– Toată lumea e bine? – întreabă chirurgul, uitându-se puțin îngrijorat la mine, încercând, cred, prin generalizarea asta, să nu mă facă de rahat, să nu mă întrebe direct de am bai, cum mă rupsesem în figuri lăudându-mă cu intervențiile chirurgicale la care am fost anterior. Dar adevărul e că am bai. Nu din cauza plăgii, nu din cauza faptului că operează un copil de vreo 10 zile și că îi înșiră mațele pe degete, în căutare de spărturi, nu din cauza măștii sub care fornăi acum. Ci pentru că nu respir când pozez. Pentru că nu lucrez cu bliț, să nu deranjez, și, cum e nevoie de un timp de expunere mai mare, și cum sunt agățată pe scăunel, deasupra celor din jurul mesei de operație, îmi țin respirația să nu mișc când declanșez, sunt înfiorător de grijulie să nu ating nimic, să nu mă dezechilibrez, să nu fac vreo nefăcută, să nu pierd vreun unghi sau vreo clipită aparte.
Dar cred că spun că sunt ok. Deși nu sunt. Pentru că este ceva controlabil, doar relativ supărător. Și zâmbesc. De năstrușnicia gândului ce-mi trece prin cap. Dar nu-l spun. Suntem prea mulți pentru el. Deși măcar pentru chirurg, conf. Vlad David, deja aș băga mâna în foc, după cât am vorbit înainte de intervenție cu el, că are simțul umorului să-mi înțeleagă ideea. Cum că: ce vă pasă, voi faceți o chestie care DEJA știți cum trebuie să curgă, aproape la centimă, vă mai aplecați, mai schimbați o vorbă, totul se desfășoară în grafic, dar eu nu știu în detaliu ce va urma, nu am idee ce alt cadru trebuie vânat, ca un tigru, cu lancea, pentru că la un anume moment mâinile înmănușate se vor alinia, iar, în vârful frumuseții acelui balet suav și nefiresc al gestului chirurgical, cu o supremă grație, însă, pe care încerc mereu să o prind cât mai în plinătatea sa, în blocul operator. Eu nu știu când detaliile vor crea piramide, și fractali, și punți ale suspinului, de nemurit, și pândesc, ca un arc, sau ca și Tom la borta lui Jerry, amânând respirația atunci când mi se pare că găsesc toate astea, după un plan deja de la sine, ce nu are nevoie de gând, al pozarului ce știe că va declanșa, după o lege a animalelor marine șmechere, ce își scad major numerele respirării, când dorm.
Dar numai de somn nu poate fi vorba aici, în acest primitor și totuși rece fund de mare. Mereu mi s-a părut că o sală de operație (când nu are lucruri ce o scot din comun, în rău) e ca un ochi liniștit de apă într-o mare în care sargasele își poartă mlădierea lor la unison. Și îmi place să fiu parte din marea de sargase, și îmi pare că devin posesoare de cifru magic când sunt primită printre cei ce o deservesc, să le duc povestea mai departe.
Dar despre ce este povestea, azi? Credeam, desigur, că va fi despre un chirurg, atunci când l-am sunat prima dată pe managerul Ovidiu Adam, de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Țurcanu, din Timișoara – chirurg și el. Credeam că va fi despre un chirurg, altul, atunci când managerul mi-a spus că e de prea mult timp manager ca să nu mă trimită la altul. (Dar până la urmă tot ne-am prins în trei ore și ceva de povești faine, din care o să pomenesc și aici). Îmi plac oamenii care scormonesc în plăgi, care taie și cos. E o chestie pe care o pot înțelege mult mai bine decât chimia boabelor și licorilor care ne adom și ne feresc de durere. Am tot respectul și pentru anesteziști, și pentru cei care îi ajută la diagnosticat și pregătit cazul care intră în blocul operator. Dar, na, asta e, numiți chestia asta cum vreți, dar îmi place matematica certă și clară, de rezolvat problema cu cuțitul și cu firul de catgut.
Așa că, măcar când am ajuns la Conf. Vlad David, și m-am reobișnuit, mai plăcut decât credeam, cu ideea de copil cu buba, în jurul meu, de care m-am ferit ca de dracu’ în cei 31 de ani de presă, pentru că nu e foarte fain să vezi un copil care suferă, mi-am zis că știu, finalmente, despre ce va fi articolul meu – despre chirurgul acesta, pe care-l calc în gardă, să aibă timp, și despre poveștile lui, și el rupe scrâșnit bucăți de timp, ca pe niște fulgi de Pasăre Phoenix pe care-o ia la ciupelit, intermitent, împărțindu-se între curiozitatea mea, ca o lamă, și niște fracturi, și niște panariții, și buba propriului copil, care e acolo cu noi, o vreme, și părinții altui copil, care au venit de departe, și cazul care ASTĂZI, musai ASTĂZI va trebui operat, pentru că așa s-au înțeles larii și penații în stare de ebrietate să lase să cadă zarul, și viața lui chinuită depinde de acest fapt, și ridic iar două degete având în vârf curiozitatea mea, ca și două antene de melc, cu ochii mari deasupra, și iar bate cineva la ușa rezervei, și iar apar cazuri, și ar mai fi măcar încă vreo două chestii de operat, și dimineața e în morții mă-sii de departe (asta ca s-o spun frumos), și cine mai știe ce e până atunci (și a fost), și eu aș mai întreba și de aia și de cealaltă, dar vine și asistenta, și mai e de întrebat și anestezista când poate intra în sală, și, cum spuneam, despre amintiri – și, în tot haloimăsul ăsta de… zi obișnuită pentru un chirurg, înțeleg fața obosită și mustrătoare a chirurgului când fac o spălătură de vase lungă cât o zi de post din cafeaua pe care mi-o oferă, îmi spune, zâmbind, că asta e o crimă, încep să suspectez că robotul din el funcționează cu mult din acest combustibil negru și secret care printre atâtea altele ajută la a se da viață nouă copiilor de-o palmă și până spre doi metri care trag să moară, și totul e ciudat în șcătula semi-subterană în care ne aflăm, cu un bot de mașină înfipt direct în geam, să ne ia și bruma de viață naturală ce mai poate fi, și ne pregătim cândva pentru intrarea în marea de sargase, și chiar și atunci, jur, credeam că știu despre ce va fi acest material – și totuși cred că am greșit.
Dar, înainte de a afla ideea de bază despre toate astea, finală, încep prin a îmi strânge mâna, mai întâi la telefon (da, se poate și asta) cu chirurgul Adam – omul primordial, îmi spun – pentru că deja de la telefon ajunge să mă frapeze liniștea din felul în care îmi vorbește, și îl conving să mă primească într-o zi când nu ar fi fost timp, la sfârșit de săptămână, îl salut cu ”trăiți” dintr-o veche obișnuință luată de la profesorii Szucsik și Romoșan de la Spitalul CFR, acum vreo 25 de ani, pe Prof. Mihai Gafencu, directorul medical de aici, pediatru, care ne dă, în următoarele ore, oarecum contrariat, cum îl simt, târcoale, cum e și purtător de cuvânt al spitalului, zâmbesc la faza asta, dar Ovidiu Adam știe deja că am venit să facem un material fain, nici nu trebuie să jur pe cravata mea că vreau să facem un material fain, medicul înțelege, e vorba de poveștile noastre vânătorești, de capă și spadă, amândoi le avem, le schimbăm cu larghețe, după tatonare, e vorba de onoare de golan, la un jurnalist, să știi ce e de folosit, din ce primești, și ce ți se dă off the record, și rămâne așa, dar te șlefuiește întru înțelegere și luminare.
E bucuros că apare cineva de la presă și pentru un material fain. Și eu zic la fel. Mă exasperează avalanșa materialelor de punere la zid a celor în halate albe, știu că se întâmplă și lucruri murdare, dar hai să ne mai uităm și la statistici, mă exasperează și ”formula aia magică” pe care unii jurnaliști care nu știu cu ce se mâncă meseria vor să și-o pună pe tivul chiloțeilor cu mânecuțe, ca dicton, cum că presă e când publici ceva ce deranjează pe cineva, pentru că altfel e PR (public relations): nu, frate, nu e așa, până și Albă ca Zăpada avea o jumătate de măr intactă, doar că a fost fraieră și s-a lăcomit să muște din ce nu trebuia, există și zona bună, fără de care tu și cu mine n-am fi, pentru că poți trăi o viață-ntreagă fără un crupier care să-ți susure-n cap ”rien ne va plus” dar nu poți, cel mai degrabă, fără un medic bun, care să te smulgă din confortul lichidului amniotic și să te treacă o mie de punți ale durerii și ale bolii, până la celălalt prag, cel cu luntrea lui Charon. Și, între ei, sunt atâția oameni minunați, sau, dacă nu total, măcar cu o sumă de momente minunate, care să te ajute să-i iubești, în halatele acelea albe. Și atunci de ce să nu scriem și despre asta, să explicăm?
Și vine doar firesc când Ovidiu Adam îmi poveștește cum a lungit oase, cu 8 centimetri, ceea ce era un record pentru vremea când s-a întâmplat, deși e vineri după-amiaza, și chirurgul stație-terminus așteaptă să ajung și la el, și e firesc și când povestim de tata Pesi (chirurgul Alexandru Pesamosca – of, văd că sunt 12 de ani de când a murit, și parcă a fost ieri ultima noastră convorbire la telefon, când organizasem să ajungă la el niște ciocolată, și ne promiseserăm că ne vedem în curând…) care i-a spus că doar nebunia tinerească l-a lăsat să încerce așa ceva, și e firesc să trecem prin cum a luat-o, la începutul carierei sale, la Reșița, apoi a învățat să o și dea, și vine aproape de la sine să râdem cu aceeași tonalitate când îmi poveștește despre fața lui fiu-său, când era mai mic, și s-a trezit cu un copilaș nou în casă, și i s-a zis că e un copil din flori, frate cu el – de unde era vorba de un băiețel necăjit, de la Casa de copii, ce nu mai apuca să se vindece de răceli, să poată fi operat, până nu l-a luat chirurgul acasă, să-l țină departe de mediul ne-propice.
Sunt atâtea… Atâtea ce vin ca un șuvoi într-o vineri de-plecat-acasă, dar curiozitatea și înțelegerea sunt monede cărora greu li se poate rezista, și chirurgul mă vede cum absorb, avidă ca un burete, amintirile acestea, și mai găsim câte ceva să ne întrebăm, din lumea medicală, și mai apare câte ceva de discutat, și timpul trece, și disecăm și ideea de până unde trebuie să fie felia unui chirurg pediatru care nu e nici pe cardiologie, nici pe neurologie, e un brainstorming plăcut și interesant, îmi aduc aminte de un banc evreiesc în care un bun evreu nu poate să se aplece după o monedă în sfânta zi de shabat, și se roagă, și finalul bancului e că pe o rază de 20 de metri, brusc, se face vineri, așa e și la noi, doar că invers, și nu brusc, ci încet-încet, pe o rază de câțiva metri în jurul nostru dispare vinerea, și ideea de pus lacăt pe lăptărie, și continuăm discuția, animați de plăcerea comunicării, și eu pariez pe îngustarea feliei, pentru că nu văd de ce un chirurg ce s-ar băga pe arhitectura suplă și complicată, de cap de pod, a oaselor unui copil, ar trebui să opereze și torace – interlocutorul meu, dimpotrivă, aduce argumente pentru rămânerea așa, pentru că nu te plafonezi, îmi vorbește despre challenge, despre nevoia de diversitate, undeva de la capătul imaginarului fir de telefon chirurgul celălalt ne transmite că el pleacă, are o treabă, ok, atunci mai avem timp să povestim, trecem furtunos prin cazuri celebre, ca și xenotransplantul lui Baby Fae, sau chestii legate de singurul transplant de inimă din oraș, al lui Socoteanu, la Mihăiță, care, la scurt timp, a murit, prost urmărit fiind – nu mă întrebați cum, ricoșând, se adună ideile, lucrurile de schimbat, de întrebat, există o logică aparte, un fir roșu, chiar și în ce pare brownian, dar… cândva ne aducem aminte și că există o secretară care trebuie să plece acasă, și că mai sunt multe altele de făcut, trag câteva cadre spre ilustrare, ne strângem iar mâinile, realizez că poate strâng un strop prea tare mâna, pentru mâna unui chirurg, zâmbesc, ne promitem revedere, trebuie, cândva totuși, să ajung și la celălalt chirurg, e cumva frustrant să pui cep la poveste, dar ea va continua oricum, mingea se rostogolește, mi se promite că și Vlad David va avea multe de povestit, cândva, peste câteva zile, revin, povestea merge mai departe, în gardă, peste drum de asepticul birou de direcțiune – de ce ți-e frică nu scapi, oricum.
E un fel de tras clapa, aici, cum spuneam. Am lucrat pe front, am cărat targă cu răniți, pe front, și totuși nu am dorit să lucrez la spital de copii. Cum am putut, în mare, alege genul de suferință, de afecțiune despre care să scriu, de aceasta m-am ferit. Cum n-am putut scrie nici de hospice, încă, deși am avut o tentativă. Așa că, în 31 de ani de presă, am scris doar un material pe aici pe undeva, și acela mai degrabă luminos, la neonatologie, acolo unde doctorii se luptă să țină în viață nișe suflețele nici măcar chirăitoate, de juma’ de kil, și să le facă oameni. Și atât.
Parte și datorită articolului colegului meu Viorel Ilișoi, ”Îngerii chilugi de la oncologie”, după care simți că nu mai rămâne nimic de spus, doar încerci să înghiți aer ca un pește scos din mediul său, și și față de aerul acela viciat și neprielnic ți-e rușine, pentru că tu te poți nutri cu el, așa ciudat cum e, pentru că tu vei fi și mâine acolo, să te nutrești cu el, și te simți vinovat, în pielea ta de supraviețuitor al zilei, și ars de neputință, în aceeași piele, și-ți vine să dai cu basca de pământ, și – măcar eu – îți aduci aminte de ce nu crezi în zei, și te întrebi cum dracu’ (so to say) alții pot, de zeii ăia, sau Dumnezeu, sau Zeus, sau cine o fi, fac copii să treacă prin așa ceva, și să moară de mici, chinuiți, îmbătrâniți și înțelepțiți de cancer, cum nici un copil nu ar trebui să ajungă vreodată, fără să știi de ce pătimesc…
Și totuși sunt azi aici, în garda lui Vlad David, și mă gândesc cu groază, intrând pe coridorul ce dă spre biroul lui – cameră de adăstat, că de data asta nu mai pot scăpa, o să dau de copii, copii suferinzi, și acum ce mă fac?… Mă gândesc la ce îmi spunea managerul, în vinerea de troci și de taină, despre o butadă a meseriei – că un copil nu este un adult mic. Știu asta exact din momentul, pe ceas, în care am ajuns să văd o operație pe cord la un copil foarte mic, nu i s-a tăiat ca de obicei, la adult, sternul, i s-a pus depărtătorul între coaste, și s-a tras de ele ca de niște benzi de elastic, și, dincolo de cuibul inimii, niște vârfuri de triunghiulețe fluturau în mod bizar, mă întrebam ce fras e aia, mi s-a spus că plămânii, și eu, care credeam că știu anatomie, am realizat ce marțienește de diferit poate fi totul în corpul de copil, și atunci e firesc să știi, să înțelegi că un copil nu e un adult mai mic, și că ai nevoie de un medic specializat pe copii pentru tot ce îl bâzâie pe acesta.
Dar problema e că un copil suferind nu ajunge, printr-o transbordare de Star Treck, pe masa de operație, să i se rezolve problema, inconștient, fără durere și cu ritmul respirației stabil, unii nici nu ajung deloc acolo, și asta înseamnă să dăm, azi, aici, și de copii pe care îi doare, copii speriați de mediul spitalicesc, copii care nu vor să vorbească, sau care plâng, sau care nu vor să se dezlipească de părinți. Cum să mă pregătesc pentru așa ceva?
Dar o mână de ajutor nesperată îmi vine exact de la fetița chirurgului, de 11 ani. Trebuie să stau cu ea pănă tatăl ei rezolvă ceva, are un deranj la stomac, ne punem să povestim, până revine chirurgul ajunseserăm deja la Anne Frank, după ce trecuserăm prin feluri particulare de a vomita, și mode la ramele de ochelari, și multe altele, și aproape l-am trimite pe tată să se mai plimbe puțin până terminăm noi ce aveam de discutat. Uite cum copiii, chiar puțin bolnavi, pot fi și tare faini.
Și cu copii bolnavi și faini își trece, de fapt, veacul chirurgul din fața mea. Din 2002 stagiar, din 2005 rezident, acum, de o vreme, chiar și dascăl, considerând ca firesc să ducă la catedră ceea ce face în spital, și ajungând să aibă, deja, colegi dintre foștii săi studenți. Îmi povestește și el multe. Dar ce mă frapează și mă doare, din ce spune, e că nu a venit nimeni după o vreme, cu copilul de mână, să îi mulțumească iar că i l-a salvat…
Îmi vorbește despre cazuri aparte, uneori chiar dincolo de literatura de specialitate, în care trebuie să decizi repede ce să faci. Uneori mai suni un prieten, mai ai câteva minute, chiar în blocul operator fiind, să cauți pe google. Problema e când prietenul e la o conferință și nu răspunde iar pe google găsești că așa ceva nu s-a mai făcut. Și atunci încerci ce te duce capul. Și, la un astfel de caz, capul l-a dus, pe chirurg, la ceva cu totul nou, și a reușit…
Intrăm și la sală, ca parte din garda de azi, un copil cu Down, cu mamă minoră, cu multiple probleme de sănătate (copilul) are nevoie să i se rezolve ceva la intestine. A pornit în viață cu două picioare stângi, spune chirurgul, și totuși, primește o șansă, măcar nu are mațele perforate, la cele 10 zile ale lui a suferit destul și va mai suferi. Dar deocamdată e bine, chirurgul îl deschide, mica armată de 11 oameni câți am fost, maxim, în jurul lui, face ce face și apoi totul se termină, deocamdată va fi bine, am urmărit iar jocul mâinilor, și cum se schimbă vocile de la îngrijorare spre liniște, am stat cu răsuflarea oprită nu doar când pozam ci și când micul corp a fost mutat de pe masa de operație pe targa umblătoare cu care a fost dus în salon.
S-a sfârșit. Cu bine, acum.
Și abia după ce am ales pozele și le-am folosit, ca poveste mai lungă, pe o rețea de socializare, am înțeles despre ce va fi materialul acesta. Pentru că un medic pediatru, M.D.M. ( nu i-am cerut permisia aducerii în lumea mare a textului, deci folosesc doar inițialele) mi-a scris: ”Grozave poze, dar cui folosesc?! În altă ordine de idei, când ai un asemenea caz delicat, ultimul lucru pe care îl dorești e să ai în preajma un fotograf zelos și talentat care să facă 200 poze!” Și am știut atunci că despre asta va fi materialul. Despre răspuns.
În primul rând, doctorul a vrut să aibă câteva poze anume pentru ce va pregăti el, probabil pentru activitatea didactică. Apoi, și aici e grosul, din unghiul meu, eu am nevoie să explic de ce timpul din viață al unui chirurg de copii trebuie să i se scadă, cât e la sală, de pe mosor, așa cum se spune despre pictorii de biserici. Și trebuie înțeles că nu e doar sala, cu povestea ei magică. Dar, pentru a se înțelege consumul nervos, și balansul cu birocrația, și zdroaba, și tot, e și asta.
Spun mereu că a intra la sală, ca jurnalist, nu este un spectacol, este un rău asumat și folositor, exact pentru că atunci când știi să o faci fără să deranjezi, continui povestea celui pe care îl vrei înțeles. Este o mare și nobilă responsabilitate să fii puntea spre înțelegere a celui care nu mai are timpul, suflul și cheful să se explice și așa. Suntem ochi, doamnă. Și suflete. Și creion. Și imagine. Și parte din schizofrenia de a fi, cu respirația noastră, benignă, în spatele dumneavoastră, pentru o felie, pentu a vă explica felul în care lucrați, pentru a nu mai da lumea cu pietre în corpul medical. Pentru a vedea și a înțelege, prin noi.
Și tot schizofrenia face ca, după asta, noi să ieșim în soarele serii și să nu mai știm cum să ne refacem, o vreme, rupți de realitatea aceea, pe care o filtrăm prin noi, și o dăm mai departe, ca un vas comunicant. Și, pentru o vreme, să te nedumerească tot, pentru că ființa ta încă e acolo jos, cu copii bolnavi și reparați, despre care vei scrie, și te doare ca o scrijelitură de cange când te întreabă cineva de ce ai făcut asta, când tu încă sîngerezi de răul copilului despre care vei vorbi, despicat și înspicat, și despre cel care te-a făcut martor la asta.
Despre asta este povestea. Despre cum e să scrii după ce ți-ai făcut sufletul, iar, bucăți. Ca să înțelegi un medic și să spui despre el. ȘI prin nenumăratele culori ale celor din jurul lui.
Ramona Băluțescu
