…și, înainte de acțiunea asta cu Jimbolia, de ieri, cu o zi înainte, adică în 30 spetembrie, merg la Județean, că e ziua unui prieten bun, urgentist, și mă momește cu o poză cu tortul adus la plantație, și merg și eu să pup și să mă îndulcesc, și, până iese din încăpere să caute șiș și chestie ce să poată înlocui cu succes o farfurie, bagă o fată, probabil rezidentă de an mic, capul, și spune săru-mâna, și mă uit în jur, sunt singură, slobozesc un what the fuck în cap, râzând, reintră Mihai cu un briceag în mână, realizez că e încă un strop mai alb la păr decât anul trecut, decât în anii trecuți, și eu sunt albă doar că, deh, femeile se vopsesc, suntem amândoi trecuți de 50 și, brusc, mă podidește realitatea: suntem oarecum bătrâni, sărumânabili.
Dar râdem de toate ca-n ziua întâi când s-a inventat râsul, și avem proiecte, unele comune, și o droaie de lume ce stă după munca noastră (mai ales după a lui) să supraviețuiască, și îndesăm orele, în zi, cu genunchiul, să le facem loc. Așa că… cine știe de unde începe cu adevărat bătrânețea, toamna noastră și a celor de lângă noi, de e un prag magic după care te califici cu arme și bagaje la „săru-mâna”, sau dacă treaba asta ține, până la urmă, de cât jăratic mănânci, și ce arderi mai întețești, cu el.
Mă gândesc la asta în timp ce prietena mea, Smaranda, spune celor de lângă noi, de la mese, ceva despre „E ziua dumneavoastră, a persoanelor vârstnice”, la Centrul pentru Persoane Vârstnice de la Jimbolia. Calculez rapid: mai am am 13 ani până la vârsta celui mai tânăr beneficiar de aici – de aș rămâne cu mintea de-acum, și nu cred că s-ar întâmpla multe să mi-o schimbe, aș arunca răpejor cu lingura din mână după duduia bine intenționată din Timișoara, ce a adus tort, și ce mă înfige într-o categorie de vârstă unde nu mă simt. Dar bătrânii (și uite că-i numesc și eu așa) de aici nu fac asta. Pentru că o groază de lucruri îi fac pe ei să se simtă, să fie cu adevărat bătrâni…
Știu asta. Am fost aici acum mai puțin de o lună, iar, cu caravana medicală a doctorului Săndesc, și am tras de multe persoane să-și dreagă ochii, să accepte ochelari sau operație, spre a le fi mai bine. Și nu voiau… Dar e altceva când nu ai foarte multe de așteptat, aparte, pentru care să se facă a doua zi, sau luna următoare, sau anul.
De aceea, acțiuni ca ale unor inimoși ca cei cărora m-am alăturat, ieri, sunt binevenite. Să ne înțelegem: Smaranda Marcu e decât (sic! – după grețoasa gramatică neoficială încă, nouă) purtător de cuvânt la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş, nu are în fișa postului să-și spargă bănuții proprii pe jocuri de șah și table și pe sucuri de plimbat pe harta patriei, la Jimbolia, în zile cu țâfru pe care și le-a notat ea în calendar. Face asta pentru că are o inimă cât o plapumă matlasată de mare, în care încap și lucruri de dincolo de „oficial”. Și, cum am fost împreună la începutul lui septembrie, aici, și am vorbit destul de mult despre condiția omului ejectat/refuzat de familie și/sau de abilitățile sale de a se descurca social, s-a născut ideea de a se face o întoarcere, aici, cu câte ceva care să aducă încă o tușă de bucurie celor de aici.
Aflu din comunicatul post-festum al prietenei mele că „la 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a desemnat ziua de 1 octombrie drept Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, iar, în anul 2020, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a declarat perioada 2021-2030 Deceniul ONU al îmbătrânirii sănătoase”. Right, de parcă s-ar întâmpla ceva sănătos în România – cu o prevenție de care îți vine să râzi, cu derapaje sociale majore provocate de puterea de îmbogățire rapidă a ultimelor trei decenii și ceva, și cu corupția majoră care există… Dar na, ideea e frumoasă, ce să zic…
Zice domnuca mea, mai departe: „Din dorinţa de a-i valoriza şi de a aduce o rază de bucurie în sufletele vârstnicilor aflaţi în centrele rezidenţiale din structura DGASPC Timiș, în mai multe centre de îngrijire şi asistenţă sunt organizate diferite manifestări cu rol de socializare și recreere.
Una dintre ele este realizată în parteneriat cu comunitatea „Less is More”, care, în acest an, a dorit să fie alături de bunicii din Centrul pentru Persoane Vȃrstnice Jimbolia. Doamnele implicate în această colaborare au pregătit pentru beneficiarii centrului un tort aniversar şi, totodată, au achiziţionat mai multe jocuri de socializare (şah, table, rummy, cărţi de joc, jocuri de stimulare a memoriei şi materiale necesare la activităţile de art-terapie) pe care le-au oferit în dar. Mulţumim tuturor pentru implicarea în această activitate care a fost foarte apreciată de toţi vȃrstnicii din centru!”
Aflu de acțiune, ridic și eu două degete, cum tocmai am scos o carte care are, ca ultim material, reportajul scris aici, și, pe copertă, e domnul Dan B., de aici, într-o poză ce mi-e tare dragă, și zic să vin și eu cu ceva, așa că iau niște cărți și mă prezint la locul de plecare spre Jimbolia, ieri, să pornim în încă o tură de schimbat ceva în toamna celor de la cămin.
Bag o postată de mirare când îmi arată Smaranda cutia cu tortul. E o arătare cât o zi de post, zic că eu nu am încredere în mine să car cutia aia la mașină, să se bage cine are conștiința că nu îl scapă până acolo, mă bag la celelalte plase, ne salutăm cu Monica Trușcă, director executiv al Direcției, înainte să pornim, am și gustat din produsele de patiserie venite, cu tot cu tortul, de la Patiseria Tomuța din Dumbrăvița, sunt absolut bestiale, doamna care le face s-a trezit la 5 dimineața să le aducă așa încât să fie calde, o mulțime de oameni și-au pus cap la cap acțiunile ca treaba asta să iasă și fain și eficient, pe lângă Smaranda, mergem acolo și cu Ema Peregi, de la „Less is More” – ce plauri de bună-voie și frumusețe sufletească există în oraș și, uneori nici nu știm de ei…
Ajungem la Jimbolia, ne întâmpină în stradă Eugen Bucur, șeful centrului, mai vin câteva dintre doamnele pe care le-am cunoscut luna trecută, târâm totul înăuntru, inclusiv nămelenia de tort, deja știm locul, împărțim lucrurile între stânga și dreapta, cum sunt două secții aici, lumea care poate să se ridice din pat e la o gustare, întâmplător e alt tort, frasul știe ce va fi azi cu glicemia, asta e, nu se întâmplă prea des să se suprapună tort cu tort, suntem iar în sala de mese unde erau neurologia și optica, atunci când am fost cu trupa de la Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” și prietenii lor – uite cum faptele bune se rostogolesc din unul în altul – are cineva o idee, și apoi lucrurile se strâng și se adună, și cineva, la capătul zilei, e fericit că a dat, e fericit că a primit.
Azi nu mi-am luat aparatul de fotografiat, fac câteva poze cu telefonul Smarei, după ce i-l smulg din mână, nemulțumită de încadrările pe care le face, deși cred că am făcut „tehnici foto” cu același profesor – glumesc, meseria ei e puțin diferită, acum, e firesc ca eu să am o altă abordare foto – lucru consemnat și de unul din beneficiarii de aici, ce-mi face un semn universal al camerei foto când mă vede, în timpul micului discurs de „bine v-am găsit”. Am o oarecare sfială în tot ce se întâmplă, nu aș vrea ca oamenii de aici să se simtă ca la zoo, în cutia cu pantere pozabile, dar fetele cu care am venit știu să spună cald care e faza cu toate cele din pachete, oamenii își aduc aminte și de mine, o doamnă mă cuprine cu brațul, a bună-găsire, îi spun că de data asta nu am venit să pozez, în fapt mă gândeam că nici nu o să scriu, că nu am venit ca jurnalist, dar te mănâncă în fund, mereu te mănâncă în fund când vezi lucruri care contează, și oameni buni…
Un altul dintre cei de aici întinde mâna, când le spun că de data asta am venit cu niște cărți, vrea să vadă, nici nu știu dacă nu e un strop prea sumbru ce am scris atunci, sper că nu – oricum, e, ca mereu, adevărat, sper ca oamenii de aici să se bucure că au devenit personaje într-o carte, una dintre doamnele ce lucrează aici îmi spune că s-a aflat deja și de domnul de pe copertă, și că erau curioși toți – ei bine, atunci volumele sunt binevenite, sper să le frunzărească aceia care mai pot citi – fie din motive de ochi, fie de deochi al sorții și al puterii de a procesa.
Se împart repede căni și cutii cu sucuri, sincer, eu mai degrabă aș juca o tablă, cu turele de jocuri nou aduse, dar poate că e bine să se re-obișnuiască, cei care știu, cu ele, și o fi vreme, puțin mai încolo, să propun un campionat de table sau de șah pentru cei care au chef de așa ceva – și un nou drum spre Jimbolia își va găsi justificarea pentru ceva fain.
Că, de ce să nu o spun, tot din categoria „celor faine” era și că voiam să revăd o pisică, pe care o găsisem la gunoi, în vârstă de o zi, acum mai bine de 10 ani, și am scos om din ea, cum s-ar zice, și am plasat-o unei doamne de la Jimbolia, și viețuiește aici sub numele de ”Pisi Mică”, și ea o senioară, acum, dar nu ne-am înțeles la timpi, așa că poate și această bucurie se poate lega tot cu presupusul viitor campionat de table.
Și aici sunt pisici, știm de data trecută, cum ne-am jucat cu ele după ce am terminat treburile medicale, și e un lucru ce vorbește și el despre pulsul locului – acolo unde pisicile nu fug de tine, chiar de ești străin și te văd pentru prima oară (a doua pentru unii dintre noi), acolo stau printre oameni buni.
Ne mirăm și de superbele brândușe de toamnă, galbene, ce s-au ridicat din zonele cu iarbă, sunt o superbitate – tot felul de lucruri mărunte, dar care pot aduce bucurie oamenilor ce nu au multe altele de așteptat, după cum tot spuneam.
Mergem și la a doua sală de mese, am și aici cunoștințe de data trecută, îl văd și pe eroul coperții mele, dar cărțile sunt în partea cealaltă, ei, o să vadă el când o veni timpul, mă întrebă ceva râzând, dacă a zis bine, habar n-am ce a zis, pentru că în jur e un pui de vacarm, cât îi șade bine unui loc care a primit oaspeți oarecum neanunțați, sper că nu a zis că o să dea foc la Centru, sau așa ceva, când aprob că, desigur, a zis bine, râde zgomotos, ce mai contează ce a zis, dacă e cu prilej de bucurie?…
Se taie tortul, în fapt s-a tăiat de pe partea cealaltă de centru, doar că eu ieșisem deja din sală, se taie pentru cei de aici, primește fiecare câte o felie, mai și rămâne, deci aflu că o să primim și noi, cărăușii, un bărbat din apropierea mea, de la o masă, încearcă să încarce lingurița, nu reușește, o duce de două ori la gură goală și încearcă să prindă cu gura golul acela, nu știu ce să fac, să spun cuiva, să încerc să îl ajut, să aștept să văd de reușește, totuși, să își coordoneze mâna cu gura?… Îmi dă o mare strângere de inimă lingurița aceea goală, și buzele care o caută, deși a plecat fără încărcătură, mă întreb ce o fi în mintea omului care simte că nu apucă dumicatul – pe centimetrii aceia cubi de întâmplare e atâta tristețe cât în Duminica sumbră, Szomorú vasárnap… Dar următorul transport e mai norocos, mă simt ca fetița lui Tarkovski ce mișcă pahare cu puterea voinței, dar aici obiectul atenției și dorinței mele e îmbucătura aceea cu straturi, ura!, a ajuns unde trebuie, lucrurile intră în matcă, pot să ies.
Salut frumos înainte de a ieși din încăpere, cine știe cum va fi componența trupei data viitoare când voi ajunge aici, de voi mai ajunge, poate cu treaba aia cu tablele, poate cu Pisi Mică, ieșim, oricum, alung gândurile, mă bucur iar de brândușele aproape ireale, mergem în filigorie, tortul e și el ultra – mega fantastic, unul dintre puii de pisică a fost călcat din greșeală cu două zile în urmă și suferă, dar e deja mai bine, rog lumea să-mi jure pe cravata lor de pionier că duc a doua zi pisicul la veterinar, mi se promite, se pare că s-a și făcut, mă uit și după cuibul de rândunică știut de data trecută, când ies, o nouă însorire de suflet a avut parte, răsuflu, cap compas Timișoara, e bine, s-au bucurat iar oamenii, încă o felie de puțin care e mai mult decât nimic, știu bine cei de la „Less is More”, felicitări, dragilor, pentru ce ați făcut, uite cum încă o zi cu un vârtej de vâltoare ajunge să fie frumoasă.
Mereu, în toamna celui de lângă poți aduce flori.
Ramona Băluțescu