „o să creadă că vreau ceva de la el”. Și totuși, ele e bine să existe. Altfel ne trezim cu acele cuvinte nerodite, rămase pentru ferpar. Și atunci e târziu.
Și pentru ce ar fi de mulțumit, sau de remarcat, când e vorba de fotograful Costi Duma, al Timișoarei? Ia să vedem, dincolo de ce găsim despre el, chestii de CV oficial.
Costi are o voluptate de a împărți, ca o fântână arteziană. Nu doarme pe poze și nu și le înconjoară cu gard ghimpat. Dimpotrivă, ni le trimite el, de îl rugăm, sau de ne știe interesați. Uneori mai tragem de el, că e ocupat. Dar le are el pe undeva, știm noi asta, și, când le vine rândul, ni le dă.
Mai mult, ne dă și pozele pe care le face el pe undeva, prin oraș sau prin natură, și le consideră aparte, să ne mai clătărim sufletul.
Are o traiectorie de cometă, de te-nervezi și-l întrebi: frate, dar tu nu obosești niciodată? E cel mai ades jovial și, chiar de la început mă enerva, m-am obișnuit în timp să-mi primesc lingurița mea din apelativul lui dedicat universului: „tinerețe”.
Costi îți face loc să pozezi, la evenimente, chiar de sculele tale costă mai puțin, cu o mașină, decât ale lui. De e o chestie în oraș, și te roagă cineva să dai sfoară-n țară, trebuie să îl chemi și pe Costi. Aici îl mai boscorodești, când spune că vine și nu vine, pentru că trei sferturi din nemurire tocmai ți s-au refuzat, sau i s-au refuzat ăluia cu eventul. Și ce eveniment e ăla, în oraș, de nu e Costi? E doar așa, o făcătură pentru neinițiați.
El e colegul ce „te scoate” când trebuie să scrii ceva, și n-ai cu ce ilustra, pentru că… precis are el o poză pe undeva, sau cu persoana aia făcând altceva, sau cu chestia aia înainte de inaugurare, sau cu… tot felul de alte chestii care să dea bine și pe care să le potrivești acolo unde ai lipsă. Pentru că Duma al nostru e păstrătorul clipei și al istoriei, de zeci de ani, un ierbar ambulant al lucrurilor noastre de capă și spadă, de delicatețe și inedit. Un ierbar digitalizat și mega-dotat, în care personajul de care ai nevoie (uneori chiar tu însuți/însăți) e tras în chip în rafale, astfel încât să-i alegi milimetrul de zâmbet cel mai bun și unghiul cel mai expresiv al gestului. Și intră și Revoluția aici, la păstrat.
Mai e ceva. Ceva ce nu veți ști niciodată ce importanță are, de nu aveți meseria noastră. Un fel de gestică de strecurare gri a pozarului, prin care transmite că știe și vrea să deranjeze cât mai puțin. Nu e dintre lucrurile pe care le înveți din manuale și nimeni nu-ți predă „strecurarea fotografului” în școli – și totuși, există o gestică în care combini scuza că treci prin fața frasul știe cărei oficialități de care nu o să știe nimeni 10 ani de acum înainte, într-o biserică, să zicem, și explicația mută că e necesar ce faci. Costi știe lunecarea asta. Și, de la el, am mai învățat, în timp, și noi.
Din fericire, cineva s-a gândit înainte de „post mortem” că e cazul ca Duma să ajungă cetățean de onoare al orașului. Pentru că el e arhiva noastră ambulantă de imagini. E o altă Timișoară, în care găsești aproape tot. Așa că era firesc să fie omagiat.
Mă uit, azi, când scriu rândurile astea, la o poză din 1999 în care suntem împreună, laolaltă cu alți colegi pozari din oraș (scuze, nu mai știu cine a făcut poza). Ne strânseserăm pentru că simțeam nevoia să facem ceva legat de captivitatea în care se afla, în Cecenia, colegul și prietenul nostru Brice Fleutiaux. Sunt deja mulți ani de când Brice s-a dus dintre noi. S-au dus și alți colegi. Noi, ăștia care mai suntem, am îmbătrânit, dar parte dintre noi tot mai mișcăm în ale presei, în ale fotografiei. Iar Costi Duma e cel mai activ dintre noi.
Costi ne cheamă când vreunul din cunoscuții lui organizează ceva, și devine câine hăitaș, la modul bun, când ne scoate în excursii de documentare. Și cine mai are, azi, atâta generozitate față de colegii de breaslă?
Cu Costi și cu alt amic, azi dus și el, am făcut cândva o coborâre de la Palatul Regal din Bruxelles, oprindu-ne pentru un moment absolut de neuitat la Opera orașului, unde voiam să vedem o pictură, pe hol, iar ușierul se codea, explicându-ne că e spectacol, și ne-am pus, cu Traian, amicul nostru, să-i cântăm exact bucata ce se auzea de pe scenă, în română. Sigur că am primit voie să vedem pictura.
Și câte n-ar mai fi de povestit… Dar o să mai spun doar de ziua când m-am hotărât că, până la urmă, tot trebuie scris acest material. Eram la despărțirea de vicarul foraneu greco-catolic Nicolae Ovidiu Teodorescu, în martie 2021, în biserica de la 700, și… plângeam. Adică știam că trebuie să-mi fac pozele, pentru că trebuie să rămână ceva și după ziua asta, dar… am ținut mult la părinte, și e mai greu să pozezi când plângi. Pentru toate cadrele pe care nu le-am luat eu, am fost recunoscătoare că l-am văzut pe Costi în biserică, și că știam că se va face bine ce e de făcut.
Cam asta e. E puțin, față de multele noastre povești comune, dar e mai mult ca nimic. Maestre, vreau să știi că te prețuim, că știm cât de importantă îți este munca și că îți dorim să te strecori la cât mai multe evenimente, printre noi, în plutirea aceea fotografică aparte, știi tu de care zic, pentru a ne ajuta să ne prelungim existența și prin munca ta.
Viață lungă, tinerețe!
Ramona Băluțescu
