Pentru noi e doar o zi în care încă înjurăm căldura – deși e deja septembrie, aerul de după prânz încă-și găsește puterea să-ți facă viața de un amar-clisos-torid de pustă bănățeană. Pentru ei, însă, e o zi în care comunul întins pe ore, și zile, și luni de bifat în AMR este rupt puțin de faptul că venim noi. Doar că „a mai rămas”-ul lor nu pipăie, cu degetele așteptării, vreun eveniment fain, la sfârșit de socoată, ci numai moartea. Nu e un hospice acela unde mergem, să numere, totuși, pe zile, timpul ce le-a mai rămas de trăit – problema e alta. Nu cât mai e de trăit, ci cum se umple acel timp. Aici e buba – cu mai nimic.
Pentru că mergem la o stație intermediară de așteptat de murit. Penultima stație, după care nu poate urma decât capătul de linie, unde te pune vatmanul să te dai frumos jos, pentru că „la capete nu e voie”. Nu mai ai de ce să-ți scoți telefonul să faci poze pe geam, nu mai ai cui să-i fluturi batista. Între stația intermediară și final nu e nimic.
Da, poate sunt într-o zi de rahat, pentru că noi, ăștia de „afară” încă ne permitem fluctuații în depresii. Și știu că nu e așa rău să ai, totuși, pe cineva să-ți tragă un acoperiș deasupra capului și să-ți dea un pat și mâncare. Iar tipii de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş fac chiar ceva mai mult pentru bătrânii de la Jimbolia cu care urmează să ne întâlnim. Că au funcții plătite pentru lucrat cu budinci, și pamperși, și scaune cu rotile, și că unii chiar strecoară și câte un zâmbet, și câte o hârjoneală cu hârtii colorate de tăiat și asamblat într-un nou obiect haios și inutil, spre mărunta satisfacție a „beneficiarilor”. Dar asta nu schimbă că soarta, ceasul rău și pisica 13 fac ca oamenii aceștia să aibă o călătorie spre stația terminus altfel decât ar fi fost ideal. Altfel decât și-ar fi visat…
În funcție de poporul din care faci parte, este mai mult sau mai puțin acceptabil ca o familie să se lepede generațiile din spate, trimițându-le la azil. Ceea ce pentru unii pare o modă, pentru alții este de neconceput. Ce e drept, fac parte din ultima categorie. Nu cred că părinții sau bunicii, chiar bolnavi fiind, sunt lucruri de care te descotorosești. Dar nu întotdeauna descotorosirea este lucrul care îi aduce pe bătrâni la un astfel de stabiliment – cum viața e complexă, ciudată și, deseori, curvă…
Oamenii pot rămâne singuri, și pe drumuri, fie că le-au murit apropiații, fie că și-au pierdut casele, fie că mintea lor a luat-o pe o altă cărare decât corpul lor, și nu se mai pot griji singuri, și copiii lor, domni mari pe altundeva, n-au loc pentru o „piatră-n casă”. Situații și situații. Și atunci intervine Statul, care plătește oameni să compenseze cele ce, într-o familie funcțională, se dau gratuit și firesc.
Înțelege, nu mă iau de Stat, aici – mă iau de soartă. E grețos, e trist, e înfiorător să nu ai grijă de bătrânul tău. Sau să nu existe cine să aibă grijă. Chiar merg încolo cu Statul în mașină, cum povestea cu a-i vedea pe cei 38 de beneficiari din Centrul pentru Persoane Vȃrstnice Jimbolia vine din colaborarea cu purtătoarea de cuvânt a instituției, Smaranda Marcu, întinsă pe luni, ce, finalmente, se concretizează, unind, pe cealaltă parte de protocol, instituția ei cu cadrele medicale strânse în jurul „Asociației pentru ATI Aurel Mogoșeanu”.
Ei sunt aceia ce merg cu stropul de sănătate după ei să-l dea celor ce ar ajunge mai greu la un cabinet specializat. Sigur, și oamenii nostri, vârstnici între 65 și 96 de ani, au medic de familie, și îngrijitori ce pot decide dacă o afecțiune devine nasoală și cere medic de o anume specialitate. Dar e o realizare să-ți vină un mănunchi de medici de specialități diferite în bătătura ta și să te vadă, fiecare din prisma feliei sale de nișă, și să constate pe unde ar fi ceva de dres.
Pentru că, știm toți, după o anume vârstă mereu apare ceva ce trebuie cârpit. Ceva ce, poate, nu te neliniștește, cu care te-ai învățat să trăiești, dar care ar fi mai bine să nu fie acolo. Și exact la asta ajută medicul care vine la tine atunci când tu nu te-ai fi dat rupt să mergi tu la el – ca să încerce să-ți mai ia puțin din povară, dacă tot nu îți poate umple sacul cu alte bucurii ale vieții, până la stația aceea terminus. Măcar să fie cu cât mai multă sănătate ce a rămas din poveste.
Mergem spre Jimbolia sporovăind de ale noastre, ne oprim pe undeva să luăm și niște chestii de patiserie, să îi bucurăm pe oameni, pungile dispar la ajungerea la centru dar Smaranda mă asigură că toate chestiuțele vor ajunge la bătrâni – dacă e un om să am încredere când spune asta, e Smaranda Marcu, colegă din presă, acum pe partea cealaltă de baricadă, cum ar veni, dar, în fapt, tot dintre noi, tot cu noi. Îmi zice: să scrii că sunt cel mai bun purtător de cuvânt pe care îl știi. Îi dau un nț, explic că vine după Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al ultimilor doi papi, până acum niște ani, pe care îl dau mereu exemplu de bune practici, nu se supără, dimpotrivă, îmi spune că e onorată de alăturare – dar colega e cu adevărat dintre cei mai buni, nu pentru că știe, și că ne explică, atunci când cerem lămuriri, ci, de mă întrebi pe mine, pentru că-i pasă. Și asta e o calitate a dracului de importantă pentru un purtător de vorbe la cele instituțiuni.
Așadar, povestea de azi sună așa: „Pornind de la nevoia de a oferi servicii medicale diversificare şi consultaţii gratuite, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş şi Asociaţia Non Profit pentru Anestezie şi Terapie Intensivă „Aurel Mogoşeanu” Timişoara au încheiat o convenţie de colaborare, care presupune organizarea unor caravane medicale în centrele rezidenţiale pentru persoane adulte din cadrul DGASPC Timiş.”, Asta, de la Jimbolia, e prima. E de lucru berechet, în județ, de luăm casele de copii, bătrâni și persoane cu handicap. Dar azi începem aici, cu cabinete organizate în încăperi și sub pergole, cu aparatură cărată de la Timișoara, oferind consultații de ORL, cardiologie, oftalmologie, neurologie, endocrinologie și psihiatrie. Vreo 20 de medici care constată, sfătuiesc, repară – și luptă cu interția unor bătrâni nu întotdeauna cu mare putere de judecată, uneori fixați pe principiul că „bun și-așa”.
Bun și-așa înseamnă că oamenii refuză ochelarii, deși ar putea vedea mai bine, refuză intervențiile gratuite ce li se oferă pentru ochi, refuză tot ce i-ar putea scoate din felul în care s-au obișnuit să treacă de pe o zi pe alta. Discut și eu cu câțiva dintre ei, încercând să înțeleg de ce nu ar vrea să poarte ochelari sau dacă frica de intervenție îi face să refuze o operație sigură pe ochi. E o inerție imensă cea cu care trebuie să te lupți, ideea că „și așa nu mai are rost”, și e extrem de trist să vezi asta. La polul opus, totuși, unii se bucură că primesc ochelari noi, și acceptă să facă astfel încât să le fie un pic mai bine.
Azi nu caut povești individuale. Azi îmai ajunge să trec de la un cabinet la altul, să fac fotografii, să prind câte ceva din atmosfera locului. În fapt, suntem niște intruși, chiar binevoitori, în armonia, așa cum este ea, unui loc cu un echilibru, fragil dar necesar, ce se menține de ani de zile. Venim între niște oameni nu prea fericiți, că nu au de ce, cu boli și cu minți care i-au lăsat în urmă, care trebuie să-și accepte situația înfipți într-o locuire cum nu și-ar fi dorit, cu alte persoane în cameră, cu reguli impuse pentru masă și pentru culcat.
Văd, din privirile celor ce sunt conștienți de situația lor, că nu sunt foarte încântați să li se înregistreze, ca poză, situația la care i-a dus viața. Așa că unele fotografii nici nu le folosesc. Nu întreb multe. Doar încerc să prind, fără să deranjez prea mult, ritmul locului.
Sunt câteva momente ce mă mișcă. La cabinetul de psihiatrie sunt prezentă când o doamnă povestește despre cum și-a pierdut soțul, și, cum nu mai avea pe nimeni, a ajuns acolo. Doar că își spune vârsta, spune ceva imposibil, o vârstă de tinerețe, nu are rost să i se explice că vârsta ei e alta, poate și întâmplările vieții ei sunt altele, chiar de părea, până acum, că vorbește cu șir, e trist, e ciudat – până la urmă cred că mintea e ultima redută pe care ar trebui să ne-o pierdem, și prima de apărat…
Pe scaunele pe care se așteaptă între neurologie și ORL este un bătrân căruia-i pleacă ochii în toate părțile, nu știu cum vede și cât procesează din cât vede, senzația mea e că nu prea mult, totuși, îl aud că întreabă coerent dacă saleurile de pe o măsuță laterală sunt pentru ei. Erau pregătite pentru noi, vizitatorii, merg și iau două, i le pun în mână, e fericit ca o creangă de liliac într-o zi de început de aprilie, molfăie cu încântare, în timp ce, în spatele lui, colegii de la ORL discută cu o doamnă ce nu vrea în ruptul capului ochelari, deși a venit să-și verifice ochii.
Poate că nici măcar nu trebuie să fie despre așteptat Nobel-uri, sau excursii în Caraibe, timpul rămas. Poate însumări ca aceasta, de mici bucurii ca ronțăitul, printre gingii rămase fără dinți, de un saleu cu puțin susan pe el este din mărgeluțele de cocă ce pot compune șiragul, și plăcut și mâncabil, al târgurilor sătești de mai demult, cel care te poate face să treci de pe o zi pe alta acolo unde lucrurile se rarefiază major. Poate e bine așa…
Bătrânii se perindă pe la doctorii mari, veniți de la Timișoara, șerpuind în scaunele lor cu rotile împinse de îngrijitori, văd câte o ojă pe unghii sau câte un colier mai aparte la vârstnicele doamne, semn că au încercat un strop de cochetărie, dacă tot au avut, azi, această ieșire din obișnuit. Pentru ele, suntem ca un spectacol de operă venit „de la Capitală”. Și mă bucur. Și, poate, aș avea varianta să mă și întristez, gândindu-mă când va fi următorul, sau dacă va fi, dar aleg să o las așa: dincolo de realizările medicale, de genunchi obosiți, de inimi care pâlpâie printre boli, de ochi care nici nu se mai sinchisesc să vadă cele din jur, niște oameni au avut ocazia să iasă puțin din cotidian și să simtă mâini noi apucându-le mâna, să poată să spună și altora decât îngrijitorilor lor ce simt – poate mai mult și CUM sunt, decât ce-i doare…
Mi s-a părut mereu excelentă ideea născută în „cuibul de anesteziști” al Județeanului Timișorean, acolo unde prof. dr. Dorel Săndesc și conf. dr. Ovidiu Bedreag au gândit și pornit povestea asta cu caravanele medicale. Dar uite că este mai mult decât o repliere la sănătatea mare, cea spre care trebuie să privim toți. Este, și se vede azi, aici, la Jimbolia, mai bine decât în alte locuri, și un strop de confort spiritual, și, dacă toată povestea asta vine și cu un strop de alinare, mai ales când e vorba de o stație după care nu se întrevede prea mult, cu atâta mai mult mă bucură că, iar, am putut fi de față acolo unde se schimbă puțin din răul vieții și se aduce lumină.
Ramona Băluțescu
Un răspuns la “Stația intermediară”